Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

sâmbătă, 24 iulie 2010

K 7 - Autostopista dintre graniţe

Pornim. E trecut de 12. Ne ramane aproximativ jumatate de zi in care avem de trecut granita si de mers cel putin 250 de kilometri ca sa ne incadram in program. Imediat ce trecem si de ultimele cladiri de la periferie zaresc intr-o parcare pe cineva care sta la autostop.
- Ce zici, luam autostopisti? il intreb pe Traian.
- Tu stii, imi raspunde. Cum vrei.
- Pai ma gandeam ca poate mai aflam informatii, n-ar strica nici o filmare, mai da culoare povestii. Na, ca nu mai e cazul! adaug dupa ce un camion l-a luat deja pe cel care astepta o o ocazie.
Dupa inca vreo 5 minute, o alta parcare in care vad pe cineva care face autostopul. De data asta e o fata cu par lung, rosu si cret, prins in coada, care are si o cutie de chitara.
- Ia te uita, un fel Janis Joplin ukrainianka. Sau rusoaica. Oare unde s-o fi ducand?
Trag pe dreapta si apoi dau putin inapoi, cat sa ajung in dreptul fetei cu chitara. Fata ezita un pic vazand numerele straine, dar se apropie si ne spune ceva prin geamul coborat de Traian.
- Vorbesti engleza? o intreb.
- Yes. A little, raspunde cu greutate roscovana. Belgorod? ne intreaba la randul ei.
- Da, mergem la Belgorod, continui eu in engleza. Te luam daca vrei.
- Are loc si chitara?
Fata vorbeste intr-adevar engleza la minim, caci articuleaza cu foarte mare greutate intrebarea. Oricum, e mult mai bine decat nimic, altfel chiar n-am putea schimba o vorba. Rusa mea nu e mai buna ca engleza ei.
- Da, sigur ca incape si chitara. Hai in spate si pune-o unde poti. Scuze de dezordine si de miros, noi suntem pe drum de cateva zile, mai spun dupa ce pornim la drum.
Politicoasa, noua pasagera murmura ceva cum ca e in regula, in timp ce eu realizez cu jena ca mirsul neplacut din masina e destul de puternic. Pana acum n-am bagat de seama. Ma rasucesc pe jumatate spre locul din spate ca sa-i intind mana fetei si-mi spun numele:
- Walter. Imi pare bine!
- Olga, raspunde fata stranganu-mi mana cu fermitate.
- El e Traian, spun si Traian strange si el mana fetei.
- Olga, mergi numai pana la Belgorod?
Olga nu intelege intrebarea si o repet mai rar.
- Da, Belgorod, raspunde in cele din urma. Voi?
- Pai noi mergem pana la Vladivostok. Ce parere ai de excursia noastra?
Urmeaza o scurta tacere, rastimp in care Olga pare sa proceseza intrebarea. O privesc fugar in oglinda retrovizoare. Fata imi prinde privirea si in cele din urma imi raspunde:
- Un prieten a mers pana la Vladivostok cu autostopul.
- Cu autostopul? Cand?
- Acum doua luni.
- Acum doua luni? ma mir eu. Si in cate zile a ajuns?
Olga pare sa numere in gand si in cele din urma spune, intai in ruseste si apoi in engleza :
- Unsprezece. Unsprezece zile
- Destul de repede, zic eu. Da’ de unde a plecat? De aici?
- Din Ekaterinburg.
- Aaa, deci era la Ekaterinburg. Pana acolo mai sunt vreo mie de kilometri. Oricum a ajuns repede.
Fac un calcul mental. De la Ekaterinburg la Vladivostok sunt cam 8000 de kilometri. Daca a ajuns in 11 zile inseamna ca a facut in medie cam 800 de kilometri pe zi. Destul de mult. Informatia, daca e adevarata, e foarte utila. Inseamna ca portiunea de drum in constructie de dupa Baikal trebuie sa fie cat de cat in regula, pentru ca nu-mi inchipui ca cineva poate merge mai mult de atat, sau hai sa zic de 1000 de kilometri pe zi, daca are o masina buna. Oricum, e destul de greu de aproximat.
- Cu ce a mers? Ce fel de masini, n-ai idee?
- Camioane. Sunt multe camioane care merg la Vladivostok.
- Daca a mers cu camioane, atunci lucrurile se mai schimba. Camionanele au de obicei doi soferi si pot merge mult mai multe ore, daca au loc de dormit in cabina. In timp ce un sofer conduce, celalat poate sa se odihneasca. Deci chiar daca circula cu viteza mai mica, cel putin se deplaseaza constant si pot acoperi distanta. Oricum, timpul in care poate fi parcursa distanta, chiar si cu mare aproximatie, imi confirma calculele initiale. Ma bucur ca am luat-o pe Olga si cele spuse de ea imi dau mai multa incredere in reusita calatoriei.
Dupa inca vreo jumatate de ora, timp in care am mai palavragit un pic cu Olga si am aflat ca are 23 de ani si a studiat stiintele economice, ajungem si la granita. Cand ne oprim in coloana de masini care astepta controlul pentru trecerea frontierei, stresul formalitatilor ma reapuca brusc. Fata de restul Europei, in tarile estice vamesii au obiceiul sa gaseasca tot felul de nereguli, mai mult sau mai putin reale, ca sa mai faca un bacsis. Si se pare ca cu cat inaintezi mai spre est, cu atata obiceiul e mai incetatenit. De asta n-am iesit din Romania prin Republica Moldova, desi scurtam drumul cu vreo 400 de kilometri, pentru ca am fi avut parte de inca patru controale in plus. Unul la intrare in Moldova, apoi iesire din Moldova si intrare in Transnistria si apoi la iesirea din Transistria ca sa putem intra in Ukraina. Asa ca am preferat sa intram direct in Ukraina, mai ales ca se pare ca vamesii moldoveni si cei transnistreni sunt foarte porniti pe jumulit cetatenii straini si au un mare talent la gasit hibe, conform unor regulamente extrem de abracadabrante.
Totusi coada de masini se misca relativ constant si ne vine si randul nostru. Am deschis deja portbagajul pentru control si granicerul care se apropie de noi nu pierde prea multa vreme cu verificatul portbagajului, in schimb cere sa-i deschid portierele sa poata cerceta interiorul masinii. Ma execut cat pot de deferent si astept sa-si termine treba. Vad ca scotoceste in graba in torpedou si-mi face semn sa ma apropii. Mai mult din semne ghicesc ca ma intreaba daca setul de baterii de rezerva pentru aparatul foto se potrivesc la lanterna lui. Dau din cap ca da, nu foarte sigur. Vamesul pare multumit de raspuns si-si baga bateriile in buzunar, dupa care imi face semn ca a terminat cu controlul si ca pot sa ma duc cu pasaportul sa primesc stampila pentru iesire.
Sunt aproape incantat ca am avut baterii de rezerva. Daca acele baterii l-au facut fericit pe vamesul ukraininan, m-au facut fericit si pe mine! Le-am folosit la maxim, zic eu, caci am scapat in mai putin de doua minute de controlul vamal. Daca n-ar mai fi si vama rusa, as fi chiar incantat. Dar vaga senzatie de multumire mi se curma brusc cand ma aud strigat din ghereta unde mi s-au stampilat pasapoartele. Ma intorc si aplecat in dreptul taieturi din geam ascult politicos spusele omului din ghereta. Oare ce mama naibii n-o mai fi in regula? De emotie nu inteleg absolut nimic si nu sunt capabil decat sa ingaim un «Izvinite? Scuzati?» cam fara noima. Traian, aparut undeva in spatele meu, devine un fel de inger salvator cand imi traduce ce spune omul in uniforma:
- Intreba daca noi eram cu masina in fata blocului la Harkov. Cica ne-a vazut, ca sta in acelasi bloc unde am stat si noi.
Dumirit, dau din cap ca «da» si vad ca omul e chiar zambitor si ca incerca sa fie amabil. Si eu care credeam ca o sa mai trebuiasca sa «contribui» cu ceva! Slava Domnului, bine ca am terminat macar cu granicerii ukrainieni!
Cu patru baterii in minus si tricoul leoarca de transpiratie, dupa valul de caldura pe care l-am simtit instantaneu la faza cu intrebarea despre masina, trecem si in «zona nimanui». Inca un pic si intram in Rusia!

K 6 - Good-bye, Ukraine!

Deschid incetisor usa camerei si aud un radio din bucatarie. Deci s-a mai trezit cineva. Dupa ce-mi dau cu apa pe fata in baie, imi fac si eu aparitia in bucatarie, unde doamna profesoara framanta un aluat. Ii dau « buna dimineata » si ea ma pofteste sa iau loc si ma inteaba daca vreau un ceai. Suntem deja in zona ceaiului, traditionalul ceai din Rusia si din fostele tari ale blocului sovietic. Ii raspund ca as prefera o cafea. Chiar simt nevoia, capul nu mi-e prea limpede! Cred ca aseara vodca ar fi trebuit scoasa din program, dar « instructiunile » de calatorie prevedeau situatiile in care socializarea cu localnicii includeau si consumul de vodca. Cel putin asa am tras eu concluzia din toate povestirile cunoscutilor care fusesera in Rusia sau tarile foste U.R.S.S., pe cand culegeam informatii pentru expeditie, in care, indiferent daca era vorba de situatii de criza sau evenimente fericite, bautul aparea ca un laitmotiv de mare importanta. Si-apoi sa fim cinstiti, si in Romania lucrurile stau cam la fel.
Alexandr rasare si el, inca adormit si, ca o gazda politicoasa, subscrie cererii pentru cafea, cu siguranta ca sa nu ma lase sa fac nota discordanta. Ma duc sa-l trezesc pe Traian, dupa care revin in bucatarie. Un televizor portabil, prezinta stirile de frigider. Vad imagini cu inundatii, echipe de interventie, oameni pescuiti de pe acoperisuri si cand aud cuvantul « Habarovsk » simt ghimpele nelinistii amortite de aseara pana acum, impungandu-ma usurel dar constant. Pe acolo ar trebui sa jungem si noi, cam in trei saptamani. Daca soseaua este inundata de ape, am pus-o de mamaliga! Intre Chita si Habarovsk este cea mai dura portiune a traseului, aproximativ 1800 de kilometri de autostrada in constructie. De la Habarovsk, daca ajungem pana acolo, am fi ca si ajunsi la Vladivostok, punctul terminus, pana la care mai sunt 700 de kilometri pe sosea asfaltata. Il rog pe Alexandr sa-mi traduca ce spune crainica de la stiri si informatia ca sunt inundatii in regiunea Habarovsk nu mi se pare deloc relevanta. Incepe o alta stire si raman nedumerit si ingrijorat. Ieecrc sa alung grijile si ma duc in sufragerie, sa strang patul.
Mama Alexandr asterne masa si dupa ce ne asezam cu totii, incepem sa mancam. Aluatul framantat era pentru pirosti, un fel de gogosi prajite in ulei, foarte gustoase. Inca o ceasca de cafea si ma simt gata de drum. Cer permisunea sa filmam cateva cadre cu toata familia si atunci doamna profesoara de engleza, pentru care momentul devine solemn, il indeamna pe Alexandru sa ne arate desenele lui. La inceput incurcat, Alexandr da sa refuze, dar ca sa scape de insitentele mamei, aduce din camera lui un bloc de desen din care scoate cateva schite. Nu sunt rele de loc si astept ca Traian sa le prinda in cadru. Doua imi plac in mod deosebit. Una in tonuri de albastru infatiseaza balene care innoata sau plutesc intr-un peisaj urban, intr-o atmosfera onirica. Cealata o cataloghez in gluma ca « natura moarta », intrucat infatiseaza partea de jos a trupului unui spanzurat, intr-o incapere in care care atarnata pe un perete o emblema comunista cu secera si ciocanul incrucisate. Are un text pe care Alexandr reuseste sa mi-l traduca aproximativ. « Mort din cauza ca n-a putut lucra duminica ». Umor negru pe seama planurilor de lucru comuniste, neasteptat din partea cuiva pe care schimbarea de regim l-a prins la o varsta foarte frageda. Cred ca in anii ’90 Alexandr trebuie sa fi avut vreo 3-4 ani. Ca sa completeze mica reprezentatie, tatal lui Alexandr ne canta un pic la chitara, o melodie ruseasca care imi aminteste de baladele lui Visotki.
Imi strang lucrurile si ne pregatim sa ne luam ramas bun. Suntem in hol si gazdele noastre imi fac semn sa ma asez. Destul de nedumerit, le urmez exemplul si ma las pe vine in tacere. Alexandr imi traduce ce spune tatal lui, si anume ca acesta este obiceiul rusesc: inainte de o calatorie, atat cei care pleaca cat si cei care raman se aseaza si stau o vreme in tacere, ca sa aiba noroc la drum.
Dupa o tura de imbratisari si pupaturi pe obraji care insotesc urarile de drum bun, coboram si in fata blocului suntem urmariti de privirile a doi curiosi, care ne cerceteaza in timp ce inghesui bagajele in masina.
- Zdrastvaite ! ii salut amuzat de curiozitatea lor.
- Zdarova ! Sanatate ! imi raspund cei doi. Vi atkuda ? De unde sunteti ?
- V Rumunie ! Din Romania. Kak dela ? Cum merge ? mai intreb in timp ce inchid portbagajul.
Nu prea inteleg ce-mi raspunde unul din cei doi barbati, care fumeaza asezati pe gardutul metalic din fata intrarii. Prind cuvantul « pensioneram » care deduc ca trebuie sa insemne « pensionari » si dupa ce mai rasnesc un pic in minte fraza ma prind ca mi-au zis ceva de genul « iaca, stam ca pensionarii ». Il intreb pe Alexandr, mirat de ca cei doi barbati nu par prea in varsta, daca au zis ca-s pensionari si el imi confirma ca am inteles bine. Mai zic si eu un « Harasho ! Bine ! », ca sa inchei conversatia si oamenii dau din cap a multumire.
Ceva mai incolo, langa un camion-cisterna s-a format o mica coada si vad ca oamenii stau ca sa-si umple bidoane cu apa.
- Se vinde apa acolo ?
- Da, cumpara apa, raspunde Alexandr. Apa de la robinet nu e buna de baut pe la noi si aduc apa minerala.
- Pai o sa luam si noi. Ne trebuie la drum.
Iau un bidon de 5 litri pe care il aveam in masina si ma asez la rand. Traian filmeaza si localnicii ne privesc cu o curiozitate discreta. Platesc cateva grivne si suntem gata de plecare. Alexandr vine cu noi, sa ne conduca pana in centru, de unde vom da in soseaua ce duce spre punctul de trecere a frontierei catre Belgorod, prima localitate din Rusia de pe traseu.
In piata centrala in care am ajuns si aseara mai tragem cateva cadre, dupa care intram intr-un magazin de aparatura electrica. Am nevoie de o lanterna mai puternca, acumulatori pentru aparatul foto si niste casete de rezerva.
Cu « aprovzionarea » facuta, ne pregatim sa ne luam ramas bun si de la Alexandr. Urmeaza imbratisarile si inainte de a ne desparti scot din buzunar cateva bancnote. Alexandr se grabeste sa le refuze si-i explic ca nu e o plata pentru gazduire ci ca il rog sa cumpere un buchet de flori pentru mama lui, in semn de multumire.
- As fi vrut sa i le cumpar si sa i le dau eu, dar stii ca n-am avut de unde aseara si acum am pierde prea mult timp sa ne intoarce. Te rog, cumpara tu ce flori crezi ca i-ar place si transmite-i multumirile noastre !
Dupa o scurta ezitare, Alexandr se lasa induplecat si ne despartim. Ii mai facem din mana in timp ce reusesc sa ma strecor prin trafic in directia buna. E aproape ora pranzului si se circula destul de greu pe strazile foarte aglomerate ale orasului. Dupa vreo 20 de minute simtim ca ne apropiem de periferie, caci traficul incepe sa se descongestioneze.
- Trebuie sa opresc pe undeva, am uitat sa verific nivelul de la apa din radiator.
- In regula, raspunde Traian. Cu benzina cum stam ?
- Benzina e-n regula, mai avem cam jumate de rezervor. Vreo 25 de litri. Pana la granita mai sunt cam 30 de kilometri si pana la Belogorod vreo 80. Cred ca putem sa punem pe la Belogorod. Oricum nu mai am grivne. Mai luam ruble dupa ce trecem granita, nu mai pierdem vremea acum. Cred ca opresc pe aici, mai adaug si semnalizez ca trag pe dreapta.
Soseaua are aici 4 benzi si opresc in marginea primei. Zona e plina de verdeata, in dreapta pare a fi chiar un fel de padurice, iar pe stanga un parc in fata caruia se inalta un obelisc placat cu marmura maronie. Soarele straluceste din plin si face ca florile rosii din zona monumentului sa para si mai stralucitoare. In afara de masinile care trec lasand in urma un miros puternci de gaze arse, caci multe sunt vechi si folosesc inca benzina cu plumb, atmosfera e luminoasa si calma. Poate si din cauza muzicii ce razbate din niste difuzoare nevazute, de undeva de pe langa obeliscul care cred ca apartine perioadei comuniste. Traian a coborat si el din masina si mai filmeaza, in timp ce eu termin verificarile la motor.
Dau o roata masinii sa verific si cauciucurile si vad ca semnalizatorul din drepta spate nu functioneaza.
- Trebuie sa vad ce-i cu semnalizarea. O sa mai dureze vreo zece minute, ii spun lui Traian.
- Pai atunci ma duc un pic si pe partea celalata, sa iau si din alt unghi. Se refera la filmari.
- Cum vrei. Nu sta prea mult! mai zic in timp ce incep sa desurubez capacul de plastic al lampilor din spate.
Nu e mare lucru, becul s-a miscat din lacasul lui si nu mai face contact. Mai strang lamelele de contact cu surubelnita si montez capacul la loc. Am transpirat din nou binisor stand chircit langa masina in soarele puternic. Trebuie sa fie aprope 30 de grade si astazi. Imi strang sculele si ma clatesc un pic pe maini. Nici urma de Traian asa ca imi aprind o tigara si ma sprijin de masina. E mult prea cald sa stau inauntru daca nu ne miscam si nu se produce nici un curent de aer. Incepe sa ma cuprinda oarecum agitatia, as vrea sa scapam mai repede de formalitatile de la granita, cel mai important lucru pe ziua de azi. Masina e in regula, cel putin am si extinctor si trusa de prim ajutor, asa ca daca platim taxa de inregistrare provizorie n-au de ce se lega. Nu stiu cum sta treba cu camera de filmat, am ramas stresat de formalitatile complicate pentru camerele profesioniste impuse de legislatia rusa.
Traian apare pe aleea principala de la intarea in parc. Se intoarce sa mai filmeze ceva. Ii fac semn sa vina spre masina. Dupa ce traverseaza in graba imi spune :
- Am prins o nunta, adica unii care-si faceau poze. Mirele si mireasa. Stii cum e la nunta. Vrei sa vezi ?
- Astia care vin acuma ? intreb, aratand spre o pereche de tineri casatoriti pe care un fotograf ii dirijeaza cum sa se aseze langa monument.
- Nu, altii. Da’ i-am vazut si pe astia. Cred ca aici se fotografiaza de obicei, cum e la noi dupa ce fac poze la primarie. Vrei sa vezi ce-am filmat ?
- Nu, lasa, ma uit alta data. Hai sa plecam, ca timpul trece si n-am ajuns inca la granita. Cine stie cat mai stam si pe acolo…

K 5 - Distracţia copiilor săraci din Harkov

Intram pe poarta de fier, vopsita in verde, cu urme de rugina si de pe marginea de sus a unor tribune de ciment, demult nefolosite, dupa cum o arata iarba crescuta in voie, in jos se vede stadionul, acum mai mult un tapsan. Intr-o parte, doua perechi stau imbratisate cuminte, pierdute in contemplarea asfintitului. O senzatie de liniste prin care razbate vag zumzetul orasului toropit de caldura. Ceva mai in stanga, un grup de pustani isi face de lucru cu un telefon mobil pe care si-l smulg nerabdatori unul altuia. Se vede din prima ca sunt copii saraci, dupa hainele pe care le poarta. In momentul in care ne zareste, aproape fara nici o ezitare, cel care pare mai in varsta dar care nu are mai mult de 14 ani vine ata catre noi si imi cere o tigara aratand cu tupeu spre pachetul pe care tocmai mi-l bagam in buzunar. Unul din incisivi e lipsa la apel si ochii caprui-verzi ma privesc tinta. Are un tricou in dungi, pantaloni de trening si o pereche de tenisi murdari. Il intreb pe acelasi ton care pare usor rastit, dar normal pentru un pustan de cartier, care imi aduce aminte de copilaria mea :
- A skolika tibia let? Da’ cati ani ai?
- Cetarnattiat! Paisprezece - imi intoarce prompt raspunsul, cu voce sigura dar de fapt incurcat ca am pronuntat la fel de sigur si destul de corect intrebarea in rusa, dupa ce ma auzise vorbind cu Alexandr in engleza.
Nu stiu de ce imi vine sa-l tachinez si ma prefac mirat:
- Cetarnattiat? Ni diesit? Paisprezece ? Nu zece ? zic eu prima cifra mai mica ce-mi vine in minte.
Ceilalti copii se pun pe ras si cele doua cupluri de indragostiti intorc si ele amuzate capetele catre noi.
Pustanul se rasteste catre gasca, care se pune si mai tare pe ras. Inciudat, isi muta greutatea de pe un picior pe altul si cu o mana isi scarpina antebratul celeilalte, intr-o postura care nu lasa nici un indoiala asupra faptului ca incepe sa se rusineze. Dar mandria nu-l lasa sa renunte si sa fac stanga-mprejur. La randul meu, am dubii daca sa-i dau sau nu o tigara. Corect ar fi sa nu-i dau, dar pe de o parte ma gandesc ca oricum o sa-si faca rost si nici n-as vrea ca refuzul meu sa-i stirbeasca demnitatea, deja atinsa. Sub privirea dezaprobatoare a lui Alexandr ii intind pachetul si-l las sa ia o tigara. Aproape instantaneu sunt inconjurat de ceilalti pusti care turuie cu mare veselie si profitand de ezitarea mea imi golesc pachetul, lasandu-mi totusi cu o minima politete ultima tigara.
In timp ce pustanii pufaie cu mare importanta, Traian, inspirat de moment, porneste camera si incepe sa filmeze. Foarte incantati, copii se inghesuie scalambaindu-se in fata obiectivului, impingandu-se unul pe altul ca sa fie siguri ca intra in cadru.
- Kak tibia zavut ? Cum te chema ? il intreb pe unul din ei.
- Misha! vine raspunsul promt.
- Ti? Tu? intind eu aratatorul catre al doilea.
- Pavel !
E deasuns sa-l intreb pe-al treilea ca se si insiruie ca la scoala si se grabesc sa-si spuna numele. Ma simt ca si cum as striga catalogul.
- Grisha!
- Kolea!
- Dima! continua copii jocul inedit.
Cele doua fetite din grup raman mai timide, deoparte si le fac semn sa se apropie. Cea mai mica, de vreo 7-8 ani, este mai curajoasa.
- Lena! spune serioasa, asa ca si fata mai inalta, cu par castaniu pana la umeri, se simte obligata sa se prezinte :
- Masha .
Imi aduc aminte din cartile citite in copilarie ca Masha este diminutivul rusesc pentru Maria.
- Masha, actresa ni hocisi? Masha, actrita nu vrei? intreb eu destul de stalcit.
In timp ce Masha clatina sfioasa din cap ca « nu », baietii il imping in fata camerei pe piticotul grupului, care n-a apuca sa-si spuna numele. Se uita incurcat cand la mine, cand fix la camera. Baietii il indeamna sa vorbeasca. Pana la urma rosteste :
- Pasha!
- Bravo, Pasha! zic eu. Asa!
Considerand ca mica reprezentatie s-a incheiat, copiii aproape se catara unuii pe altii ca sa vada mai in detaliu camera de filmat. Traian deruleaza in viteza caseta si le arata pe micul monitor inregistrarea. Galagiosi si veseli, se inghesuie si mai si sa se priveasca. Foarte inspirat, Traian le da camera in mana si cand pricep ca pot filma chiar ei, pustii sunt aproape in delir de fericire. Cei care nu se imbrancesc pentru un loc in spatele camerei se stramba in fata ei, ca sa le dea celorlati actiune pentru filmare.
Sunt convins ca seara asta de joi a devenit pentru gasca de pe stadion cea mai importanta zi a saptamanii. Ma bucur de bucuria copiilor si dupa ce ii mai lasam cateva minute, imi scot si eu aparatul foto si le fac semn pustilor sa formeze un grup. Cativa din ei, care intre timp si-au aprins alte tigari, confirmandu-mi ca chiar daca nu le dadeam eu tot aveau, pozeaza cu ele in gura sau in posturi de gangsteri de fim. Il rog pe Alexandr sa ma fotografieze si pe mine cu grupul si sa le spuna sa dea deoparte tigarile. Fotografia iese extrem de bine, pe un fundal in care cerul se vede albastru inchis, creand un contrast frumos care pune in valoare fetele zambitoare ale copiilor.
S-a intunecat deja. Harkov-ul si-a aprins luminile si freamata usurel, racorit de intuneric. Coboram inapoi spre centru, dupa ce am promis pustanilor ca o sa le trimitem fotografiile. Un tramvai se clatina energic la vale, pe strada pavata cu piatra cubica, luminata cu intermitente, ce ne scoate intr-o piata plina de lume iesita la plimbarea de seara. Lasam masina si ne amestecam in multime. Oameni de toate varstele, dar mai ales tineri, se plimba agale sau stau pe bancile de pe aleile pline de verdeata. Remarc, pe langa frumusetea ukrainiecelor, degajarea cu care unele dintre ele se afiseaza cu cate o bere la doza.
- Nu vezi asa ceva pe la noi, zice Traian.
- Nu prea, raspund.
- Hai sa ne luam si noi cate o bere, sunt curios ce au pe aici.
Cumpar trei beri si un pachet de tigari de la un chiosc din apropiere si cand dau sa plec o batrana maruntica, cu basma si haine cernite, rasarita din intunericul unei parcari, imi spune ceva cu voce aproape soptita. Intr-o mana are o sacosa plina de sticle goale si atunci inteleg ca ma roaga sa i le dau pe ale mele dupa ce la golesc. Caut in buzunar dupa restul primit si-i strecor in mana toate monedele. Bunicuta le ia cu o mana timida pe care o simt foarte curata si insira cateva cuvinte din care deslusesc numai « blagadariu », cea mai profunda formula de multumire din limba rusa. Atingerea mainii ei micute imi aduce aminte instantaneu de batranica cu care ma intalnesc de obicei in spatele Tetrului National din Cluj si careia ii las intotdeauna ceva maruntis.
Aleksandr refuza clatinand din cap sticla pe care i-o ofer si ma intreba daca mai vrem sa mai stam. Parca as mai zabovi sa mai casc gura prin zona, dar imi dau seama ca este tarziu si probabil parintii lui ne asteapta.
- Hai sa mergem atunci, ii raspund. Sigur nu-i nici o problema daca ramanem peste noapte la tine?
- Nu, nu, sigur ca nu, rosteste apasat in engleza lui rara. Dar mama ne asteapta. Si mai trebuie sa cumpar ceva.
- Stai departe ? il intreb in timp ce conduc de-a lungul unei alte linii de tramvai.
- Nu. 5 minute si ajungem.
Mai mergem putin si apoi trag undeva pe dreapta, dupa care Alexandr traverseaza grabit strada catre un mic magazin. Este aproape ora 10 seara si incep sa simt oboseala. Imi simt transpiratia uscata de peste zi ca o a doua piele. Traian isi face de lucru cu camera pe locul din spate, inghesuit intre bagajele si hainele in dezordine. Privesc distrat trecatorii si oamenii care astepta tramvaiul in statia in dreptul careia ne-am oprit. In sfarsit, ma simt ceva mai linistit, dupa tensiunea continua de la plecare si pana acum. Am scapat de faimosii raketi ukrainieni si n-am avut parte de nici un control din partea politiei care de obicei gaseste un motiv sa ciupesca ceva spaga, ca peste tot in tarile din fostul bloc comunist. Emotiile raman pentru ziua de maine, cand ar trebui sa intram in Rusia.
- Gata, spune Alexandr urcand din nou in masina. Meregem inainte apoi iti spun eu pe unde.
Ii urmez instructiunile si ne strecuram pe niste alei inguste pana ajungem in fata unui bloc inalt, dintr-un grup care domina zona. Strecor masina intr-un loc gasit liber si apoi intram in bloc si urcam cu liftul pana la etajul opt.
Alexandr ne deschide si ne face loc sa intram. Ne intampina parintii lui, mama –despre care stiu ca este profesoara de engleza – stergandu-si grabita mainele caci am surprins-o inca trebaluind in bucatarie si tatal care ne saluta prietenos si ne invita sa poftim in sufrageria in care masa asternuta pentru cina imi da de inteles ca suntem asteptati. Imi dau seama ca nu mi-a dat prin cap sa iau macar o sticla de vin si ca am ajuns cu mana goala. Incerc sa ma scuz cumva si bineteles ca am parte de traditionalul protest « da’ nu era nevoie », rostit in engleza de doamna profesoara si articulat din maini de tatal lui Alexandr, care stie doar ruseste si probabil ukrainiana. Interiorul modest aduce destul de mult cu cel din casa parintilor mei si recunosc atmosfera anilor ’80, in care au ramas multe din familiile muncitoresti ale « erei comuniste », blocate acolo de criza de dinainte de prabusirea sistemului si apoi de cea a trecerii la « economia de piata ».
Atmosfera oarecum festiva contrasteaza cu cu cei doi oaspeti murdari, transpirati si obositi care suntem eu si Traian. Cer permisunea sa fac un dus rapid si o si zbughesc in baie, unde ma spal in viteza si ma barbieresc destul de aproximativ.
Cu o camasa curata si fata eliberata de tepii barbii de patru zile iau loc la masa din sufragerie, la care s-a mai adaugat un baiat pe care care Alexandr mi-l prezinta ca fiind un prieten de-al lui. Tatal lui Alexandr imi prezinta ceremonios o sticla de vodca si aprob din cap ca poate sa ne toarne. Dupa ce ne umple paharele, rosteste cateva cuvinte de bun venit pe care mi le traduce Alexandr. Ii multumesc de primire si ciocnim. Caldura alcoolului tare ma invaluie in interior, amestecand-se cu emotia pe care mi-o starneste ospitalitatea acestei familii cu care ne intalnim pentru prima data si pe care am cunoscut-o intreband pur si simplu pe un prieten rus aflat in Romania cu un program de voluntariat daca stie pe cineva cu care am putea sa ne intalnim pe traseu si care a intrebat la randul sau pe alti prieteni pana cand am dat de cateva persoane care au fost de acord sa ia legatura cu noi de-a lungul calatoriei.
Sticla de vodca imi da ocazia sa leg o conversatie care sa treca peste stanjeneala ridicata de bariere lingvistica, caci nici prietenul lui Alexandr nu vorbeste engleza iar mama este inca ocupata la bucatarie. Intreb ce vrea sa zic cuvantul « metro » pe care il vad pe eticheta si Alexandr imi explica, aratandu-mi gardatiiile de pe eticheta, ca e o poanta pe care o gasesc foarte simpatica : « ora 8 ; ora 10 ; pauza de pranz ; in metrou ; acasa ; la cina ».
- Adica cat poti sa bei pana la fiecare moment al zilei, imi explica Alexandr ca sa fie sigur ca am inteles. E din Rusia. Familia noastra vine din Rusia, ne-am mutat aici de vreo 20 de ani. Tata a venit sa lucreze la o fabrica de aici.
- Ce fel de fabrica ?
- Motoare de avioane. Tata e inginer.
- Da ? Si tatal meu era inginer, dar de drumuri. Masina noastra a fost prima lui masina. A murit acum 2 ani si intr-un fel calatoria asta e dedicata lui.
Alexandr traduce iar tatal si prietenul dau din cap in semn ca inteleg, dupa care paharele se umplu din nou, chiar in momentul in care mama lui sosete din bucatarie cu un platou aburind. Apuc sa surprind privirea ingrijorata a doamnei profesoare si ma intreb daca o fi oare ingrijorata de efectul votcii rusesti asupra oaspetilor din Romania sau pur si simplu dezaproba vodca in sine. Replica lui Alexandr la ceea ce-i sopteste mama lui ma face sa cred ca e mai degraba a doua varianta. Apreciez eleganta manevrei cu care doamna face sticla sa dispara pentru ca sa poata face loc platoului cu mancare.
Mancam relativ in tacere si dupa ce strange masa tatal lui Alexandr reaseaza sticla de vodca pe masa. Nu stiu daca sa refuz sau nu si ma ghidez dupa regulile traditiei romanesti, dupa care gazda nu trebuie ofensata cu un refuz. De data asta fac semn la jumatea paharului si dupa ce mai inchinam o data, ne pregatim de culcare. Eu si Traian ramane sa dormim in sufragerie, in timp ce gazdele noastre se retrag in camerele lor.
E prima seara de cand am pornit la drum in care apuc sa ma spal pe dinti inainte de culcare si simt cum somnul ma doboara brusc imediat ce ma sez in pat, pe care asternutul curat il face sa para un mare lux.

K 4 - Suveniruri ukrainiene şi ospitalitate gruzină

O dimineata foarte calda si suntem din nou pe drum, in directia Poltava, dupa care, daca ne incadram bine in timp, seara ar trebui sa ajungem la Harkov, ultima oprire inainte de intrarea in Rusia. Dupa mai bine de 150 de km, trecem la un moment dat pe langa un popas cochet, amenajat rustic, si ma hotarasc in ultimul moment sa ne oprim. O pauza ar fi binevenita si pentru noi si pentru masina. Ma bucur ca am avut inspiratia sa fac asta, caci langa peretii casei foarte ingrijite, umbrite de verdeata si inviorate de flori sunt insirate o multime de obiecte vechi din lemn, vase si unelte taranesti alcatuind o mica expozitie in aer liber. Cand revin de la masina, de unde mi-am luat aparatul de fotografiat, din umbra unei usi larg deschise apare un barbat in jur de 60 de ani, bine legat, cu parul carunt tuns scurt si chipul linistit, tipic slav, luminat de ochii foarte albastri. Poarta un tricou si o pereche de pantaloni militaresti in culori de camuflaj, tinuta ce contrasteaza cu decorul rustic la casei. Ne face semn cu bunavointa sa ne apropiem si sa intram in casa. Nu inteleg exact ce spune dar ii multumesc pentru invitatie. Inautru descopar o multime de obiecte artizanale insirate pe rafturi. Am nimerit intr-un magazin de suveniruri inedit. In timpul in care fac cateva fotografii, batranul reapare purtand o camasa taraneasca si o palarie de paie cu boruri largi, costumatie arborata evident pentru noi, cei doi vizitatori neasteptati. Traian, care si-a luat si el camera de filmat incepe sa inregistreze, iar batranul ne uimeste in continuare, caci din spatele tejghelei scoate un acordeon foarte vechi si incepe sa ne cante o melodie populara. Apoi ne mai face o demostartie cu un alt acordeon, tot o piesa de colectie bogat ornamentata. Sunt foarte incantat de neasteptata reprezentatie a lui Arkadi Nicolaevici, caci asa se numeste gazda noastra, care ne pofeteste sa vizitam si restul casei, in timp ce ne ofera explicatii despre diversele exponate. Pe langa colectia de unelte, haine si tablouri vechi, la vanzare sunt expuse obiecte de inspiratie populara realizate de artisti pe care Arkadi Nicolaevici ii prezinta ca prieteni. Din conversatie aflu ca este mai in varsta decat am crezut, are aprope 70 de ani si este veteran de razboi., caci a fost inrolat foarte tanar, la 18 ani.
Imi aleg un vas de lut, o pipa si o placheta de lemn pictata cu o ramura de malina, motiv decorativ clasic pentru Ukraina si Rusia. Ne incheiem vizita dupa ce cumpara si Traian doua suveniruri si facem si cativa pasi prin gradina in care se afla o fantana cu cumpana si o caruta cu roti de lemn reconditionata cu mare grija.
Langa parcare imi atrage atentia un excavator foarte vechi, probabil din anii ´50, care uimitor functioneaza, caci a aparut langa parcare in absenta noastra. Cer voie celor trei barbati in salopete aflati in apropiere sa fotografiem si sa filmam masina, si ei aproba razand.
Inainte de plecare, ridic capota sa verific motorul si un sofer care a parcat langa noi ne priveste curios, dupa care se apropie cu bratele incrucisate pe piept sa vada mai de aproape masina. Ne intreaba de unde suntem si incotro mergem. Cand ii raspund ca spre Siberia clatina neincrezator din cap. Il intreb ce crede despre masina noastra, daca o sa reziste si el clatina din cap ca nu. Mai da o roata in jurul masinii si continua sa dea din cap neincrezator. Drumurile din Siberia sunt rele, imi spune si eu ii zic la randul meu ca stiu. Imi iau ramas bun si pornim, in timp ce omul ne mai arunca o privire lunga. Sigur ca nu Dacia e masina pe care ai alege-o sa traversezi Siberia, dar alta nu avem! Nici nu ma asteptam sa spuna altceva ukrainianul cel curios, decat ca nu crede ca va rezista.
Suntem din nou in trafic si caldura zilei de iulie se inteteste, facand mororul sa traga din ce in ce mai greu. Ceva nu e in regula cu el si caut un loc unde as putea opri. Nu gasesc nici o parcare si nu-mi ramane decat sa ies de pe sosea pe un drumeag de pamant. Parchez la umbra unor copaci si ridic capota, de sub care ies deja aburi. Radiatorul are o fisura destul mare din care picura apa. N-am alta solutie decat sa incerc sa-l carpesc cu un adeziv universal. Suntem pe drum doar de trei zile si trebuie deja sa improvizam. Dupa ce lipitura se usuca cat de cat, iesim pe soseaua care serpuieste in curbe largi printr-o zona de padure. Nu prea am curaj sa fortez motorul pentru ca inca nu stiu daca radiatorul mai pierde apa sau nu. Printre copaci vad un lac si ma hotarasc sa mai facem un popas ca sa pot verifica lipitura.
Lasam masina intr-o parcare asfaltata unde mai sunt doua camioane mari si in marginea careia zace caroseria ruginita a unui autobuz candva albastru, abandonata intr-o stranie incremenire, ca si cum ar fi lesinat din cauza zadufului in fata caruia vantul care adie abia simtit n-are nici un fel de putere. Salcamii subtiri tin putina umbra in fata unei casute de lemn, devenit cenusiu din cauza vremii. Litere decolorate, cu multe inflorituri, alcatuiesc pe o scandura agatata deasupra intrarii prin care nu se zareste nici o miscare, cuvantul «Korcima», de unde banuiesc ca se trage si cuvantul romanesc «carciuma». Daca n-ar fi cele doua caminoane relativ noi, as crede ca sunt prin anii ´60. Lacul este destul de aproape si intru cu entuziasm in apa foarte limpede si nu foarte rece. Fundul nisipos o face sa ramana curata, spre deosebire de raul malos unde m-am scaldat alaturi de cireada de vaci. Ce bine ar fi daca am avea parte de asa un loc in fiecare zi! Ma simt ca in timpul vacantelor la petrecute la tara din copilarie, cand fugeam sa inot ore in sir si numai o foame crunta ma mai putea scoate din apa. Pentru cateva minute uit de criza de timp si lungimea calatoriei abia incepute si innot cu miscari ample pe sub apa. Langa mal ne sapunim indelung si singuratatea nu este tulburata decat de o pereche care trece prin apropiere, intr-o imbratisare stransa si nepasatoare, pierzandu-se apoi in lungul malului plin de trestie. Soarele puternic ne usuca rapid si dupa ce ne luam haine curate ne intoarcem spre masina. E atat de placut incat nu ne induram inca sa plecam si ne asezam la o masa de lemn in apropiere de «korcima». Traian porneste intr-o mica recunoastere si se intoarce cu bere si apa minerala. «Korcima» este deschisa. Intre timp apuc s-o zaresc si pe femeia in halat albastru care serveste, iesita pentru cateva clipe in prag. Dinspre lac se aude paraitul unui motor si spre «korcima» vine o motocicleta rosie cu atas, cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, condusa de un baiat de vreo 14 sau 15 ani. Baietanul zaboveste cateva minute inautru si cand da sa plece, motocicleta nu mai vrea sa porneasca. Se chinuie s-o impinga, dar atasul greu abia ii ingaduie s-o miste din loc. Ma rdidc de la masa si pornesc spre el. Ii spun cuvantul invatat din desenele animate rusesti cu lupul si iepurasul - «Pamadite!» si el ma priveste oarecum temator. Vreau sa-i spun ca doresc sa-l ajut, dar «Pamadite!» inseamna de fapt «Ajutati-ma!», insa intelege si incepem amandoi sa impindgem motocicleta pana prinde viteza si motorul porneste, iar baiatul imi arunca peste umar un «Spasiba!» - «Multumesc!» pe care pocnetele morului il acopera in timp ce dispare printre copaci.
Traian a reusit sa filmeze scena si asta ma face si mai multumit, pe langa innot si hainele curate. Lipitura de la radiator pare sa fi reusit, nu ne mai ramane decat sa mergem mai departe si sa speram ca ajungem la Harkov inainte sa se intunece.
Dupa inca vreo suta de kilometri mai facem o scurta oprire in dreptul unui reustaurant care ne-a atras atentia cu papusile in marime naturala de la intrare, reprezentand caricatural doi cazaci cu mustati lungi si nasuri rosii. Alti doi cazaci sunt ridicati in varful unui catarg si dupa ce filmam cateva cadre ne continuam drumul. Soseaua este mai larga si pe cand ne apropiem de Harkov are tot mai multe portiuni fara nici o curba, aidoma unei autostrazi. Pe margini se intind paduri de pin, desi relieful ramane plat. Si traficul incepe sa devina mai dens, semn ca ne apropiem de al doilea oras ca marime din Ukraina. La Harkov trebuie sa ne intalnim cu Alexandr, un student cu care am luat legatura printr-un prieten din Romania. Alexandr vorbeste engleza si urmeaza ne fie un fel de ghid pentru Harkov, unde vrem sa ramanem peste noapte.
La intrarea in oras oprim ca sa filmam monumentul cu stema orasului si am surpriza ca cineva ne face semne, de la o mica terasa din apropiere. Este un barbat solid, care ne-a vazut ca filmam asa ca ne intreba daca suntem ziaristi. Ii raspund ca suntem turisti din Romania si el insista sa ne asezam la masa, unde mai sunt inca doi insi care joaca table. Cel care ne-a invitat se numeste David Semionovici Katamadze si este un gruzin foarte voinic si vorbaret, poate si din cauza ca este putin pilit. Pare foarte prietenos si-mi explica cum el si prietenii lui sunt georgieni si traiesc in Ukraina pentru ca Rusia a fost un mare imperiu, referindu-se la vremea in care Ukraina facea parte din Imperiul Rus si mai apoi din Uniunea Sovietica, la fel ca si Georgia. Ne intreaba ce vrem sa bem si cer doua cafele, in timp ce David Semionovici incepe sa-mi povesteasca despre Georgia, vizibil stimulat de faptul ca i-a spus ca stiu de Tbilisi, capitala Georgiei. Din cand in cand explicatiile lui sunt completate de barbatul de langa el, care se pare ca este inginer. Cel de-al treilea n-a vorbit nimic pana acum si sunt amuzat de combinatia acestui trio, care pare sa vorbeasca invers proportional cu inaltimea, caci cel mai tacut personaj este si cel mai mic de statura.
Cand apar cafelele ii spun lui David Semionovici ca am am avut un curs de filmografie la care am studiat si un regizor gruzin care mi s-a parut foarte interesant. «Care?» ma intreba David Seminovici si dau sa-i raspund dar imi dau seama ca am uitat numele. Imi insira cateva nume nume, completat de prietenul din dreapta. Nu e nici unul cel pe care vreau sa-l spun. Ma simt cam incurcat, chiar nu-mi aduc aminte, spre dezamagirea lui David. Dupa o tacere stanjenitoare, in care observ umbra dezamagirii pe fetele gruzinilor, brusc imi vine in minte numele si spun : «Parageanov» ! David aproape ca da un chiot si se repede sa ma imbratiseze peste masa, dupa care incepe sa turuie in georgiana cu amicul inginer, in timp ce al treilea preiten iese in sfarsit din mutenie si spune si el ceva in georgiana. Se pare ca gazdele noastre de moment sunt atat de incantate ca le-am apreciat regizorul si ca intr-adevar Georgia nu-mi este necunoscuta, incat David se ridica de la masa si apare rapid cu o sticla de coniac pe care o deschide in cinstea noastra si trebuie sa ciocnim cu totii, desi incerc sa-i explic ca mai avem de condus un pic. De asemenea insista si sa mancam ceva, in timp ce se bate cu palma peste pieptul lat, spunandu-mi ca el a gatit si ca este un bucatar foarte bun. Intr-adevar, salatele gruzine pe care ni le serveste sotia lui David sunt excelente. Traian a filmat mare parte din scene asa ca sunt extrem de multumit. Mai avem o bucata de viata ukrainiana.
Mai zabovim un sfert de ora, timp in care apare si propietarul terasei, cu Mercedes, ceas de aur si tinuta autoritara. Fac cateva fotografii de grup, in care le prind si cele doua femei de la bucatarie, care isi netezesc sorturile si parul cu o cochetarie marunta dar induiosatoare inainte de a imortaliza momentul. Nici vorba sa ma lase sa platesc consumatia! David insista ca a fost placerea lor si ne desparttim dupa ce imi da adresa, pe care o scrie grijuliu si cu litere latine si cu chirilice si ii promit ca-i voi trimite fotografiile. Si filmul! completeaza David cu solemnitate etilica. Si filmul! intaresc eu promisiunea cu ultima strangere de mana.
Trebuie sa recunosc ca episodul m-a emotionat, o primire atat de spontana si prietenoasa este specifica tipicului slav, dar in acelasi timp aveam in minte prea multe avertizari despre pericolele din zona ca sa ma astept la asa ceva din partea unor necunoscuti. Intre timp ajungem in oras si vorbesc cu Alexandr la telefon. Ii spun ca am parcat langa un McDonalds si ca il astept in zona. Alexandr apare destul de repede si ma imbratiseaza ca si cum am fi prieteni vechi, desi ne vedem intaia oara. Trebuie sa ma obisnuiesc cu stilul rusesc si cu ritualul imbratisarilor si al pupatului pe ambii obraji de la prima intalnire. Alexandr este un tanar foarte subtire, cu un par blond usor ondulat si este student la arhitectura. Poarta un tricou rosu, jeansi si are o geanta studenteasca pe umar. Ma intreaba unde am vrea sa mergem si ii raspund ca ramane la alegerea lui. Maine vom pleca spre Rusia cel tarziu spre ora pranzului si de aceea il rog sa se gandeasca sa ne arate in oras o data ceva « clasic » si apoi ceva ce considera el mai neobisnuit. Alexandr sta putin pe ganduri si apoi ne arata pe unde s-o luam. Deja si-a lut rolul de ghid in serios si ne face o prezentare a centrului istoric vorbind rar, intr-o engleza cu un foarte puternic accent slav. Oprim putin ca sa strang din lucrurile aruncate de-a valma pe bacheta din spate si ca sa-l las pe Traian, care vrea sa filmeze, sa-si regleze camera. Intamplator suntem in dreptul unei fantani arteziene si dupa ce imi dau din plin cu apa rece pe fata, ca sa mai clatesc din stratul de praf amestecat cu transpiratia care imi siroieste pe piept si pe ceafa din cauza caldurii inca innabusitoare in ciuda apropierii serii, nu rezist impulsului de moment si ma bag cu picioarele in apa. Privirea lui Alexandr dezaproba gestul si remarc ca ceea ce pare de pilda absolut normal in Place des Arts la Montreal, unde toti se racoresc in voie balacindu-si picioarele in bazinul artezienelor pe canicula din iulie si august, pare un gest necivilzat in Ukraina, si probabil ca asa ar fi si in Romania, prin prisma regulilor de civism destul de rigide impuse de anii perioadei comuniste. Dar nu numai atata, Estul esta inca mult mai traditionalist in esenta.
Imi incalt sandalele pe picioarele inca ude si urcam din nou in masina, traversam centrul si dupa ce urcam o strada in panta pavata cu piatra cubica, pe langa o linie de tramvai, Alexandr ne arata sa intram pe o straduta laterala, dupa care ne oprim.
Dupa ce coboram din masina, Alexandr imi spune ca ne-a adus pe un vechi stadion, unde se aduna sa-si petreaca timpul copii din cartier, unde locuiesc in general familiile mai sarace. Suntem intr-un loc destul de inalt de unde se vad acoperisurile cladirilor din oras, intr-un halou rosiatic umbrit de poluarea urbana. Harkovul este un oras mare, are peste jumatate de million de locuitori si dupa trei zile petrecute strabatand campia ukrainiana, plus cea dinainte de traversat Carpatii romanesti, popasul intr-un oras mare pare deja ceva nou.

K 3 - La scăldat... cu vacile

Dimineata, in ciuda oboselii din ziua trecuta, ma trezesc foarte devreme. Am obiceiul asta de a ma trezi imediat ce se face lumina, chiar daca ma culc foarte tarziu, si asta ma incurca de multe de ori cand am de recuperat odihna. Ies din cort si realizez ca suntem intr-adevar in marginea unui lan de cereale. Soarele abia a rasarit, dar imprastie o lumina puternica, stralucitoare deasupra intinderilor verzi-galbui ale spicelor, printre care rasar capete rosii de maci, in timp ce dinspre liziera de copaci razbate zgomotul traficului amestecat cu ciripituri de pasarele. As fi vrut sa mai dorm, dar stiu ca odata ce m-am trezit somnul meu zboara definitiv. Inghit la repezeala o cafea instant preparata cu apa rece, care imi aminteste prin contrast cu lipsa uneia fierbiti, asa cum obisnuiam sa beau dupa dusul de dimineata, care imi lipseste inca si mai mult, de conditiile dure pe care ni le impune aceasta calatorie. Din cauza distantei am stabilit etape de aproximativ 500 de kilometri zilnic, ceea ce ne obliga sa renuntam la confortul unui hotel, caci de multe ori vom avea parte de opriri in afara localitatilor.
Dupa ce se trezeste si Traian, aproape o ora mai tarziu, timp in care mi-am facut de lucru rearanjand lucrurile imprastiate prin masina, incercam sa filmam o prezentare. Dupa o multime de duble care imi ies parca din ce in ce mai prost si care ne consuma mai bine de doua ore strangem bagajele si pornim spre Zitomir.
Sunt foarte nemultumit ca stresul condusului imi afecteaza concentrarea pentru filmari. Nu-mi ramane decat sa sper ca vom intra cumva in ritm si ca vor fi suficiente lucruri intersante de aratat pe parcurs. Daca o sa tina masina la drum, daca n-o sa avem probleme cu localnici sau autoritatile, daca o sa ma tina pe mine balamelele, daca Traian o sa se descurcece sa filmeze si daca avem noroc sa dam peste ceva cat de cat interesant. Cam multi «daca», destui cat sa ma tina intr-o stare de incordare permanenta. Asta este, mi-am asumat-o, trebuie sa ma descurc cumva!
Spre pranz este deja foarte cald si cum masina are o ventilatie atat de slaba incat nici nu merita pornita, transpir abundent chiar si cu ferestrele deschise. Stiam ca aceasta va o alta problema - caldura din timpul zilei care ne va solicita atat pe noi, cat si motorul foarte uzat. In anii ’70, pe vremea cand a aparut modelul Dacia 1300, pe care il conducem noi, practic varianta romaneasca a lui Renault 11, turometru aveau doar masinile de curse. O masina atat de veche trebuie condusa deci si «cu urechile», pentru ca uzura motorului si a cutiei de viteze ne obliga sa nu suprasolicitam motorul, daca vrem sa avem sanse sa ajunegem pana la capat. Ca toate masinile de varsta ei, batrana Dacie are cateva toane si naravuri pe care din fericire le cunosc destul de bine. In nici un caz nu poate cupla in viteza intai decat stand pe loc, marsarierul poate fi confundat cu viteza a doua, mai ales daca slabesc reglajele manetei schimbatorului iar treapta a treia trebuie cautata cu oarecare gingasie. Bineteles demarajul este foarte lent si trebuie rabdare pana cand motorul ajunge la viteza «de croaziera» de aproximativ 90 de kilometri pe ora. Dar nu intotdeauna ii prieste aceasta viteza, mai ales daca este foarte cald motorul trebuie lasat sa traga doar cu 80. Cand aerul este mai rece, adica seara si dimineata, masina este mai sprintena si merge binisor si cu 100 de kilometri pe ora. Bineteles, si franele au nevoie sa fie menajate, iar dupa drumuri cu gropi e bine sa verific luminile de semnalizare, caci becurile mai sar din lacasele lor si nu mai functioneaza. In nici un caz nu este o masina pentru soferi nerabdatori si mentinerea in parametrii de functionare este o necesitate constanta, caci altfel calatoria noastra n-ar fi posibila.
Peisajul Ukrainei se arata foarte placut, campia larga fiind intrerupta de coline usoare cu palcuri de padure care invioreaza deschiderea orizontului, caci Ukraina are un relief jos, ca si intreaga Rusie europeana pana la Urali. De cateva minute avem un rau in drepta si cand din sosea vad un drumeag care coboara spre el decid ca am putea incerca o pauza pana cand ar trece zaduful amiezei. Albia are o multime de meandre iar apa pare la fel de lenesa ca si cireada de vaci baltate care sunt scufundate in dreptul unui cot malos, pazite de un batran imobil, care se adaposteste in umbra catorva salcii. Ceva mai incolo un pescar sosit cu bicicleta completeaza imaginea, dand si mai multa liniste miezului zilei toropit de caldura.
Nu ma pot abtine sa nu intru in apa si sa inot avand in fundal cireada de vaci, cu care am de impartit singurul loc in care raul pare ceva mai adanc.
Traian mai trage cateva cadre, timp in care un camion greoi, vechi, un model de prin anii ´60, cum n-am mai vazut din copilarie, cu o cabina albastra si platforma de lemn parcheaza in apropiere. Se pare ca cei trei barbati care coboara din cabina cunosc locul, caci dupa ce se dezbraca intra si ei in apa intr-un loc care imi dau sema ca este mult mai bun pentru scaldat. Dar eu am iesit deja din apa si ma multumesc cu faptul ca m-am racorit si am scapat de praful adunat de la granita incoace.
Incercam sa atipim un pic, caci pare mult prea cald sa pornim la drum, dar sunt atat de multe gaze incat nu poti sta nemiscat nici o clipa. Din cauza asta si vacile prefera sa stea in apa, caci altfel ar fi napadite de multimea de tauni gri-verzui care ma fac si pe mine si pe Traian sa fluturam constant din maini. Cativa nori negri aparuti pe neasteptate ma lamuresc de ce taunii sunt asa de inversunati – se apropie ploaia. Nici nu apuc bine sa strang lucrurile impratiate pe langa masina cand stropii mairi cad din ce in ce mai abundent si pana sa iesim din nou pe sosea suntem in plina aversa de vara. Aerul se raceste brusc in cateva minute si motorul merge deja mult mai uniform.
Pe cand ploaia inceteaza ajungem si la Zitomir, unde trebuie neaprat sa cumpar grivne, moneda ukrainiana, pentru ca benzina este pe sfarsite. Zitomir este un oras nu prea mare si gasim usor centrul, o piata larga pavata cu piatra cubica. Pe cele patru laturi sunt cateva cladiri mari, dintre care una cu un vadit stil al anilor ´60 adaposteste teatrul, dupa cum citesc pe frontispiciu. Celalte constructii, cu ferestre rotunjite si acoperisuri de tigla au fatade zugravite in ocru si verde pal si sunt si ele destul de vechi. Salut pe unul din putinii trecatori aparuti dupa ploaie si intreb in engleza de o casa de schimb. Barbatul intre doua varste imi face semn sa-l urmez si dupa ce treversam strada intram intr-o cladire unde la etajul intai este ghiseul unei case de schimb valutar. Ii multumesc bucuros de amabilitatea aratata, caci nu ma asteptam sa se intoarca din drum si sa ma conduca chiar pana la ghiseu.
Dupa ce schimb banii intram intr-un local micut din apropiere, unde nu sunt decat vreo patru clienti. E inca ora la care majoritatea oamenilor trebuie sa fie la serviciu, de abia un pic dupa 3 dupa amiaza. Cer doua cafele si in timpul in care sorb incet bautura fierbinte ma gandesc ca si eu si Traian inca suntem destul de speriati, fie ca ne place sau nu, in ciuda normalitatii si chiar a ambilitatii aratate de ukrainieni pana acum. Am fost bombardati cu prea multe povesti neplacute despre jafuri si talharii incat primele 24 de ore in Ukraina sa ne convinga ca nu stau chiar asa lucrurile. Ca sa nu fiu coplesit de impresii pozitive prea brusc, fata care ne-a servit uita sa mai apara cu restul asa ca cele doua cafele ne costa dublu, caci nu are sens sa mai astept chelnerita disparuta undeva pe o usa din spatele tejghelei.
In piata ma opresc sa-mi notez cateva impresii langa masina. La un moment dat ridic capul si-l vad pe Traian care se apropie brusc, dupa ce filmase cateva cadre. Vad ca se intoarce si face semn din mana spre un grup de barbati care ne privesc de la cativa metri, inainte sa plece mai departe.
- De ce n-ai raspuns? intreaba Traian cu voce joasa.
- La ce sa raspund.?
- Pai tipul ala ti-a zis «zdrastvaite» si m-a intrebat de ce nu-i raspunzi.
- N-am auzit nimic, spun mirat. Cand a vorbit cu mine?
- Era in spatele tau cand scriai. Hai lasa, cred ca e baut, vroia si el sa schimbe o vorba, a vazut ca suntem straini. Mai bine sa-i dam drumul.
Pornesc motorul, inca nedumerit de episodul cu ukrainianul vorbaret. Da, Doamne, sa mai dam peste de astia, poate ne ajuta la filmari! Treji, piliti, cum o fi, numai sa stea sa-i filmez !
Dupa ce facem plinul, pornim spre Kiev, unde ajungem fara peripetii aproape de miezul noptii. E prea intuneric ca sa putem filma ceva si regret ca trebuie sa mergem mai departe fara imagini din Kiev. Sunt sigur ca ar fi fost ceva de vazut in capitala Ukrainei, dar faptul ca suntem deocamdata la limita cu timpul si in plus fiindca filmul va fi in principal despre drumul prin Siberia ne face sa continuam drumul, in ciuda intunericului. Aproape de iesirea din oras cumpar o paine neagra si apa minerala. Deocamdata am mancat hrana rece de la plecarea din Romania, dar suntem prea preocupati de drum ca sa ne batem prea mult capul cu ceea ce mancam. Nici eu nici Traian nu suntem pretentiosi in ceea ce priveste hrana, dar il invidiez ca este mai rezistent decat mine la nesomn si in plus poate recupera mult mai usor cand are ocazia. Din nou, din cauza orei tarzii, simt ca mi se inchid ochii. Nu dureaza mult si iesim din oras. La un moment dat dam iar de un drum secundar si propun sa repetam manevra din noaptea trecuta. De data asta insa trebuie sa inaintam destul de mult prin lanul de grau in care ne-am pomenit si cand incepem sa ne gandim daca n-ar trebuie sa ne intoarcem la sosea, zaresc un palc de copaci langa care am putea pune cortul. La cateva zeci de metri mai departe se afla si o cladire, dar se zareste nici o lumina. Pe bajbaite pun cortul si cu ultimele picaturi de energie arunc inauntru sacii de dormit si rucsacul cel mic in care tin lucrurile importante.
Sunt foarte fericit sa ma var in sacul de dormit caci sunt frant si m-a luat si frigul pana cand am montat cortul, la lumina unei lanternei de buzunar. Ca si in noaptea trecuta adorm foarte repede, de data aceasta ceva mai optimist.

K 2 - Şpagă versus amabilitate ukrainiană

In sfarsit, am si viza de tranzit pentru Ukraina. Pornim spre punctul de trecere a frontierei. Dupa granicerii romani, care au verificat foarte rapid actele, trecem in zona de control ukrainiana. Opresc masina in fata primei gherete de la punctul de control si astept. Din alta parte, apare o femeie in uniforma care imi vorbeste destul de rastit. Traian, care stie putin limba sarba, ghiceste din asemanarea cuvintelor ca am parcat gresit si ca trebuia sa ma inscriu pe banda din stanga. Intorc masina si opresc in locul indicat de femeia-granicer. Faptul ca uniforma are imprimeuri de camuflaj, spre deosebire de uniformele granicerilor romani, precum si tonul aspru pe care mi-a vorbit, face ca situatia sa para foarte martiala.
Asteptam nedumeriti sa ni se inapoieze pasapoartele pe care le-a luat un vames, dar nu se intampla nimic. A trecut mai bine de un sfert de ora si deja inaintea noastra au venit si au plecat cateva masini romanesti si ukrainiene. Ma intreb ce ar putea fi in neregula cu noi cand observ ca soferul masinii albe aflate in acel moment la control, care sta in picioare cu mana sprijinata de portiera, are in palma o hartie albastruie. Ma uit mai atent. Nu e o hartie, ci o bancnota de zece euro. Aha! Un granicer ukrainian se apropie zambitor, ca si cum l-ar cunoaste si tipul ii paseaza rapid banii impaturiti. Dupa o privire aruncata in portbagajul masinii, granicerul le da pasapoartele si masina alba pleaca mai departe. Fac o socoteala simpla si anume daca pentru cei patru insi din masina alba au ajuns zece euro, atunci pentru mine si Traian ar ajunge cinci. Extrag din portofel bancnota si o tin si eu ascunsa in palma. Cand vad ca vamesul a ramas singur in ghereta intru si dupa o scurta ezitare, asez bancnota pe biroul pe care completeaza niste fise. Fara sa ridice ochii din hartii, vamesul isi tranteste palma peste hartia de cinci euro care dispare apoi in buzunar. Mormaie ceva foarte nemultumit. Poate i se pare prea putin sau poate n-am fost eu destul de indemanatic la aceasta manevra. Oricum ies si astept in fata usii. Vamesul iese si el, intra in ghereta alaturata si apare cu pasapoartele noastre. Mai arunca o privire catre masina si imi face semn, tot incruntat, sa-i dau drumul.
Atata asteptam! Sar in masina si m-a grabesc s-o iau din loc, tragand cu stanga de volan in timp ce cu dreapta imi pun centura, ca sa nu mai pierd nici o secunda.
- Ce vroia? intreaba Traian, care a asteptat si el ingrijorat finalul actiunii.
- Bani! ii raspund.
- Si i-ai dat?
- Cinci euro.
- Numai atat?
- Pai n-ajunge? Bine ca nu ne-au mai scotocit de camera sau alte chestii!
De cand am plecat la drum, cea mai mare grija a noastra este camera de filmat, fara de care calatoria n-ar avea nici un sens. In plus, nu stiu daca trebuie sau nu declarata la vama in mod special. Cel putin in Rusia pentru camerele de filmat profesioniste este un regim special, fiind necesara o aprobare care se poate obtine doar de la Moscova si camera noastra, e drept ca doar semi-profesionala, imi da emotii si mie si lui Traian.
Deci aventura a inceput de-adevaratealea! Suntem in Ukraina pe care trebui s-o traversam in trei zile daca vrem sa ne respectam programul de drum. Prima localitate mai importanta este Cernauti. Acolo trebuie neparat sa schimbam niste bani si sa punem benzina, pentru ca rezervorul e aproape gol. Mancare mai avem. Ne trebuie benzina, tigari pentru mine si sa fim in stare sa mai mergem cel putin 200 de km inainte de primul popas. Deocamdata, singura informatie sigura si cu adevarat incurajatoare este ca pretul benzinei, de aici si pana la capatul traseului este mult mai mic decat in Romania si bineinteles decat in restul Europei. Aproape la jumatate si de aceea nici n-am mai facut plinul in Romania.
Traversam cateva sate cu nimic deosebite de cele romanesti. Doar indicatoarele de la intrari si iesiri, cu caractere chirilice, fac diferenta. Traficul este «subtire», si de multe ori suntem singuri pe sosea, care mi se pare ceva mai buna decat cea din Romania.
Pe la opt seara ajungem in Cernauti si destul de aproape de intrarea in oras gasec o benzinarie unde parchez. E o zona de blocuri unde sper sa gasec o casa de schimb deschisa. Sunt inca stresat, pe langa enormitatea calatoriei ce ma astepata si a lipsei de informatii concrete, din cauza micului frecus de la granita care se asorteaza deocamdata datorita povestilor despre «salbaticia» din Ukraina. Atmosfera din jur este insa foarte calma, aceea a unui orasel in preajma inserarii, cu oamenii care pierd vremea la o palavra, la o bere sau doar casca gura la ciudati ca noi. Recunosc, « ciudati » e mult spus, dar evident straini, desi Cernautiul, fiind aproape de granita mai are cu siguranta parte de « vizite » romanesti. Ma stradui sa par cat mai relaxat ca masura de precautie. Stiu din experienta ca in orice loc cu reputatie nu prea buna cel mai rapid mod dea deveni victima sigura este sa pari, pe langa ca nu esti din partea locului, si confuz. Din povestile auzite inante de plecare, cele cu Ukraina suna deocamdata cel mai prost. Cu un calm fals lipit pe fata si avand senzatia ca nu sunt ocolit de nici o privire de localnic, ajung intr-o zona comerciala, cu magazine de o parte si de celalta a unei strazi linistite. Majoritatea sunt deja inchise si doar zumzetul unei terase ieftine pe care se sta la bere mai anima seara pe care o simt ca se lasa tot mai repede. Intru intr-o tutungerei si incerc sa-i explic vanzatoarei in halat albastru ca vreau sa schimb bani. Foarte amabila, fata de la tejghea vine pana la usa si da sa-mi arate un birou de schimb pe care l-am vazut si eu, dar este inchis. Se uita la ceas. E trecut de 8 asa ca multe dintre magazine sunt inchise, ca si schimbul valutar. Fata imi face semn sa astept si dupa ce scoate de sub tejghea o cheie, incuie usa si imi arata s-o urmez. Foarte aproape este un bar in care intru cam ezitant. Prin fumul de tigara intrevad o atmosfera de crasma murdara si ieftina, cu nimic deosebita de una din Romania, dar bineteles ca asta fiind ukraineana imi pare dintr-o data periculoasa. Drace, si doar sunt obisnuit cu treburi din astea ! Eficient foloclorul cu raketi, chiar mai eficient decat m-am asteptat ! Fata vorbeste ceva cu barmanul, care da din umeri. Pricep ca nu am succes cu schimbatul banilor, si sincer sa fiu nu e o afacere pe care as face-o la un bar. Si nu la asta. Cine stie ce idei le-ar mai putea da prin cap celor de acolo, ma gandesc inca sub aceeasi impresie a folclorului cu raketi. Ii multumesc fetei si ma intorc la masina. Trebui sa recunosc ca sunt surprins de amabilitatea de care a dat dovada incercand sa ma ajute. Inca nu e deloc atmosfera de Est Salbatic de care ma temeam.
- N-am reusit, ii spun lui Traian care ma asteapta langa masina.
- Si ce facem?
Intrebarea care mi se pare brusc fara sens ma face sa-mi dau sema ca pe Traian il cunosc foarte putin. Foarte putin pentru ce ne asteapta. Cred ca am petrecut in total abia vreo 48 de ore impreuna, din care abia ultimele 24 « dintr-o bucata », asa ca ma mira in continuare intrebarile de genul asta. Cum adica si ce facem ?!?
- Pai trebuie sa-i schimb, ca nu mai avem nici un ban de benzina. Hai sa incercam aici, ii spun si intru in magazinul din spatele benzinariei. La tejghea este o femeie in jur de patruzeci de ani, blonda, cu parul lung prins in coada. Ii arat hartia de douzeci de dolari si ii spun ca vreau sa schimb bani. Ii spun e un fel de a spune, dar gesturile sunt elocvente. Ezita putin, dar dupa ce o mai rog inca o data si ii spun relativ corect in ruseste ca-mi trebuie pentru benzina, ia un calculator de buzunar si-mi arata socoteala pe ecran. Dau din cap ca-i in regula, foarte bucuros ca a fost de acord si ii arat ca vreau si un pachet de tigari si doua cutii de bere, ca sa-i fac si vanzare daca tot a fost atat de amabila.
Restul imi ajunge pentru exact 18 litri de benzina, deci benzina este in jur de 1 dolar pe litru. Pornim mai departe si dam curand peste primul set de indicatoare. Inca nu citesc foarte repede caracterele chirilice, dar identific directia pentru Kamenet-Podolsk. Cand ajungem la o intersectie in care nu mai vad nici un indicator, ma gandesc ca este mai sigur sa intreb pe cineva, pentru ca n-as vrea sa gresesc directia si sa ne invartim aiurea prin oras, asa ca opresc motorul si cobor.
Strada este pustie, dar pe partea cealalta vad un barbat intr-un trening care sta de vorba cu un batran cu o sacosa plina de sticle goale. Ma apropii, spun «buna seara» si rostesc «Kamenet?». Omul in trening imi arata directia si ma intreaba cu o voce soptita «Kuda vi iedite?» «Unde mergeti?». «Rusia» raspund si nu mai am timp sa ma feresc pentru ca omul m-a si luat in brate si m-a sarutat pe obraji,. Adaugand cu aceeasi voce soptita «Ia toje rus» « Si eu sunt rus! », imi zambeste larg si imi dau sema ca are un defect de vorbire sau asa ceva. Sunt in continuare uimit de atat efuziune doar pentru ca am zis Rusia. Stiu ca ukrainienii nu se inteleg prea bine cu rusii, dar tot ma mir. Ii multumesc si ma sui in masina, bucuros ca lucrurile nu par deloc asa inspaimantatoare cum ni s-a spus din Romania.
Cand iesim din oras, schimb locul si il las pe Traian pentru prima data la volan. De acum trebuie sa se obisnuiasca si el cu masina pentru ca vom conduce cu randul. Soseua este acoperita de un asfalt vechi, peticit in multe locuri, dar care se simte ca a fost candva de foarte buna calitate. Incepem sa ne relaxam. Deocamdata suntem aproape in grafic si masina parca merge mai bine de cand s-a mai racorit aerul, odata cu lasarea intunericului. Am fost ingrijoratape langa celelate formalitati si de masina, care mi s-a parut ca a mers destul de prost. Batrana Dacie, desi i-am facut reparatiile si reglajale absolut necesare, este departe de a fi cea mai potrivita masina pentru calatoria noastra. Este de fapt o rabla de 25 de ani, pornita in cea mai lunga calatorie din intrega sa existenta. Aproape 12.000 de kilometri intr-o luna. Am pornit totusi cu ea pentru ca aveam nevoie de o masina pe care sa o putem lasa la Vladivostok, de unde ne vom intoarce cu avionul. Bugetul nostru si viza turistica de doar 30 de zile pentru Rusia exclud intorcerea cu masina. Timpul ne ajuge teoretic doar sa parcurgem drumul pana la Vladivostok si nici nu mai avem nici un interes sa filmam aceleasi lucruri, presupand ca ne-am intoarce «pe roti». Mai mult, cu siguranta nu va mai avea nimeni chef sa conduca 12.000 de kilometri inapoi. Asa ca am pornit Dacia, care a fost prima masina a tatalui meu si pe care am invatat si eu sa conduc. Fiindca o aveam deja, am platit doar reparatiile. In plus am condus destul de multa vreme masini ca aceasta si am invatat minimul de mecanica necesar ca sa ma descurc la nevoie. Orice sofer de Dacie, adica vreun sfert din soferii din Romania, stie ca masina asta desi se poate defecta usor, este la fel de usor de reparat.
- Parca trage mai bine motorul, spune si Traian.
- Pai da, s-a mai racorit afara si apuca sa se raceasca mai bine. Nu era rau daca aveam un radiator mai mare, dar n-am mai avut timp sa-l schimb si oricum m-am intins destul de mult cu banii pentru reparatii. Bine ca i-am pus cauciucuri noi.
- Ai vazut ce chestie, zice Traian, ce cuminti conduc astia pe aici ! De cand am intrat n-am vazut nci o depasire aiurea, ca la noi.
- Da, si mie mi se pare la fel. Sunt mai potoliti baietii. Deocamdata pare ceva mai linistit decat ne asteptam, ce zici?
- Da, e mai liniste, incuviinteaza Traian.
Trecem prin Kazimir aproape de miezul noptii. Pe mine unul m-a ajus deja oboseala.
- Traiane, cred ca ar trebui sa gasim un loc unde sa ne oprim si sa punem cortul. Mi-e unul mi se inchid ochii.
- OK, pai sa cautam ceva.
Soselele din afara localitatilor sunt diferite de cele din Romania prin faptul ca de o parte si de alta au o zona de siguranta de aproximativ 4-5 metri, dupa care urmeaza o perdea de copaci. Din cand in cand, drumul priincipal se intersecteaza cu iesiri laterale, care traverseaza liziera. Ma gandesc sa incercam sa intram pe un astfel de drum si sa vedem daca putem parca.
- La urmatorul drum din asta lateral, ia-o te rog in drepta, ii spun lui Traian.
In scurta vreme gasim o astfel de iesire si inaintam incet pe drumul de petris care se pierde undeva intr-un lan de grau sau ceva asemanator. Ne oprim chiar in spatele perdelei de copaci. La lumina farurilor dibuiesc un loc unde s-ar putea intinde cortul si in cam in 10 minute il montez. Mai verific daca masina este bine incuiata si intram la somn. Pana una alta, n-a fost rau pe ziua de zi. N-am mai dormit in cort de ani de zile, si chiar daca damburile pe care le simt sub coaste sunt incomode, pentru ca deja sunt in urma cu somnul, adorm aproape instantaneu.

vineri, 23 iulie 2010

K 1 - Salut, Suceava! Mersi de vize!

Ma trezesc foarte obosit, cu bratele amortite din cauza pozitiei incomode. Cel drept imi este atat de inert incat trebuie sa ma folosesc de stangul ca sa-l pot misca... Ceafa mi-e si ea intepenita, ca si genunchii indoiti sub volanul masinii. Cu ochii carpiti de somn imi privesc ceasul - este aproape 6 dimineata, ceea ce inseamna ca am dormit in masina vreo 3 ore, doborat de plecarea intarziata din Cluj si de condusul pe timp de noapte pe un drum foarte prost. Privirea mea impaienjenita urmareste reflex pasagerii inghesuiti intr-o duba matinala, rosie unde nu este ruginita, ce trege pe langa masina mea paraind energic din toba de espament generos gaurita. Sunt cu siguranta localnici plecati la munca de dimineata, ceva mai treziti decat mine de zgaltaiturile dubei care dispare rapid, lasandu-i inca nedumeriti daca talmes-balmesul din masina contine oameni, cartofi sau marfa de contrabanda, pentru ca eu si Traian, inca impachetati de-a valma in sacii de dormit, semanam cu orice. Traian doarme pe scaunul din dreapta si incerc sa fac cat mai putin zgomot cand ies din masina. Suntem intr-o parcare prafuita, peste drum de o bodega, la fel de adormita ca si mine, si chiar la fel de sifonata, caci pare inghesuita de dealurile Sucevei la fel cum am fost eu de cabina masinii. Padurea verde din jur palpita insa de viata, deocamdata invizibila, dar semnalata de zeci de ciripituri vesele, incurajate de cerul senin al diminetii de vara.
Imi torn in pumni niste apa si-mi dau pe ochi. Reusesc sa-mi prepar o cafea instant cu apa minerala rece, pe care o beau ghemuit langa masina. Imi privesc distrat manecile hanoracului rosu. Nu-i un hanorac prea grozav, abia rezista la ploaie si nici nu-mi vine prea bine, dar tin la el pentru ca mi l-a facut un prieten bun cu ani in urma, inainte sa plec pe vapor, si l-am purtat din Canada pana in Caraibe. Imi pipai reflex buzunarul stang, unde simt uflatura portmoneului, acolo unde imi sunt si actele. Fara sa ma ridic pe dea-intregul in picioare ma mut spre roata din spate, ca sa cercetez la lumina capacul de protectie al rulmentului exterior, montat noaptea la lumina lanternei. E bine fixat, spre deosebire de cel vechi, pe care l-am pierdut undeva pe drum. Pe masura ce ma dezmeticesc imi vin deodata in minte, invalmasite, fragmente din ziua de ieri, coboratul calabalacului la masina, imbratisarea puternica a fratelui meu, cea destul de rece a Laurei, probele stangace de filmare ale lui Traian. Si alergatura haotica care a precedat plecarea, cand am cautat timp de aproape doua ore un notar public disponibil in centrul Clujului, pentru ca sa pot face imputernicirea fara de care Laura nu poate primi de la banca codul cardului pe care l-am blocat din greseala in zilele agitate de dinaintea plecarii. Am talentul asta de a intra in criza de timp apucandu-ma de mai multe lucrururi deodata, trebuie s-o recunosc. Exact ca inainte de plecare asta.
Ma uit din nou la ceas si imi mai acord cinci minute inainte sa pornesc la drum. Sunt stresat pentru ca nu stiu cati kilometri sunt pana la Suceava si daca ajungem in timp util. Ar fi fost grozav daca reuseam sa ajungeam azi noapte, asa cum era prevazut ! Dar a trebuit sa ma opresc doborat de somn. Traian deschide ochii si ii arat prin geam cana de cafea. Clipeste de cateva ori si dupa aceea clatina din cap in semn de refuz. Coboara din masina si ma intreaba buimac:
- Mergem?
- Mergem cand esti gata.
Mormaie ceva ca pentru sine si dispare in tufisuri. Imi inghit restul de cafea rece si incerc sa aranjez cumva lucrurile imprastiate prin masina. Traian revine si dupa ce ne turnam reciproc apa dintr-un bidon pentru un simulacru de toaleta matinala, in care spalatul pe dinti pare cea mai serioasa operatiune de igiena, reusim sa o luam din loc.
Conduc in tacere, asteptand sa dau de prima borna kilometrica ce ar putea sa ma lumineze cat mai avem pana la Suceava. Motorul s-a incalzit, dar masina trage destul de greu. E drept ca tot urcam pe serpentine, dar ceva nu pare in regula, cat sa imi alimenteze starea de tensiune, pe langa grija de a ajunge la timp la Consulatul Ukrainei din Suceava, de unde sper sa-mi pot lua viza de tranzit in cursul zilei de azi.
Dupa catava vreme, Traian face cateva probe de filmare, ca vedem cam ce se poate inregistra din masina si cum se capteaza sunetul. Stiu ca acesta va fi punctul sensibil, lipsa unui microfon suficient de performant. Imaginea iese bine, sunetul nu e in schimb concludent. In timp ce Traian incearca alte reglaje, eu ma stradui sa fac loc autocarului din spate, al carui sofer claxoneaza nervos pentru ca nu i-am facut loc sa ma depasesca suficient de rapid. Insa drumul, care a inceput din nou sa coboare, e ingustat din cauza reparatiilor si acum, desi ma stradui sa stau cat mai pe dreapta, dureaza cateva minute bune pana ii reuseste manevra. Sunt convis ca a luat drept rea-vointa lipsa mea de solicitudine in momentul in care a incercat sa ma depaseasca prima data, cand eu nu l-am observat, concentrat sa ocolesc gropile. Traian filma si incercam ca sa il zgaltai cat mai putin. Drept urmare, imediat ce ajunge cu autocarul in fata mea, soferul franeaza brusc. Manevra foarte urata, un fel de injuratura combinata cu amenintare, in limbajul soferilor romani. Il injur si eu cu aceeasi promptitudine cu care calc frana. Traian ma secondeaza vrand-nevrand, pentru ca era sa se izbeasca cu camera de parbriz. Autocarul accelereaza starnind un nor de praf si il las sa se indeparteze, trag nadejde cu un sofer ceva mai satisfacut. Prin praful ce se imprastie, verdele crud al padurii straluceste, ondulat de un vant usor. Incepe sa fie deja cald, in ciuda orei inca matinale.
- 46 de kilometri pana la Suceava, citesc eu de pe o borna.
- Ce-ai spus ? face Traian.
- Mai avem 46 de kilometri pana la Suceava, repet in timp ce ce cu o mana desurubez capacul bidonului cu apa minerala pe care il tin intre genunchi. Beau prelung, desi nu mi-e atata de sete pe cat mi-e de foame. Stresul si obosela acumulata cer energie in plus, dar nu mai am de gand sa opresc pana la Suceava. Viza de tranzit pentru Ukraina e mai urgenta decat micul dejun.
Ajunsi in oras, gasim destul de repede Consulatul Ukrainei, in fata caruia s-a format deja o coada. Sa fie in jur de 15 persoane. Intr-o ora numarul se dubleaza si ma intreb de ce se inghesuie oamenii astia sa ajunga in Ukraina, cand de acolo nu se aud decat povesti cu jafuri si raketi iar in Romania expresia «un recuperator ukrainian» este deja un stereotip. Nu unul pozitiv, desigur. Cand ajung sa completez formularul pentru viza sunt deja ingrijorat pentru ca mai sunt doar cateva minute pana la incheierea programului de primire a cererilor. Doua tiganci cu fuste si basmale inflorate imi stau in spate, insistand sa le completez formularele, pentru ca ele nu stiu sa scrie. Ma gandeam sa le ajut, dar nu mai am timp si trebuie sa ma asez eu insumi la rand, inainte sa se inchida ghiseul. Tigancile incep sa vocifereze foarte suparate si abia reusesc sa scap de ele. Imi pare rau ca nu le-am ajutat, dar trebuie sa fug la banca, pentru a plati taxa de viza.
Dupa ce platesc, mergem sa mancam ceva. Este aproape ora unu dupa-amiaza si abia dupa ora patru imi pot ridica pasaportul de la consulat. Hotarasc impreuna cu Traian sa cautam un loc mai retras unde eventual sa ne odihnim putin. Suntem intr-o margine a orasului si in cateva minute lasam in spate ultimele case. Gasesc un palc de copaci pe malul unui paraias si ne oprim acolo. Profit de de prezenta apei si pentru ca este foarte cald ma spal cum pot, gandidndu-ma ca este abia prima zi in care trebuie sa ma obisnuiesc cu lipsa confortului urban, de la care stiu ca cel mai mult imi va lipsi dusul. Gazele care roiesc nestingherite sub cerul foarte senin de iulie ma impiedica sa adorm. Reusesc in cele din urma sa prind cam o ora de somn, foarte buna si ea, inainte sa pornim spre consulat.