Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

duminică, 1 august 2010

K 17 - Percheziţie

Simt un fir de saliva atarnandu-mi in coltul gurii cascate si metalul caroseriei ciocanindu-mi constant in tampla amortita, dar nu-mi vine sa deschid ochii. O fac in cele din urma si dupa ce ma sterg la gura cu dosul mainii, privesc ceasul de mana fara sa vad de fapt ce ora este. Imi dau sema ca am adormit si in cele din urma fac soscotela ca nu mai mult de 20 de minute. Bune si alea, mai bune decat nimic, desi nu ma simt mai odihnit, cel putin teoretic bateriile trebuie sa mi se mai fi incarcat, chiar daca infinitezimal. Inaintam printre inaltimi neregulate, care se decoloreaza cenusii in departare.
Traficul este deja mult mai descongestionat, probabil absorbit in majoritate spre Ufa si Samara, de la intersectia prin care am trecut dupa ce am scapat de serpentine. Dacia se catara greoi pe o panta in capatul careia apuc sa zaresc un post de control singuratic, din dreptul careia tocmai pleaca o masina, urmarita de privirile unui politist inarmat. Brusc imi sare somnul si vad aceeasi senzatie de incordare instantanee pe fata lui Traian.
- Camera e stransa, asa-i? ma aud intreband desi stiu prea bine ca Traian a bagat-o in rucsacul cel mic, negru, in care o tine de obicei, dupa ce mi-a aratat filmarile cu Lada impotmolita.
- Da, e in spatele tau. Crezi ca scapam de astia? ma intreba la randului lui, referindu-se la postul de control.
N-apuc sa-i mai raspund. Raspunsul il da bastonul dungat alb-negru pe care politistul il ridica fara echivoc. Chipul lui incruntant ma pregateste reflex pentru inca o portie de transpiratie. Nu stiu de ce am sentimentul distinct ca nu scapam noi numai cu verificarea talonului si un « drum bun! ». E ceva in prirea incruntata si patrunzatoarea care nu ma inseala.
Asa si este – dupa ce verifca talonul si permisul de conducere, ramane cu mana intinsa asa ca ii dau si cartea de identitate si asigurarea., dupa care ii arat prin semne ca asta-i tot. Omul spune ceva si porneste spre spatele masinii. Pricep ca vrea sa vada ce-i in portbagaj si cobor sa i-l deschid. Bastonul dungat indica rand pe rand obiectele si eu dau explicatii rudimentare, cum ar fi « nasiie … » « …noastre » si imi arat haina de pe mine atrunci cand vreau sa-i explic ca in ruscsaci sunt hainele noastre, « remont » , « reparatie » cand vrea sa stie ce-i in cutiile de carton pline de piese de schimb si ii desfac tot calabalacul in praful din spatele masinii, din ce in ce mai ingrijorat ce se va intampla cu camera de filmat daca da peste ea. Politistul pipaie cateva din lucrurile impratiate pe jos si ma pune sa deschid si sa intind pe jos toate pungile si cutiile mai mici din cutia mai mare in catre tin piesele de schimb. Incerc sa-i explic inca o data ca-s piese de schimb, balmajind cum pot in ruseste ca masina e foarte veche. Le priveste impasibil si-mi face semn sa trecem la bagajele inghesuite pe bancheta din spate. Involuntar, imi scapa printre dinti un «S’ ciortai !», «La dracu!», pe care ma grabesc sa-l corectez murmurand «S’ cias! S’ cias!», « Imediat! Imediat!», in timp ce tamplele imi zvacnesc cand ii dau rand pe rand rucsacelul in care tin actele, sacul de dormit, cutia cu mancare, o haina azvarlita in acelasi maldar inform si astept cu respiratia taiata sa vina randul rucsacului negru cu camera de filmat care a ramas stingher in mijlocul banchetei. Politistul mi-a aratat pe rand obiectele, intr-o miscare circulara care a ocolit pana acum rucsacul cel mai important pentru noi – cel cu camera. Mai ca nu-mi vine sa cred cand se intorce cu spatele si se duce din nou spre portbagaj. Nu-mi dau sema daca este multumit sau nu si ma stradui sa inghesui la loc cat pot de repede lucrurile imprastiate, in timp ce politistul ma indeamana destul de rastit cu un « pa bistrei !», «mai repede!» care mi se pare complet inutil. Sunt atat de bucuros ca n-am avut de explicat ce-i cu camera incat mai repede chiar nu ma pot misca!
Il urmez spre ghereta si ma opresc dezorientat la intrare. Nu stiu daca trebuie sa intru sau nu. Urmatoarea porunca ma dumireste si intru. In spatele unui ghiseu din melamina alba, intr-o incapere cu pereti varuiti, golasi, pe care atarna doar niste regulamente sau instructiuni inramate sub sticla, mai sunt doi politisti ocupati cu hartii. Trec in fata celui care are acum actele mele si-i raspund pe rand la intrebarile despre nume meu, adresa, numarul pasaportului, marca si numarul masinii, pe care politistul le trece pe o fisa pe care mi-o da s-o semnez si pe care apoi o copiaza intr-un calculator. Operatia dureaza vreo 10 minute, dupa care imi iau actele si ca sa fiu sigur ca toul e in regula intreb «Vseo?» «Astai- tot?». «Vseo, vseo!» imi raspunde incruntat politistul si-mi face semn spre iesire, dupa care isi vede mai departe de hartiile lui.
Ies cu pasi masurati, sa nu trezesc vreo suspiciune inutila si dupa ce apuc sa-l mai vad pe primul politist ca tocmai se pregateste sa opreasca o alta masina pentru control, urc in Dacie si-i spun lui Traian :
- Da-i drumul, hai s-o stergem de aici, am scapat !
Traian porneste fara un cuvant si abia dupa vreo cincizeci de metri, ca si cum ne-ar mai fi putut auzi cineva, intreaba :
- Ce-ai facut inauntru ? Ai dat vreo declaratie ? Ai declarat camera ?
- Nu, n-aveau treaba cu asta, nici n-au vazut-o. Nu stii ? Au inregistart datele mele si masina.
- Pai eram cu spatele, n-am vazut ce-au controlat. Nu s-au uitat la camera ?
- Nu, fix de aia n-au intrebat nimic. Trebuia sa avem si noi un pic de noroc, nu ?
- Sa stii ca chiar am avut noroc. Daca ne-au bagat in calculator, poate nu ne mai opresc atata.
- Poate, raspund, desi nu cred ca operatia are vreo legatura cu controalele viitoare.
In scurta vreme drumul incepe sa urce constant si ne aliniem din nou printre camioane care urca cu mare greutate panta continua. Ajungem in cele din urma pe o culme unde sunt doua parcari mari si oprim si noi, sa-i dam un rgaz motorului foarte incins din nou.
Suntem in dreptul unei bodegi, in spatele careia este o curte plina de caroserii ruginite, imprastiate de-a valma, in fundul careie depistez « toaleta ». Un caine lup ma latra cu indarjire cand ma intorc si il evit milimetric in momentul in care se repede la mine si se opreste brusc, la capatal unui lant greu.
Triaian e langa masina si dupa ce-i dau indicatii despre amplasamentul « toaletei », pana cand se intoarce fac niste fotografii cu rascruscea pe care o simt ca foarte imporatanta. De aici drumul pare sa coboare si toate crestele care se mai vad in zare sunt ceva mai jos. Probabil, am ajuns in punctul cel mai inalt, si-mi pare rau ca nu stiu numele trecatorii. O sa-l aflu acasa, imi zic, cred ca abia acolo o sa am timp sa ma dumiresc mai bine pe unde am fost de fapt, in liniste si cu harta in fata.
Intram si stam la rand in spatele a doua persoane. La tejghea este o femeie tanara, cu par blond-roscat, pana la umeri si sort albastru. Este un albastru muncitoresc, foarte tare, destul de raspandit in Rusia se pare.
- Ce vrei ? Apa minerala, ciocolata, biscuiti ?
- Eu as manca ceva, raspunde Traian care rasfoieste un meniu. O ciorba, ceva cald, e destul de ieftin aici.
Imi dau sema ca nici nu m-am gandit. Ma uit si eu pe meniul care are are doar doua pagini, dintre care una pentru mancaruri. Intr-adevar, pare foarte ieftin.
- Hai sa luam ceva, atunci, zic. Ce-ai vrea ? Ciorba, felul, doi ? De fapt de-amandoua, zic eu fara sa mai astept raspunsul.
Ma intorc spre fata de la tejghea si intreb :
- Bors ?
Da din cap ca da si-mi confirma cu voce prietenoasa :
- Da, bors iesti, si asteapta sa continui.
- Dve… Dve… zic eu si nu termin propozitia, caci nu stiu sa spun « portie ».
- Portii ! continua fata zambind.
- Dve portii ! « Doua portii » ! incuviintez, bucuros ca seamana atat de mult cu limba romana. E usor de tinut minte.
Mai cerem niste mancare de fasole cu carnati si salata si asteptam la o masa cu blat de melamina, intr-un fel de pridvor umbros. Peretii sunt lambrisati cu lemn, musama rosie ieftina pe mese, podea de ciment mozaicat. Totul este foarte modest, dar destul de curat. Un loc obisnuit pentru soferii porniti la drum lung, ieftin si fara pretentii. Exact pe bugetul nostru.
Borsul fierbinte este foarte bun si infulecam cu pofta, abia realizand ca n-am mai mancat o supa din Romania, mai precis de la Suceava. Obisnuiti cu preturile din Romania si mereu speriati si in criza de timp, nici nu ne-a trecut prin capa sa oprim la restaurante. Si mancarea de fasole este buna, dar ceea ce asteptam sa fie carnati sunt doua bucati de parizer ieftin, prajit in ulei. Nu e prea grozav, dar nu suntem pretentiosi si radem tot din farfurii.
Plecam, desi parca ne-ar fi prins bine si o bere si un somn la umbra. Inca nu ne este clar cat mai avem din drum, nici unul din indicatoare nu ne-a dat inca diistanta pana la Celeabinsk, prima localitate importanta dupa Urali. Oricum, faptul ca drumul mai mult coboara de cat urca este un semn clar ca am ajuns pe partea asiatica a Uralilor.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu