K 8 - Vama rusească

Zaresc pe la mijlocul distantei dintre vama ukrainiana si cea rusa cateva persoane insirate cu acte in mana langa o masuta plianta, la care o tanara completeaza formulare. E si un panou pe care scrie ceva. Trebuie sa fie pentru asigurarea auto. Ma pun si eu la coada cu talonul masinii in mana si cand imi vine randul intreb daca pot plati in dolari. Tanara imi face rapid un calcul si-mi arta suma pe un calculator de buzunar. Ii intind 30 de dolari dupa ce primesc hartiile si ceva rest in ruble si ma reintorc la masina.
Stam la rand si constat ca suntem priviti mai de toti cei din jur. Suntem singura masina cu numere straine, adica altele decat ukrainiene sau rusesti. Olga, care disparuse de cateva minute, vine sa-mi spuna ca a gasit o alta masina, care este mai in fata si cu care ar vrea sa-si continue drumul, ca sa nu mai piarda vremea. Ii spun ca-i in regula si fata isi ia chitara si ne face semn de ramas bun. Se pierde rapid pe langa coloana de masini, in timp ce eu imping Dacia, ca sa nu mai pornesc motorul.
Cand ne vine randul, ne prezentam si eu si Traian pasapoartele. Cat timp ne cerceteaza actele, ii studiez reflex pe cei doi lucratori vamali, un barbat si o femeie, impresionat de prestanta pe care le-o confera uniformele, camasi albe impecabile si mai ales chipiul verde inchis, cu o calota uriasa, tipic ruseasca, pe care il poarta barbatul. Au chipuri frumoase, iar barbatul are ochii usor alungiti si pometii inalti, inconfundabil slavi, dar amandoi sunt foarte seriosi, aproape incruntati. Asta e modelul rus, am si citit multe sfaturi pe Internet, in Rusia nu zambesti cand dai ochii cu autoritatile, o sa le pari in cel mai bun caz prostanac, daca nu nerespectuos.
Dupa ce mi se spune ca trebuie sa inregistrez provizoriu masina, caut ghiseul unde se face chestia asta, fara succes. Ma intorc si mai intreb o data. Femeia cu chip frumos si voce rastita imi spunce ceva ce tot nu inteleg, dar prefer sa s-o las in pace. Ma intreb ce i-oi fi facut de ma repede asa ? Nedumerit, ma indepartez si mut masina in dreptul altei gherete. Un tanar cam de varsta mea, cu un zambet care prin contrast cu ceilalti colegi vamesi il face sa para extrem de prietenos, imi spune ca tot n-am nimerit-o. Imi arata cu amabilitate unde trebuie sa merg si vazand ca ezit, imi ia actele din mana si imi face semn sa-l urmez. Intru dupa el intr-un birou unde le da unui barbat care le cerceteaza si apoi se apuca sa completeze un formular. Tanarul cel amabil imi mai spune, de data asta in engleza, ca mai am de platit o taxa. Intreb unde as putea schimba bani si imi face din nou semn sa-l urmez. Iesim afara si mergem in alta cladire. Ghiseul pare inchis, dara dupa o ciocanitura in geam, cineva deschide si intind celui din spatele geamului o bancnota de o suta de dolari. Iau teancul de ruble pe care il primesc in schimb si ne reintoarcem in biroul in care am lasat actele. Intre timp, vamesul rus care m-a insotit ma intreba cat stam in Rusia. Cam o luna, zic eu. Si cati bani avem? Pai vreo mie de euro. Putin, face rusul. Cum putin? ma mir eu. Stiu ca preturile din Rusia sunt cam cele din Romania, ii spun, si la noi o mie de euro inseamna ceva bani. Rusul clatina din cap si-mi mai zice o data ca-i putin. Rusia e scumpa! adauga.
Imi iau actele in sfarsit rezolvate si ies din birou. M-au cam pus pe ganduri spusele functionarului vamal. Dar parca tot nu-mi vine a crede ca ne va costa mai scump calatoria decat am prevazut. Oricum, asta face parte din provocarea pe care ne-am asumat-o, sa strabatem toata Rusia cu o rabla, cu bani extrem de putin si pe deasupra si contra timp. Sirul de ganduri gri-intunecate mi-e intrerupt de albul impecabil al camasii tanarului rus, caruia zambetul inca prezent pe chip ii imprumuta, ca-n reclamele pentru detergenti, un plus de stralucire. Scot din buzunar bancnota de 10 dolari pe care o aveam pregatita « pentru orice eventualitate ivita in decursul formalitatilor vamale » si i-o intind. Tanarul o priveste pret de o clipa si apoi o ia cu mare naturalete si-o baga in buzunar. M-am gandit ca o merita pentru amabilitatea cu care mi-a scurtat timpul in care altfel as mai fi nadusit o tura buna penduland intre birourile vamii. Profitand de clipa de « intimitate » ii mai pun si intrebarea cea mai arzatoare in momentul asta : avem o camera video – trebuie o declaratie speciala ? Tanarul flutura din mana cum ca « nu » si-mi ureaza drum bun. Relativ usurat si destul de inclinat sa-l proclam pe Vamesul Zambitor cu Camasa Alba « Arhanghelul Izbavirii de Frontiera», fac stanga-mprejur si o iau in pas aproape alergator spre masina.
- Gata? intreaba Traian.
- Gata!
- Si camera?
- Cu camera e-n regula! Nu trebuie nici o declaratie speciala. Am intrebat.
- Deci n-au nci o treba cu noi pe chestia asta ?
- N-au, n-au ! Hai s-o stergem pana nu le mai vine alte idei! ii zic in timp ce-mi pun centura si pornesc masina. A durat pana am platit taxa de inregistrare provizorie. Pentru masina. Daca trecem azi de Voronej suntem in grafic. Si sper sa tina masina la drum intins, ca trebuie sa-i dam bataie si sa ajungem pana luni la pranz la Ekaterinburg, sa ne facem reghistratia.
- Si aia cum ziceai ca se face ?
- Pai la hotel. La hotel sau la politie, dar oricum stam la hotel si sper sa se rezolve acolo. Legea spune ca de la intrarea in Rusia avem trei zile la dispozitie sa ne inregistram in localitatea in care stam. Daca plecam, reghistratia asta e valabila trei zile. Dupa aia, iar tre’ sa ne facem una noua in urmatoarea localitate unde ne oprim si tot asa, alltfel, daca te prinde politia, iei amenda. Si cum noi o sa tot fim pe drum cu masina, avem toate sansele sa ne ia la control. In fine, am intrat si-n Rusia! De-acuma ii dam inainte cat putem de mult.
- Cam nebuni astia cu reghistratia lor! Parca nu s-ar fi terminat cu comunismul!
- Pai tre’ sa controleze si ei cumva situatia, ca dupa toate schimbarile si toate republicile care s-au desprins si la cat de mare e tara asta, pot sa umble aiurea o multime. Da’ totusi sunt destul de crispati ! Asta este, asta-i modelu’, cu asta defilam !
- Bai, da’ bine ca nu s-au luat de camera ! M-ai speriat cu toate alea, cu seriile de la baterii si ce mai zicei ca ai vazut pe net! Uite, mi-am si scris aicea pe o hartie, in caz ca trebuia sa declaram, seria de la baterie. Stai s-o si pun la loc !
- Traiane, de acu’ eu zic ca am scapat! Chestia cu seria de la camera si seria de la baterie e pentru camerele de filmat profesioniste, de la Beta in sus. A noastra e semi-profesionista, sau oricum nu intra in categoria aia. Da’ parca puteam sa stim ce le mai tuna lor prin cap sau ce considera ei camera profesionista? Nu vezi, de cand am intrant in Ukraina ca nu prea misca nimeni in front cand e vorba de uniforme? Sa ne mai lamurim si cu treaba cu reghistratia si sa si apucam sa filmam ceva, ca altfel degeaba ne chinuim cu drumul.
Privesc scurt in oglinda retrovizoare si fac loc sa ma depaseasca o Lada, care fusese la rand in urma noastra. Mai trec vreo doua masini, dupa care suntem singuri pe drum, o sosea cu patru benzi aproape in linie dreapta. Liziera deasa ce strazuieste drumul nu ne lasa sa vedem nimic mai mult decat cenusiul soselei de beton si griul cerului, acum innorat ca inainte de ploaie.
- Bai, frate ! Am intrat in Rusia, bai! strig eu cu veselie si-i trag un ghiont prietenesc lui Traian, care isi face ordine prin acte.
- Da, ma ! Am intrat. Stai asa, stai asa! mormaie el cu voce moale, dupa cum am bagat de seama ca are obiceiul. « Stai asa, stai asa ! » e un mic tic verbal, poate de la filmari. Ii zaresc si lui pe fata o jumatate de zambet de usurare.
- Hai, relaxeaza-te ! De fapt e un indemn si pentru mine insumi. Am trecut si de astia, am trecut de Ukraina fara sa dam de raketi, spaga am dat numai vreo 15 euro, hai ca-i bine ! Stam cam prost cu filmarile, da’ mai avem timp. Adica avem vreo doua ore bune de balbe cu mine, mai zic, ca sa fac haz de necaz.
- Da’, ma, da’ aia cu vacile a iesit destul de bine. Si stai asa, avem cu batranul ala cu acordeonul, mai avem cu Alexandr la Harkov, cu copiii. Tre’ sa iasa ceva !
- O sa iasa, o sa iasa ! Uita-te te rog pe harta si vezi dupa Belogorod asta cat mai avem pana la urmatoarea localitate.
Traian ia harta de pe polita din dreptul lui, pe care tinem de obicei si incarcatoarele, cele pentru camera de filmat si cele de telefoane mobile si dupa ce o studiaza putin zice:
- Vreo suta si ceva. Cam doua, daca-i punem si pe astia pana la Belogorod.
- OK! Tie- foame? mai intreb.
- Nici nu stiu… Am si uitat, cu stresul asta de la vama. Unde-s bateriile de rezerva ?
- N-ai vazut? Le-a luat vamesul ukrainian, cum crezi ca am scapat asa repede la control ?
- Chiar, ma? Serios, le-a luat ala?Asa, pur si simplu?
- Nu pur si simplu, zic aproape razand. M-a intrebat intai daca i-s bune pentru lanterna. Deci ti-e foame sau nu ?
- Parca mi-e ceva. Lasa, mai bine sa mai mergem, sa ma vad la distanta de astia, ca mi-a sarit si foamea cu frecusurile lor ! « Astia » sunt angajatii de la vama. N-aia vazut-o pe aia cu pasapoartele, cum ne lua, parca vroia sa ne ia la palme ! Declaratii, reghistratii, numai hartoage! Sa ia bani, ca si la noi !
Dupa vreo jumatate de ora vedem si indicatorul de Belgorod. Cand ajungem la periferie, care arata foarte ingrijita, cu blocuri cu fatade de caramida maronie sau albe si multa verdeta, luminoase si proaspete sub soarele scapat de norii de ploaie, avem de ales daca sa traversam orasul sau s-o luam pe centura.
- Eu zic ca sa n-o mai luam prin oras, ii spun lui Traian. Tu ce zici ?
- Cum crezi. Hai pe centura, sa nu mai pierdem vremea. Uite ce ingrijit e drumul, mai remarca Traian. La noi, cel putin pe langa Bucuresti, e plin de gropi.
Virez spre dreapta, despartindu-ma de coloana de automobile ce intra in oras si in curand din Belgorod nu se mai zaresc decat varfurile catorva blocuri, care apoi se pierd si ele in spatele colinelor verzi pe langa care coboram in curbe line. Soseaua e aproape goala si cel putin eu ma simt mai in siguranta, scapat si de grija de a traversa un oras la ora de varf a dupa-amiezei, caci e putin trecut de 4 si probabil lumea se indreapta spre casa si deja la distanta in timp si spatiu de granita, a carei traversare era cel mai important lucru pe ziua de azi. Doar caldura innabusitoare, pe care ploaia amanata neasteptat n-a mai domolit-o, ne mai apasa.
- Ce zici ca avem de mancare ? intreba Traian.
- Vezi in cutie, ar trebui sa mai fie paine, ceva cascaval si niste salam. Mai sunt si conserve. Vrei sa opresc ?
- Nu, lasa ca mananc asa din mers, sunt obisnuit.
In spatele scaunui soferului am inghesuit, intre spatar si bancheta din spate, o lada termoizolata, din plastic portocaliu, cu capac alb, care tine loc de frigider si in care avem ceva provizii. Traian scoate ce gaseste mai la indemana si mancam in tacere, din mers. Apa minerala e calda, dar eu unul sunt obisnuit s-o beau si asa. Caldura din masina ma face sa transpir abundent si am nevoie de cel putin trei litri pe zi. Sunt curios cam cu cat mai race devine atmosfera pe masura ce o sa urcam mai spre nord sau cand vom fi pe platourile inalte de pe langa Altai. Dar pana acolo mai avem vreo zece zile, si deocamdata doar fusul orar s-a schimbat, cu doua ore mai devreme decat ora Romaniei si cu una fata de Ukraina.