Pornim. E trecut de 12. Ne ramane aproximativ jumatate de zi in care avem de trecut granita si de mers cel putin 250 de kilometri ca sa ne incadram in program. Imediat ce trecem si de ultimele cladiri de la periferie zaresc intr-o parcare pe cineva care sta la autostop.
- Ce zici, luam autostopisti? il intreb pe Traian.
- Tu stii, imi raspunde. Cum vrei.
- Pai ma gandeam ca poate mai aflam informatii, n-ar strica nici o filmare, mai da culoare povestii. Na, ca nu mai e cazul! adaug dupa ce un camion l-a luat deja pe cel care astepta o o ocazie.
Dupa inca vreo 5 minute, o alta parcare in care vad pe cineva care face autostopul. De data asta e o fata cu par lung, rosu si cret, prins in coada, care are si o cutie de chitara.
- Ia te uita, un fel Janis Joplin ukrainianka. Sau rusoaica. Oare unde s-o fi ducand?
Trag pe dreapta si apoi dau putin inapoi, cat sa ajung in dreptul fetei cu chitara. Fata ezita un pic vazand numerele straine, dar se apropie si ne spune ceva prin geamul coborat de Traian.
- Vorbesti engleza? o intreb.
- Yes. A little, raspunde cu greutate roscovana. Belgorod? ne intreaba la randul ei.
- Da, mergem la Belgorod, continui eu in engleza. Te luam daca vrei.
- Are loc si chitara?
Fata vorbeste intr-adevar engleza la minim, caci articuleaza cu foarte mare greutate intrebarea. Oricum, e mult mai bine decat nimic, altfel chiar n-am putea schimba o vorba. Rusa mea nu e mai buna ca engleza ei.
- Da, sigur ca incape si chitara. Hai in spate si pune-o unde poti. Scuze de dezordine si de miros, noi suntem pe drum de cateva zile, mai spun dupa ce pornim la drum.
Politicoasa, noua pasagera murmura ceva cum ca e in regula, in timp ce eu realizez cu jena ca mirsul neplacut din masina e destul de puternic. Pana acum n-am bagat de seama. Ma rasucesc pe jumatate spre locul din spate ca sa-i intind mana fetei si-mi spun numele:
- Walter. Imi pare bine!
- Olga, raspunde fata stranganu-mi mana cu fermitate.
- El e Traian, spun si Traian strange si el mana fetei.
- Olga, mergi numai pana la Belgorod?
Olga nu intelege intrebarea si o repet mai rar.
- Da, Belgorod, raspunde in cele din urma. Voi?
- Pai noi mergem pana la Vladivostok. Ce parere ai de excursia noastra?
Urmeaza o scurta tacere, rastimp in care Olga pare sa proceseza intrebarea. O privesc fugar in oglinda retrovizoare. Fata imi prinde privirea si in cele din urma imi raspunde:
- Un prieten a mers pana la Vladivostok cu autostopul.
- Cu autostopul? Cand?
- Acum doua luni.
- Acum doua luni? ma mir eu. Si in cate zile a ajuns?
Olga pare sa numere in gand si in cele din urma spune, intai in ruseste si apoi in engleza :
- Unsprezece. Unsprezece zile
- Destul de repede, zic eu. Da’ de unde a plecat? De aici?
- Din Ekaterinburg.
- Aaa, deci era la Ekaterinburg. Pana acolo mai sunt vreo mie de kilometri. Oricum a ajuns repede.
Fac un calcul mental. De la Ekaterinburg la Vladivostok sunt cam 8000 de kilometri. Daca a ajuns in 11 zile inseamna ca a facut in medie cam 800 de kilometri pe zi. Destul de mult. Informatia, daca e adevarata, e foarte utila. Inseamna ca portiunea de drum in constructie de dupa Baikal trebuie sa fie cat de cat in regula, pentru ca nu-mi inchipui ca cineva poate merge mai mult de atat, sau hai sa zic de 1000 de kilometri pe zi, daca are o masina buna. Oricum, e destul de greu de aproximat.
- Cu ce a mers? Ce fel de masini, n-ai idee?
- Camioane. Sunt multe camioane care merg la Vladivostok.
- Daca a mers cu camioane, atunci lucrurile se mai schimba. Camionanele au de obicei doi soferi si pot merge mult mai multe ore, daca au loc de dormit in cabina. In timp ce un sofer conduce, celalat poate sa se odihneasca. Deci chiar daca circula cu viteza mai mica, cel putin se deplaseaza constant si pot acoperi distanta. Oricum, timpul in care poate fi parcursa distanta, chiar si cu mare aproximatie, imi confirma calculele initiale. Ma bucur ca am luat-o pe Olga si cele spuse de ea imi dau mai multa incredere in reusita calatoriei.
Dupa inca vreo jumatate de ora, timp in care am mai palavragit un pic cu Olga si am aflat ca are 23 de ani si a studiat stiintele economice, ajungem si la granita. Cand ne oprim in coloana de masini care astepta controlul pentru trecerea frontierei, stresul formalitatilor ma reapuca brusc. Fata de restul Europei, in tarile estice vamesii au obiceiul sa gaseasca tot felul de nereguli, mai mult sau mai putin reale, ca sa mai faca un bacsis. Si se pare ca cu cat inaintezi mai spre est, cu atata obiceiul e mai incetatenit. De asta n-am iesit din Romania prin Republica Moldova, desi scurtam drumul cu vreo 400 de kilometri, pentru ca am fi avut parte de inca patru controale in plus. Unul la intrare in Moldova, apoi iesire din Moldova si intrare in Transnistria si apoi la iesirea din Transistria ca sa putem intra in Ukraina. Asa ca am preferat sa intram direct in Ukraina, mai ales ca se pare ca vamesii moldoveni si cei transnistreni sunt foarte porniti pe jumulit cetatenii straini si au un mare talent la gasit hibe, conform unor regulamente extrem de abracadabrante.
Totusi coada de masini se misca relativ constant si ne vine si randul nostru. Am deschis deja portbagajul pentru control si granicerul care se apropie de noi nu pierde prea multa vreme cu verificatul portbagajului, in schimb cere sa-i deschid portierele sa poata cerceta interiorul masinii. Ma execut cat pot de deferent si astept sa-si termine treba. Vad ca scotoceste in graba in torpedou si-mi face semn sa ma apropii. Mai mult din semne ghicesc ca ma intreaba daca setul de baterii de rezerva pentru aparatul foto se potrivesc la lanterna lui. Dau din cap ca da, nu foarte sigur. Vamesul pare multumit de raspuns si-si baga bateriile in buzunar, dupa care imi face semn ca a terminat cu controlul si ca pot sa ma duc cu pasaportul sa primesc stampila pentru iesire.
Sunt aproape incantat ca am avut baterii de rezerva. Daca acele baterii l-au facut fericit pe vamesul ukraininan, m-au facut fericit si pe mine! Le-am folosit la maxim, zic eu, caci am scapat in mai putin de doua minute de controlul vamal. Daca n-ar mai fi si vama rusa, as fi chiar incantat. Dar vaga senzatie de multumire mi se curma brusc cand ma aud strigat din ghereta unde mi s-au stampilat pasapoartele. Ma intorc si aplecat in dreptul taieturi din geam ascult politicos spusele omului din ghereta. Oare ce mama naibii n-o mai fi in regula? De emotie nu inteleg absolut nimic si nu sunt capabil decat sa ingaim un «Izvinite? Scuzati?» cam fara noima. Traian, aparut undeva in spatele meu, devine un fel de inger salvator cand imi traduce ce spune omul in uniforma:
- Intreba daca noi eram cu masina in fata blocului la Harkov. Cica ne-a vazut, ca sta in acelasi bloc unde am stat si noi.
Dumirit, dau din cap ca «da» si vad ca omul e chiar zambitor si ca incerca sa fie amabil. Si eu care credeam ca o sa mai trebuiasca sa «contribui» cu ceva! Slava Domnului, bine ca am terminat macar cu granicerii ukrainieni!
Cu patru baterii in minus si tricoul leoarca de transpiratie, dupa valul de caldura pe care l-am simtit instantaneu la faza cu intrebarea despre masina, trecem si in «zona nimanui». Inca un pic si intram in Rusia!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu