Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

duminică, 1 august 2010

K 47 - Creier prăjit

Nu reusesc nicium sa dorm. Zac intr-o stare de letargie. Desi mi-e foame, nici branza si nci conservele pe care le avem in cutia galbena nu ma indemana la mancare. Sper sa mai dam pesyte un popas si sa mancam ceva cald.
Dupa vreo ora jumate, care cred ca am atipit totusi vreo cinci minute, ma decid sa-mi aprind o tigara. Cobor geamul cu grija. Stropii rari de ploie bat din lateral si se scrug, lasand dare in praful adunat pe geamuri.
Traian tuseste, mai degraba haraie si intorc privirea spre el. Oare iar se enerveaza ca fumez, ma intreb in timp ce il privesc. Un amanunt imi atrage atentia. Tine ochii stransi si gura cascata, usor aplecat de spate pe volan. Mana stanga se sprijina de portiera. Privirea mea ii urmareste mana drepata, pe care o ia de pe volan ca sa schimbe viteza si in momentul acela, vazand potia in care isti tine degetele si felul cum trage maneta din viteza a treia spre a patra, imi dau sema ca e ca si cum m-a vedea pe mine. Excat asa stau si eu, cand sunt obosit, aceeasi pozitie a capului, a manilor, aceleasi miscari. Privesc mai cu atentie si apprope ma pufneste rasul din cauza gurii cascate. OK, imi zic, ma imita bine! Nu stiam ca are asa talent de actor.

Dupe vreo zece minute insa, in care mi se pare ca Traian isi exagereaza voit toate miscarile, incep sa ma enervez. Tusesc si eu, asa ca si el, ca să-l fac cumva sa pricepa ca ar trebui sa inceteze cu gluma. Traian intorce spre mine o privire tampa. Nu e deloc comic, imi zic, stiu ca arat mai pampalau cand sunt obosit, dar asta este! Oare care-i rolul acestei imitatii? Il vad cum isi scarpina nasul si straba din el. OK, perfect, exact asa fac! Cat mai dureaza poanta asta? Ce l-o fi apucat sa ma imite.
Ca represalii imi mai aprin o tigara si nu pot sa nu remarc acuratetea cu care imi imita alta set de miscari. Felul cum imi scarpin gambele, iritate de atatea mucaturi de insecte, de pe cand purtam pantaloni scurti. Traian in schimb n-a purata deloc pantaloni scurti. Nu-i plac. Asa ca de unde sa aiba piscaturi pe picioare? Sigur ma imita! Apoi, felul cum isi maseaza cefa cu mana stanga. Exact asa fac eu cand incepe sa ma apuce somnul! Da-o dracului de treba! Care-i poanta? Si ieri, care era ideea cu «tu iti vezi de treaba ta si eu de a mea!»? Al naibii de ciudat! Si sa nu mai fumez atata! Daca si-a propus si el sa ma zapaceasca de minti, sigur eforturile incep sa de-a rezultate!

Incerc sa ma uit numai pe geam, ca sa nu-l mai vad. Totusi nu reusesc sa ignor micarile care seamana cu ale mele. Am nervii atat de intinsi incat imi vine sa urlu. Si in acelasi timp chestia asta ma sperie foarte tare. O iau razna ?
-Nu te-ai gandit ca te poti face actor ? il intreb sarcastic in cele din urma.
Traian nu raspunde nimic.
-Serios, ai talent, continui eu. Ai putea incerca direct la Holllywood.
Traian tuseste incruntat, continuand sa priveasca drumul. Iau din spate o bluza mai groasa, vrede si mi-o pun pe ochi, ca sa nu-l mai vad. Dupa cateva secunde, incepe sa tusesca, ca si cum si-ar drege vocea, Cu siguranta, n-am mai observat asta la el pana acum. Dupa vreo doua minute, acelasi harait. Dupa inca vreo doua, la fel. Deja ma scoate din sarite. Nu fumez, nu vad ce il poate deranja in gat in asa hal incat sa scoata sunetele astea. Imi iau bluza de pe ochi si ma uit la el, dupa care ma yuit la drum. Nimic deosebit. Imi acopar iar fata si iarasi aud ecelasi harait enervant si sacadat. Daca si-a priopus a sa ma enerveze, ii reuseste de minune !
Dupa inca vreo jumatate de ora, simt ca pocnesc. Turbez de nervi.
-Traian, te rog opreste masina! ii spun. Am nevoie sa fac cativa pasi pe jos.
Traian ma priveste absent, ca si cum ar fi drogat, si semnalizeaza ca opreste. Drumul coboara printre nisite dealuri golase si suntem in capatul unei pante foarte lungi. In punctul cel mai de jos, cam la jumatate de kilometru se zareste o cladire, probabil un popas. Cobor si pornesc pe marginea drumului prin stropii rari de ploaie si simt ca ma intepa colturile ochilor. Niste lacrimi pe care nu mai pot sa le stapanesc mi se scurg incetisor, amestecandu-se cu stropii de ploaie care imi cad pe fata. Simt ca incep sa-mi curga si mucii. N-am mai plans de nu stiu cand, si acum practic nu plang, ci e ste un reflex al nervilor intinsi la maxim. Sunt un fel de lacrimi de ciuda sau de creier fript. In ce mama naibii m-am bagat, ma intreb. Dupa care din reflex ma gandesc la Dumnezeu, cupruins de deznadejde. Doamne, parca acum cateva zile era vorba ca ma ajuti ! Ce s-a intamplat cu raspunsul de la Krasnoyarsk> Ciudateniile alea erau rapsunsul ? Nu mai pot, chiar nu mai pot ! Ce-i cu Traian ? Cine este ? De ce m-a amenintat ? De ce ma imita ? Fir-ar sa fie ! Abia astept sa se termine toata povestea asta !
Masina s-a indeprata, dar apuc sa vad ca se opreste in dreptul localului din vale. Haian si pantalonii bej s-au udat, pe masura ce ploia a continuat sa se inteteasca. Incep sa tremur, in timp ce vantul bate in rafale neregulate care imi lipesc panza subtire si uda a panlaonilor de picoare. Ma simt exterm de jegos si de epuizat. Un gust de iasca imi chinuie limba si cerul gurii. Imi dau sema ca n-am mai baut apa de cand m-am trezit.

M-a apropii de intrarea in popas. Masina este parcata langa altele doua, dar Traian nu se vede nciaieri. Intru si il vad la o masa studiind meniul. Acum pare normal, ca si cum si-a revenit la a fi el insusi. Poate ar trebui sa vorbesc cu el, imi spun asezandu-ma sfasit la masa.
-Mie mi-e foame, imi spune cu o voce absolut normala. Parca chiar prietenoasa. Si-o fi dat sema ca a intrecut masura cu imitatul?
-Nu stiu, ingaim. Da, ma hotarasc in cele din urma, o sa manc si eu.
-Ce vrei? Eu vreau o supa . Ai vazut ca astia zic cotlet la chiftele, sa-mi zici daca vrei. O sa-mi iau si felul doi.
-Ia ce vrei tu. Comanda acelasi lucru si pentru mine.
Dupa cateva minute de tacere, imi ia inima in dinti si cu cea mai pasnica voce, aprope rugator, ii vorbesc lui Traian.
-Traian, vreau sa vorbesc cu tine… Poate mi se pare mie… Nu stiu, poate vrei sa-mi transmiti ceva. Vrei sa-mi comunici ceva?
Traian ma priveste fara un cuvant.
-Mi se pare ca ma imiti. Ca te misti ca mine, ca te scaprini ca mine, ca tii mainile pe volan ca mine. OK, vrei sa-mi transmiti ceva cu chestia asta ? Sa-mi supraveghez tinuta? Ce se intampla?
Traian tuseste din nou, dupa care imi spune sec:
-Walter, ti se pare.
Nu mi se pare deloc, imi spun eu, dezamagit ca nu recunoaste ca ma imita.
-Si eu, dupa ce a murit taica-meu, am trecut printr-o faza ciudata. Aveam senzatia ca daca se intampla nu stiu ce, de pilda daca imi iese in cale un tip imbracat in portocaliu, e un raspuns la o intrebare. Sau daca ma concentrez, nu stiu ce caine vagabond vine la mine. Si cainele ala venea la mine si aveam senzatia ca e ceva paranormal. Umblam asa, de nebun, pe munti, si aveam in cap numai faze de astea. Esti obosit, nu e nimic, iti spun eu.
-Dar, Traiane, am vazut doar cand eram in masina…. Dau eu sa continui, dar Traian ma intrerupe brusc.
-Ti-am zis ca ti se pare! Si cu asta gata! Nu mai avem ce discuta pe tema asta! N-ai decat sa iti inchipui ce vrei, dar eu nu mai am chef sa te ascult! Ai luat-o razna! Spui numai tampenii!
Ma simt deja foarte ofensat de tonul agresiv. Nici un pic de intelegere? Parca am fi doi straini! Si pana acum cateva zile totul parea sa merga perfect! Si eu care ma bucuram ca l-am gasit pe el ca partener de drum!
Un barbat negricios, de neam islamic dupa forma fetei si mustata nagra, bogata, ne aduce mancarea. Manac fara nici un chef. Totusi, pana la urma incep sa simt gustul mancarii si pe masura ce senzatia de foame incepe sa dispara, parca ma simt ceva mai bine.
Pe televizor sunt stiri despre un conflict armat si cadrele cu raniti plini de sange ma fac sa imi fie aprope rau. Ies afara, ca sa nu mai vad televzorul. Sunt intr-o stare fizica si psihica extrem de fragila. Si cel mai nasol este ca ma simt absolut singur. Parca nu mai pot sa contez pe Traian. Nu inteleg de ce imi este asa de ostil. Am sa ma stradui sa fiu cat pot de calm si sa ma bazez cat mai mult pe mine. Trebuie sa mai rezist zece zile. Cam atata ne-ar mai lua sa ajungem la Vladivostok. Sper sa se rezolve cumva, desi incepe sa-mi fie frica. Nu stiu de ce, doar ca incepe sa-mi fie frica. Si de data asta nu-mi mai este frica laolalta cu Traian, ci mi-e frica de unul singur. Mult mai neplacut, ma gandesc cu amaraciune in timp ce imi sting tigara intr-o baltoaca si ma pregatesc sa pornim din nou la drum.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu