O dimineata foarte calda si suntem din nou pe drum, in directia Poltava, dupa care, daca ne incadram bine in timp, seara ar trebui sa ajungem la Harkov, ultima oprire inainte de intrarea in Rusia. Dupa mai bine de 150 de km, trecem la un moment dat pe langa un popas cochet, amenajat rustic, si ma hotarasc in ultimul moment sa ne oprim. O pauza ar fi binevenita si pentru noi si pentru masina. Ma bucur ca am avut inspiratia sa fac asta, caci langa peretii casei foarte ingrijite, umbrite de verdeata si inviorate de flori sunt insirate o multime de obiecte vechi din lemn, vase si unelte taranesti alcatuind o mica expozitie in aer liber. Cand revin de la masina, de unde mi-am luat aparatul de fotografiat, din umbra unei usi larg deschise apare un barbat in jur de 60 de ani, bine legat, cu parul carunt tuns scurt si chipul linistit, tipic slav, luminat de ochii foarte albastri. Poarta un tricou si o pereche de pantaloni militaresti in culori de camuflaj, tinuta ce contrasteaza cu decorul rustic la casei. Ne face semn cu bunavointa sa ne apropiem si sa intram in casa. Nu inteleg exact ce spune dar ii multumesc pentru invitatie. Inautru descopar o multime de obiecte artizanale insirate pe rafturi. Am nimerit intr-un magazin de suveniruri inedit. In timpul in care fac cateva fotografii, batranul reapare purtand o camasa taraneasca si o palarie de paie cu boruri largi, costumatie arborata evident pentru noi, cei doi vizitatori neasteptati. Traian, care si-a luat si el camera de filmat incepe sa inregistreze, iar batranul ne uimeste in continuare, caci din spatele tejghelei scoate un acordeon foarte vechi si incepe sa ne cante o melodie populara. Apoi ne mai face o demostartie cu un alt acordeon, tot o piesa de colectie bogat ornamentata. Sunt foarte incantat de neasteptata reprezentatie a lui Arkadi Nicolaevici, caci asa se numeste gazda noastra, care ne pofeteste sa vizitam si restul casei, in timp ce ne ofera explicatii despre diversele exponate. Pe langa colectia de unelte, haine si tablouri vechi, la vanzare sunt expuse obiecte de inspiratie populara realizate de artisti pe care Arkadi Nicolaevici ii prezinta ca prieteni. Din conversatie aflu ca este mai in varsta decat am crezut, are aprope 70 de ani si este veteran de razboi., caci a fost inrolat foarte tanar, la 18 ani.
Imi aleg un vas de lut, o pipa si o placheta de lemn pictata cu o ramura de malina, motiv decorativ clasic pentru Ukraina si Rusia. Ne incheiem vizita dupa ce cumpara si Traian doua suveniruri si facem si cativa pasi prin gradina in care se afla o fantana cu cumpana si o caruta cu roti de lemn reconditionata cu mare grija.
Langa parcare imi atrage atentia un excavator foarte vechi, probabil din anii ´50, care uimitor functioneaza, caci a aparut langa parcare in absenta noastra. Cer voie celor trei barbati in salopete aflati in apropiere sa fotografiem si sa filmam masina, si ei aproba razand.
Inainte de plecare, ridic capota sa verific motorul si un sofer care a parcat langa noi ne priveste curios, dupa care se apropie cu bratele incrucisate pe piept sa vada mai de aproape masina. Ne intreaba de unde suntem si incotro mergem. Cand ii raspund ca spre Siberia clatina neincrezator din cap. Il intreb ce crede despre masina noastra, daca o sa reziste si el clatina din cap ca nu. Mai da o roata in jurul masinii si continua sa dea din cap neincrezator. Drumurile din Siberia sunt rele, imi spune si eu ii zic la randul meu ca stiu. Imi iau ramas bun si pornim, in timp ce omul ne mai arunca o privire lunga. Sigur ca nu Dacia e masina pe care ai alege-o sa traversezi Siberia, dar alta nu avem! Nici nu ma asteptam sa spuna altceva ukrainianul cel curios, decat ca nu crede ca va rezista.
Suntem din nou in trafic si caldura zilei de iulie se inteteste, facand mororul sa traga din ce in ce mai greu. Ceva nu e in regula cu el si caut un loc unde as putea opri. Nu gasesc nici o parcare si nu-mi ramane decat sa ies de pe sosea pe un drumeag de pamant. Parchez la umbra unor copaci si ridic capota, de sub care ies deja aburi. Radiatorul are o fisura destul mare din care picura apa. N-am alta solutie decat sa incerc sa-l carpesc cu un adeziv universal. Suntem pe drum doar de trei zile si trebuie deja sa improvizam. Dupa ce lipitura se usuca cat de cat, iesim pe soseaua care serpuieste in curbe largi printr-o zona de padure. Nu prea am curaj sa fortez motorul pentru ca inca nu stiu daca radiatorul mai pierde apa sau nu. Printre copaci vad un lac si ma hotarasc sa mai facem un popas ca sa pot verifica lipitura.
Lasam masina intr-o parcare asfaltata unde mai sunt doua camioane mari si in marginea careia zace caroseria ruginita a unui autobuz candva albastru, abandonata intr-o stranie incremenire, ca si cum ar fi lesinat din cauza zadufului in fata caruia vantul care adie abia simtit n-are nici un fel de putere. Salcamii subtiri tin putina umbra in fata unei casute de lemn, devenit cenusiu din cauza vremii. Litere decolorate, cu multe inflorituri, alcatuiesc pe o scandura agatata deasupra intrarii prin care nu se zareste nici o miscare, cuvantul «Korcima», de unde banuiesc ca se trage si cuvantul romanesc «carciuma». Daca n-ar fi cele doua caminoane relativ noi, as crede ca sunt prin anii ´60. Lacul este destul de aproape si intru cu entuziasm in apa foarte limpede si nu foarte rece. Fundul nisipos o face sa ramana curata, spre deosebire de raul malos unde m-am scaldat alaturi de cireada de vaci. Ce bine ar fi daca am avea parte de asa un loc in fiecare zi! Ma simt ca in timpul vacantelor la petrecute la tara din copilarie, cand fugeam sa inot ore in sir si numai o foame crunta ma mai putea scoate din apa. Pentru cateva minute uit de criza de timp si lungimea calatoriei abia incepute si innot cu miscari ample pe sub apa. Langa mal ne sapunim indelung si singuratatea nu este tulburata decat de o pereche care trece prin apropiere, intr-o imbratisare stransa si nepasatoare, pierzandu-se apoi in lungul malului plin de trestie. Soarele puternic ne usuca rapid si dupa ce ne luam haine curate ne intoarcem spre masina. E atat de placut incat nu ne induram inca sa plecam si ne asezam la o masa de lemn in apropiere de «korcima». Traian porneste intr-o mica recunoastere si se intoarce cu bere si apa minerala. «Korcima» este deschisa. Intre timp apuc s-o zaresc si pe femeia in halat albastru care serveste, iesita pentru cateva clipe in prag. Dinspre lac se aude paraitul unui motor si spre «korcima» vine o motocicleta rosie cu atas, cum n-am mai vazut de foarte multa vreme, condusa de un baiat de vreo 14 sau 15 ani. Baietanul zaboveste cateva minute inautru si cand da sa plece, motocicleta nu mai vrea sa porneasca. Se chinuie s-o impinga, dar atasul greu abia ii ingaduie s-o miste din loc. Ma rdidc de la masa si pornesc spre el. Ii spun cuvantul invatat din desenele animate rusesti cu lupul si iepurasul - «Pamadite!» si el ma priveste oarecum temator. Vreau sa-i spun ca doresc sa-l ajut, dar «Pamadite!» inseamna de fapt «Ajutati-ma!», insa intelege si incepem amandoi sa impindgem motocicleta pana prinde viteza si motorul porneste, iar baiatul imi arunca peste umar un «Spasiba!» - «Multumesc!» pe care pocnetele morului il acopera in timp ce dispare printre copaci.
Traian a reusit sa filmeze scena si asta ma face si mai multumit, pe langa innot si hainele curate. Lipitura de la radiator pare sa fi reusit, nu ne mai ramane decat sa mergem mai departe si sa speram ca ajungem la Harkov inainte sa se intunece.
Dupa inca vreo suta de kilometri mai facem o scurta oprire in dreptul unui reustaurant care ne-a atras atentia cu papusile in marime naturala de la intrare, reprezentand caricatural doi cazaci cu mustati lungi si nasuri rosii. Alti doi cazaci sunt ridicati in varful unui catarg si dupa ce filmam cateva cadre ne continuam drumul. Soseaua este mai larga si pe cand ne apropiem de Harkov are tot mai multe portiuni fara nici o curba, aidoma unei autostrazi. Pe margini se intind paduri de pin, desi relieful ramane plat. Si traficul incepe sa devina mai dens, semn ca ne apropiem de al doilea oras ca marime din Ukraina. La Harkov trebuie sa ne intalnim cu Alexandr, un student cu care am luat legatura printr-un prieten din Romania. Alexandr vorbeste engleza si urmeaza ne fie un fel de ghid pentru Harkov, unde vrem sa ramanem peste noapte.
La intrarea in oras oprim ca sa filmam monumentul cu stema orasului si am surpriza ca cineva ne face semne, de la o mica terasa din apropiere. Este un barbat solid, care ne-a vazut ca filmam asa ca ne intreba daca suntem ziaristi. Ii raspund ca suntem turisti din Romania si el insista sa ne asezam la masa, unde mai sunt inca doi insi care joaca table. Cel care ne-a invitat se numeste David Semionovici Katamadze si este un gruzin foarte voinic si vorbaret, poate si din cauza ca este putin pilit. Pare foarte prietenos si-mi explica cum el si prietenii lui sunt georgieni si traiesc in Ukraina pentru ca Rusia a fost un mare imperiu, referindu-se la vremea in care Ukraina facea parte din Imperiul Rus si mai apoi din Uniunea Sovietica, la fel ca si Georgia. Ne intreaba ce vrem sa bem si cer doua cafele, in timp ce David Semionovici incepe sa-mi povesteasca despre Georgia, vizibil stimulat de faptul ca i-a spus ca stiu de Tbilisi, capitala Georgiei. Din cand in cand explicatiile lui sunt completate de barbatul de langa el, care se pare ca este inginer. Cel de-al treilea n-a vorbit nimic pana acum si sunt amuzat de combinatia acestui trio, care pare sa vorbeasca invers proportional cu inaltimea, caci cel mai tacut personaj este si cel mai mic de statura.
Cand apar cafelele ii spun lui David Semionovici ca am am avut un curs de filmografie la care am studiat si un regizor gruzin care mi s-a parut foarte interesant. «Care?» ma intreba David Seminovici si dau sa-i raspund dar imi dau seama ca am uitat numele. Imi insira cateva nume nume, completat de prietenul din dreapta. Nu e nici unul cel pe care vreau sa-l spun. Ma simt cam incurcat, chiar nu-mi aduc aminte, spre dezamagirea lui David. Dupa o tacere stanjenitoare, in care observ umbra dezamagirii pe fetele gruzinilor, brusc imi vine in minte numele si spun : «Parageanov» ! David aproape ca da un chiot si se repede sa ma imbratiseze peste masa, dupa care incepe sa turuie in georgiana cu amicul inginer, in timp ce al treilea preiten iese in sfarsit din mutenie si spune si el ceva in georgiana. Se pare ca gazdele noastre de moment sunt atat de incantate ca le-am apreciat regizorul si ca intr-adevar Georgia nu-mi este necunoscuta, incat David se ridica de la masa si apare rapid cu o sticla de coniac pe care o deschide in cinstea noastra si trebuie sa ciocnim cu totii, desi incerc sa-i explic ca mai avem de condus un pic. De asemenea insista si sa mancam ceva, in timp ce se bate cu palma peste pieptul lat, spunandu-mi ca el a gatit si ca este un bucatar foarte bun. Intr-adevar, salatele gruzine pe care ni le serveste sotia lui David sunt excelente. Traian a filmat mare parte din scene asa ca sunt extrem de multumit. Mai avem o bucata de viata ukrainiana.
Mai zabovim un sfert de ora, timp in care apare si propietarul terasei, cu Mercedes, ceas de aur si tinuta autoritara. Fac cateva fotografii de grup, in care le prind si cele doua femei de la bucatarie, care isi netezesc sorturile si parul cu o cochetarie marunta dar induiosatoare inainte de a imortaliza momentul. Nici vorba sa ma lase sa platesc consumatia! David insista ca a fost placerea lor si ne desparttim dupa ce imi da adresa, pe care o scrie grijuliu si cu litere latine si cu chirilice si ii promit ca-i voi trimite fotografiile. Si filmul! completeaza David cu solemnitate etilica. Si filmul! intaresc eu promisiunea cu ultima strangere de mana.
Trebuie sa recunosc ca episodul m-a emotionat, o primire atat de spontana si prietenoasa este specifica tipicului slav, dar in acelasi timp aveam in minte prea multe avertizari despre pericolele din zona ca sa ma astept la asa ceva din partea unor necunoscuti. Intre timp ajungem in oras si vorbesc cu Alexandr la telefon. Ii spun ca am parcat langa un McDonalds si ca il astept in zona. Alexandr apare destul de repede si ma imbratiseaza ca si cum am fi prieteni vechi, desi ne vedem intaia oara. Trebuie sa ma obisnuiesc cu stilul rusesc si cu ritualul imbratisarilor si al pupatului pe ambii obraji de la prima intalnire. Alexandr este un tanar foarte subtire, cu un par blond usor ondulat si este student la arhitectura. Poarta un tricou rosu, jeansi si are o geanta studenteasca pe umar. Ma intreaba unde am vrea sa mergem si ii raspund ca ramane la alegerea lui. Maine vom pleca spre Rusia cel tarziu spre ora pranzului si de aceea il rog sa se gandeasca sa ne arate in oras o data ceva « clasic » si apoi ceva ce considera el mai neobisnuit. Alexandr sta putin pe ganduri si apoi ne arata pe unde s-o luam. Deja si-a lut rolul de ghid in serios si ne face o prezentare a centrului istoric vorbind rar, intr-o engleza cu un foarte puternic accent slav. Oprim putin ca sa strang din lucrurile aruncate de-a valma pe bacheta din spate si ca sa-l las pe Traian, care vrea sa filmeze, sa-si regleze camera. Intamplator suntem in dreptul unei fantani arteziene si dupa ce imi dau din plin cu apa rece pe fata, ca sa mai clatesc din stratul de praf amestecat cu transpiratia care imi siroieste pe piept si pe ceafa din cauza caldurii inca innabusitoare in ciuda apropierii serii, nu rezist impulsului de moment si ma bag cu picioarele in apa. Privirea lui Alexandr dezaproba gestul si remarc ca ceea ce pare de pilda absolut normal in Place des Arts la Montreal, unde toti se racoresc in voie balacindu-si picioarele in bazinul artezienelor pe canicula din iulie si august, pare un gest necivilzat in Ukraina, si probabil ca asa ar fi si in Romania, prin prisma regulilor de civism destul de rigide impuse de anii perioadei comuniste. Dar nu numai atata, Estul esta inca mult mai traditionalist in esenta.
Imi incalt sandalele pe picioarele inca ude si urcam din nou in masina, traversam centrul si dupa ce urcam o strada in panta pavata cu piatra cubica, pe langa o linie de tramvai, Alexandr ne arata sa intram pe o straduta laterala, dupa care ne oprim.
Dupa ce coboram din masina, Alexandr imi spune ca ne-a adus pe un vechi stadion, unde se aduna sa-si petreaca timpul copii din cartier, unde locuiesc in general familiile mai sarace. Suntem intr-un loc destul de inalt de unde se vad acoperisurile cladirilor din oras, intr-un halou rosiatic umbrit de poluarea urbana. Harkovul este un oras mare, are peste jumatate de million de locuitori si dupa trei zile petrecute strabatand campia ukrainiana, plus cea dinainte de traversat Carpatii romanesti, popasul intr-un oras mare pare deja ceva nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu