In sfarsit, am si viza de tranzit pentru Ukraina. Pornim spre punctul de trecere a frontierei. Dupa granicerii romani, care au verificat foarte rapid actele, trecem in zona de control ukrainiana. Opresc masina in fata primei gherete de la punctul de control si astept. Din alta parte, apare o femeie in uniforma care imi vorbeste destul de rastit. Traian, care stie putin limba sarba, ghiceste din asemanarea cuvintelor ca am parcat gresit si ca trebuia sa ma inscriu pe banda din stanga. Intorc masina si opresc in locul indicat de femeia-granicer. Faptul ca uniforma are imprimeuri de camuflaj, spre deosebire de uniformele granicerilor romani, precum si tonul aspru pe care mi-a vorbit, face ca situatia sa para foarte martiala.
Asteptam nedumeriti sa ni se inapoieze pasapoartele pe care le-a luat un vames, dar nu se intampla nimic. A trecut mai bine de un sfert de ora si deja inaintea noastra au venit si au plecat cateva masini romanesti si ukrainiene. Ma intreb ce ar putea fi in neregula cu noi cand observ ca soferul masinii albe aflate in acel moment la control, care sta in picioare cu mana sprijinata de portiera, are in palma o hartie albastruie. Ma uit mai atent. Nu e o hartie, ci o bancnota de zece euro. Aha! Un granicer ukrainian se apropie zambitor, ca si cum l-ar cunoaste si tipul ii paseaza rapid banii impaturiti. Dupa o privire aruncata in portbagajul masinii, granicerul le da pasapoartele si masina alba pleaca mai departe. Fac o socoteala simpla si anume daca pentru cei patru insi din masina alba au ajuns zece euro, atunci pentru mine si Traian ar ajunge cinci. Extrag din portofel bancnota si o tin si eu ascunsa in palma. Cand vad ca vamesul a ramas singur in ghereta intru si dupa o scurta ezitare, asez bancnota pe biroul pe care completeaza niste fise. Fara sa ridice ochii din hartii, vamesul isi tranteste palma peste hartia de cinci euro care dispare apoi in buzunar. Mormaie ceva foarte nemultumit. Poate i se pare prea putin sau poate n-am fost eu destul de indemanatic la aceasta manevra. Oricum ies si astept in fata usii. Vamesul iese si el, intra in ghereta alaturata si apare cu pasapoartele noastre. Mai arunca o privire catre masina si imi face semn, tot incruntat, sa-i dau drumul.
Atata asteptam! Sar in masina si m-a grabesc s-o iau din loc, tragand cu stanga de volan in timp ce cu dreapta imi pun centura, ca sa nu mai pierd nici o secunda.
- Ce vroia? intreaba Traian, care a asteptat si el ingrijorat finalul actiunii.
- Bani! ii raspund.
- Si i-ai dat?
- Cinci euro.
- Numai atat?
- Pai n-ajunge? Bine ca nu ne-au mai scotocit de camera sau alte chestii!
De cand am plecat la drum, cea mai mare grija a noastra este camera de filmat, fara de care calatoria n-ar avea nici un sens. In plus, nu stiu daca trebuie sau nu declarata la vama in mod special. Cel putin in Rusia pentru camerele de filmat profesioniste este un regim special, fiind necesara o aprobare care se poate obtine doar de la Moscova si camera noastra, e drept ca doar semi-profesionala, imi da emotii si mie si lui Traian.
Deci aventura a inceput de-adevaratealea! Suntem in Ukraina pe care trebui s-o traversam in trei zile daca vrem sa ne respectam programul de drum. Prima localitate mai importanta este Cernauti. Acolo trebuie neparat sa schimbam niste bani si sa punem benzina, pentru ca rezervorul e aproape gol. Mancare mai avem. Ne trebuie benzina, tigari pentru mine si sa fim in stare sa mai mergem cel putin 200 de km inainte de primul popas. Deocamdata, singura informatie sigura si cu adevarat incurajatoare este ca pretul benzinei, de aici si pana la capatul traseului este mult mai mic decat in Romania si bineinteles decat in restul Europei. Aproape la jumatate si de aceea nici n-am mai facut plinul in Romania.
Traversam cateva sate cu nimic deosebite de cele romanesti. Doar indicatoarele de la intrari si iesiri, cu caractere chirilice, fac diferenta. Traficul este «subtire», si de multe ori suntem singuri pe sosea, care mi se pare ceva mai buna decat cea din Romania.
Pe la opt seara ajungem in Cernauti si destul de aproape de intrarea in oras gasec o benzinarie unde parchez. E o zona de blocuri unde sper sa gasec o casa de schimb deschisa. Sunt inca stresat, pe langa enormitatea calatoriei ce ma astepata si a lipsei de informatii concrete, din cauza micului frecus de la granita care se asorteaza deocamdata datorita povestilor despre «salbaticia» din Ukraina. Atmosfera din jur este insa foarte calma, aceea a unui orasel in preajma inserarii, cu oamenii care pierd vremea la o palavra, la o bere sau doar casca gura la ciudati ca noi. Recunosc, « ciudati » e mult spus, dar evident straini, desi Cernautiul, fiind aproape de granita mai are cu siguranta parte de « vizite » romanesti. Ma stradui sa par cat mai relaxat ca masura de precautie. Stiu din experienta ca in orice loc cu reputatie nu prea buna cel mai rapid mod dea deveni victima sigura este sa pari, pe langa ca nu esti din partea locului, si confuz. Din povestile auzite inante de plecare, cele cu Ukraina suna deocamdata cel mai prost. Cu un calm fals lipit pe fata si avand senzatia ca nu sunt ocolit de nici o privire de localnic, ajung intr-o zona comerciala, cu magazine de o parte si de celalta a unei strazi linistite. Majoritatea sunt deja inchise si doar zumzetul unei terase ieftine pe care se sta la bere mai anima seara pe care o simt ca se lasa tot mai repede. Intru intr-o tutungerei si incerc sa-i explic vanzatoarei in halat albastru ca vreau sa schimb bani. Foarte amabila, fata de la tejghea vine pana la usa si da sa-mi arate un birou de schimb pe care l-am vazut si eu, dar este inchis. Se uita la ceas. E trecut de 8 asa ca multe dintre magazine sunt inchise, ca si schimbul valutar. Fata imi face semn sa astept si dupa ce scoate de sub tejghea o cheie, incuie usa si imi arata s-o urmez. Foarte aproape este un bar in care intru cam ezitant. Prin fumul de tigara intrevad o atmosfera de crasma murdara si ieftina, cu nimic deosebita de una din Romania, dar bineteles ca asta fiind ukraineana imi pare dintr-o data periculoasa. Drace, si doar sunt obisnuit cu treburi din astea ! Eficient foloclorul cu raketi, chiar mai eficient decat m-am asteptat ! Fata vorbeste ceva cu barmanul, care da din umeri. Pricep ca nu am succes cu schimbatul banilor, si sincer sa fiu nu e o afacere pe care as face-o la un bar. Si nu la asta. Cine stie ce idei le-ar mai putea da prin cap celor de acolo, ma gandesc inca sub aceeasi impresie a folclorului cu raketi. Ii multumesc fetei si ma intorc la masina. Trebui sa recunosc ca sunt surprins de amabilitatea de care a dat dovada incercand sa ma ajute. Inca nu e deloc atmosfera de Est Salbatic de care ma temeam.
- N-am reusit, ii spun lui Traian care ma asteapta langa masina.
- Si ce facem?
Intrebarea care mi se pare brusc fara sens ma face sa-mi dau sema ca pe Traian il cunosc foarte putin. Foarte putin pentru ce ne asteapta. Cred ca am petrecut in total abia vreo 48 de ore impreuna, din care abia ultimele 24 « dintr-o bucata », asa ca ma mira in continuare intrebarile de genul asta. Cum adica si ce facem ?!?
- Pai trebuie sa-i schimb, ca nu mai avem nici un ban de benzina. Hai sa incercam aici, ii spun si intru in magazinul din spatele benzinariei. La tejghea este o femeie in jur de patruzeci de ani, blonda, cu parul lung prins in coada. Ii arat hartia de douzeci de dolari si ii spun ca vreau sa schimb bani. Ii spun e un fel de a spune, dar gesturile sunt elocvente. Ezita putin, dar dupa ce o mai rog inca o data si ii spun relativ corect in ruseste ca-mi trebuie pentru benzina, ia un calculator de buzunar si-mi arata socoteala pe ecran. Dau din cap ca-i in regula, foarte bucuros ca a fost de acord si ii arat ca vreau si un pachet de tigari si doua cutii de bere, ca sa-i fac si vanzare daca tot a fost atat de amabila.
Restul imi ajunge pentru exact 18 litri de benzina, deci benzina este in jur de 1 dolar pe litru. Pornim mai departe si dam curand peste primul set de indicatoare. Inca nu citesc foarte repede caracterele chirilice, dar identific directia pentru Kamenet-Podolsk. Cand ajungem la o intersectie in care nu mai vad nici un indicator, ma gandesc ca este mai sigur sa intreb pe cineva, pentru ca n-as vrea sa gresesc directia si sa ne invartim aiurea prin oras, asa ca opresc motorul si cobor.
Strada este pustie, dar pe partea cealalta vad un barbat intr-un trening care sta de vorba cu un batran cu o sacosa plina de sticle goale. Ma apropii, spun «buna seara» si rostesc «Kamenet?». Omul in trening imi arata directia si ma intreaba cu o voce soptita «Kuda vi iedite?» «Unde mergeti?». «Rusia» raspund si nu mai am timp sa ma feresc pentru ca omul m-a si luat in brate si m-a sarutat pe obraji,. Adaugand cu aceeasi voce soptita «Ia toje rus» « Si eu sunt rus! », imi zambeste larg si imi dau sema ca are un defect de vorbire sau asa ceva. Sunt in continuare uimit de atat efuziune doar pentru ca am zis Rusia. Stiu ca ukrainienii nu se inteleg prea bine cu rusii, dar tot ma mir. Ii multumesc si ma sui in masina, bucuros ca lucrurile nu par deloc asa inspaimantatoare cum ni s-a spus din Romania.
Cand iesim din oras, schimb locul si il las pe Traian pentru prima data la volan. De acum trebuie sa se obisnuiasca si el cu masina pentru ca vom conduce cu randul. Soseua este acoperita de un asfalt vechi, peticit in multe locuri, dar care se simte ca a fost candva de foarte buna calitate. Incepem sa ne relaxam. Deocamdata suntem aproape in grafic si masina parca merge mai bine de cand s-a mai racorit aerul, odata cu lasarea intunericului. Am fost ingrijoratape langa celelate formalitati si de masina, care mi s-a parut ca a mers destul de prost. Batrana Dacie, desi i-am facut reparatiile si reglajale absolut necesare, este departe de a fi cea mai potrivita masina pentru calatoria noastra. Este de fapt o rabla de 25 de ani, pornita in cea mai lunga calatorie din intrega sa existenta. Aproape 12.000 de kilometri intr-o luna. Am pornit totusi cu ea pentru ca aveam nevoie de o masina pe care sa o putem lasa la Vladivostok, de unde ne vom intoarce cu avionul. Bugetul nostru si viza turistica de doar 30 de zile pentru Rusia exclud intorcerea cu masina. Timpul ne ajuge teoretic doar sa parcurgem drumul pana la Vladivostok si nici nu mai avem nici un interes sa filmam aceleasi lucruri, presupand ca ne-am intoarce «pe roti». Mai mult, cu siguranta nu va mai avea nimeni chef sa conduca 12.000 de kilometri inapoi. Asa ca am pornit Dacia, care a fost prima masina a tatalui meu si pe care am invatat si eu sa conduc. Fiindca o aveam deja, am platit doar reparatiile. In plus am condus destul de multa vreme masini ca aceasta si am invatat minimul de mecanica necesar ca sa ma descurc la nevoie. Orice sofer de Dacie, adica vreun sfert din soferii din Romania, stie ca masina asta desi se poate defecta usor, este la fel de usor de reparat.
- Parca trage mai bine motorul, spune si Traian.
- Pai da, s-a mai racorit afara si apuca sa se raceasca mai bine. Nu era rau daca aveam un radiator mai mare, dar n-am mai avut timp sa-l schimb si oricum m-am intins destul de mult cu banii pentru reparatii. Bine ca i-am pus cauciucuri noi.
- Ai vazut ce chestie, zice Traian, ce cuminti conduc astia pe aici ! De cand am intrat n-am vazut nci o depasire aiurea, ca la noi.
- Da, si mie mi se pare la fel. Sunt mai potoliti baietii. Deocamdata pare ceva mai linistit decat ne asteptam, ce zici?
- Da, e mai liniste, incuviinteaza Traian.
Trecem prin Kazimir aproape de miezul noptii. Pe mine unul m-a ajus deja oboseala.
- Traiane, cred ca ar trebui sa gasim un loc unde sa ne oprim si sa punem cortul. Mi-e unul mi se inchid ochii.
- OK, pai sa cautam ceva.
Soselele din afara localitatilor sunt diferite de cele din Romania prin faptul ca de o parte si de alta au o zona de siguranta de aproximativ 4-5 metri, dupa care urmeaza o perdea de copaci. Din cand in cand, drumul priincipal se intersecteaza cu iesiri laterale, care traverseaza liziera. Ma gandesc sa incercam sa intram pe un astfel de drum si sa vedem daca putem parca.
- La urmatorul drum din asta lateral, ia-o te rog in drepta, ii spun lui Traian.
In scurta vreme gasim o astfel de iesire si inaintam incet pe drumul de petris care se pierde undeva intr-un lan de grau sau ceva asemanator. Ne oprim chiar in spatele perdelei de copaci. La lumina farurilor dibuiesc un loc unde s-ar putea intinde cortul si in cam in 10 minute il montez. Mai verific daca masina este bine incuiata si intram la somn. Pana una alta, n-a fost rau pe ziua de zi. N-am mai dormit in cort de ani de zile, si chiar daca damburile pe care le simt sub coaste sunt incomode, pentru ca deja sunt in urma cu somnul, adorm aproape instantaneu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu