Intram pe poarta de fier, vopsita in verde, cu urme de rugina si de pe marginea de sus a unor tribune de ciment, demult nefolosite, dupa cum o arata iarba crescuta in voie, in jos se vede stadionul, acum mai mult un tapsan. Intr-o parte, doua perechi stau imbratisate cuminte, pierdute in contemplarea asfintitului. O senzatie de liniste prin care razbate vag zumzetul orasului toropit de caldura. Ceva mai in stanga, un grup de pustani isi face de lucru cu un telefon mobil pe care si-l smulg nerabdatori unul altuia. Se vede din prima ca sunt copii saraci, dupa hainele pe care le poarta. In momentul in care ne zareste, aproape fara nici o ezitare, cel care pare mai in varsta dar care nu are mai mult de 14 ani vine ata catre noi si imi cere o tigara aratand cu tupeu spre pachetul pe care tocmai mi-l bagam in buzunar. Unul din incisivi e lipsa la apel si ochii caprui-verzi ma privesc tinta. Are un tricou in dungi, pantaloni de trening si o pereche de tenisi murdari. Il intreb pe acelasi ton care pare usor rastit, dar normal pentru un pustan de cartier, care imi aduce aminte de copilaria mea :
- A skolika tibia let? Da’ cati ani ai?
- Cetarnattiat! Paisprezece - imi intoarce prompt raspunsul, cu voce sigura dar de fapt incurcat ca am pronuntat la fel de sigur si destul de corect intrebarea in rusa, dupa ce ma auzise vorbind cu Alexandr in engleza.
Nu stiu de ce imi vine sa-l tachinez si ma prefac mirat:
- Cetarnattiat? Ni diesit? Paisprezece ? Nu zece ? zic eu prima cifra mai mica ce-mi vine in minte.
Ceilalti copii se pun pe ras si cele doua cupluri de indragostiti intorc si ele amuzate capetele catre noi.
Pustanul se rasteste catre gasca, care se pune si mai tare pe ras. Inciudat, isi muta greutatea de pe un picior pe altul si cu o mana isi scarpina antebratul celeilalte, intr-o postura care nu lasa nici un indoiala asupra faptului ca incepe sa se rusineze. Dar mandria nu-l lasa sa renunte si sa fac stanga-mprejur. La randul meu, am dubii daca sa-i dau sau nu o tigara. Corect ar fi sa nu-i dau, dar pe de o parte ma gandesc ca oricum o sa-si faca rost si nici n-as vrea ca refuzul meu sa-i stirbeasca demnitatea, deja atinsa. Sub privirea dezaprobatoare a lui Alexandr ii intind pachetul si-l las sa ia o tigara. Aproape instantaneu sunt inconjurat de ceilalti pusti care turuie cu mare veselie si profitand de ezitarea mea imi golesc pachetul, lasandu-mi totusi cu o minima politete ultima tigara.
In timp ce pustanii pufaie cu mare importanta, Traian, inspirat de moment, porneste camera si incepe sa filmeze. Foarte incantati, copii se inghesuie scalambaindu-se in fata obiectivului, impingandu-se unul pe altul ca sa fie siguri ca intra in cadru.
- Kak tibia zavut ? Cum te chema ? il intreb pe unul din ei.
- Misha! vine raspunsul promt.
- Ti? Tu? intind eu aratatorul catre al doilea.
- Pavel !
E deasuns sa-l intreb pe-al treilea ca se si insiruie ca la scoala si se grabesc sa-si spuna numele. Ma simt ca si cum as striga catalogul.
- Grisha!
- Kolea!
- Dima! continua copii jocul inedit.
Cele doua fetite din grup raman mai timide, deoparte si le fac semn sa se apropie. Cea mai mica, de vreo 7-8 ani, este mai curajoasa.
- Lena! spune serioasa, asa ca si fata mai inalta, cu par castaniu pana la umeri, se simte obligata sa se prezinte :
- Masha .
Imi aduc aminte din cartile citite in copilarie ca Masha este diminutivul rusesc pentru Maria.
- Masha, actresa ni hocisi? Masha, actrita nu vrei? intreb eu destul de stalcit.
In timp ce Masha clatina sfioasa din cap ca « nu », baietii il imping in fata camerei pe piticotul grupului, care n-a apuca sa-si spuna numele. Se uita incurcat cand la mine, cand fix la camera. Baietii il indeamna sa vorbeasca. Pana la urma rosteste :
- Pasha!
- Bravo, Pasha! zic eu. Asa!
Considerand ca mica reprezentatie s-a incheiat, copiii aproape se catara unuii pe altii ca sa vada mai in detaliu camera de filmat. Traian deruleaza in viteza caseta si le arata pe micul monitor inregistrarea. Galagiosi si veseli, se inghesuie si mai si sa se priveasca. Foarte inspirat, Traian le da camera in mana si cand pricep ca pot filma chiar ei, pustii sunt aproape in delir de fericire. Cei care nu se imbrancesc pentru un loc in spatele camerei se stramba in fata ei, ca sa le dea celorlati actiune pentru filmare.
Sunt convins ca seara asta de joi a devenit pentru gasca de pe stadion cea mai importanta zi a saptamanii. Ma bucur de bucuria copiilor si dupa ce ii mai lasam cateva minute, imi scot si eu aparatul foto si le fac semn pustilor sa formeze un grup. Cativa din ei, care intre timp si-au aprins alte tigari, confirmandu-mi ca chiar daca nu le dadeam eu tot aveau, pozeaza cu ele in gura sau in posturi de gangsteri de fim. Il rog pe Alexandr sa ma fotografieze si pe mine cu grupul si sa le spuna sa dea deoparte tigarile. Fotografia iese extrem de bine, pe un fundal in care cerul se vede albastru inchis, creand un contrast frumos care pune in valoare fetele zambitoare ale copiilor.
S-a intunecat deja. Harkov-ul si-a aprins luminile si freamata usurel, racorit de intuneric. Coboram inapoi spre centru, dupa ce am promis pustanilor ca o sa le trimitem fotografiile. Un tramvai se clatina energic la vale, pe strada pavata cu piatra cubica, luminata cu intermitente, ce ne scoate intr-o piata plina de lume iesita la plimbarea de seara. Lasam masina si ne amestecam in multime. Oameni de toate varstele, dar mai ales tineri, se plimba agale sau stau pe bancile de pe aleile pline de verdeata. Remarc, pe langa frumusetea ukrainiecelor, degajarea cu care unele dintre ele se afiseaza cu cate o bere la doza.
- Nu vezi asa ceva pe la noi, zice Traian.
- Nu prea, raspund.
- Hai sa ne luam si noi cate o bere, sunt curios ce au pe aici.
Cumpar trei beri si un pachet de tigari de la un chiosc din apropiere si cand dau sa plec o batrana maruntica, cu basma si haine cernite, rasarita din intunericul unei parcari, imi spune ceva cu voce aproape soptita. Intr-o mana are o sacosa plina de sticle goale si atunci inteleg ca ma roaga sa i le dau pe ale mele dupa ce la golesc. Caut in buzunar dupa restul primit si-i strecor in mana toate monedele. Bunicuta le ia cu o mana timida pe care o simt foarte curata si insira cateva cuvinte din care deslusesc numai « blagadariu », cea mai profunda formula de multumire din limba rusa. Atingerea mainii ei micute imi aduce aminte instantaneu de batranica cu care ma intalnesc de obicei in spatele Tetrului National din Cluj si careia ii las intotdeauna ceva maruntis.
Aleksandr refuza clatinand din cap sticla pe care i-o ofer si ma intreba daca mai vrem sa mai stam. Parca as mai zabovi sa mai casc gura prin zona, dar imi dau seama ca este tarziu si probabil parintii lui ne asteapta.
- Hai sa mergem atunci, ii raspund. Sigur nu-i nici o problema daca ramanem peste noapte la tine?
- Nu, nu, sigur ca nu, rosteste apasat in engleza lui rara. Dar mama ne asteapta. Si mai trebuie sa cumpar ceva.
- Stai departe ? il intreb in timp ce conduc de-a lungul unei alte linii de tramvai.
- Nu. 5 minute si ajungem.
Mai mergem putin si apoi trag undeva pe dreapta, dupa care Alexandr traverseaza grabit strada catre un mic magazin. Este aproape ora 10 seara si incep sa simt oboseala. Imi simt transpiratia uscata de peste zi ca o a doua piele. Traian isi face de lucru cu camera pe locul din spate, inghesuit intre bagajele si hainele in dezordine. Privesc distrat trecatorii si oamenii care astepta tramvaiul in statia in dreptul careia ne-am oprit. In sfarsit, ma simt ceva mai linistit, dupa tensiunea continua de la plecare si pana acum. Am scapat de faimosii raketi ukrainieni si n-am avut parte de nici un control din partea politiei care de obicei gaseste un motiv sa ciupesca ceva spaga, ca peste tot in tarile din fostul bloc comunist. Emotiile raman pentru ziua de maine, cand ar trebui sa intram in Rusia.
- Gata, spune Alexandr urcand din nou in masina. Meregem inainte apoi iti spun eu pe unde.
Ii urmez instructiunile si ne strecuram pe niste alei inguste pana ajungem in fata unui bloc inalt, dintr-un grup care domina zona. Strecor masina intr-un loc gasit liber si apoi intram in bloc si urcam cu liftul pana la etajul opt.
Alexandr ne deschide si ne face loc sa intram. Ne intampina parintii lui, mama –despre care stiu ca este profesoara de engleza – stergandu-si grabita mainele caci am surprins-o inca trebaluind in bucatarie si tatal care ne saluta prietenos si ne invita sa poftim in sufrageria in care masa asternuta pentru cina imi da de inteles ca suntem asteptati. Imi dau seama ca nu mi-a dat prin cap sa iau macar o sticla de vin si ca am ajuns cu mana goala. Incerc sa ma scuz cumva si bineteles ca am parte de traditionalul protest « da’ nu era nevoie », rostit in engleza de doamna profesoara si articulat din maini de tatal lui Alexandr, care stie doar ruseste si probabil ukrainiana. Interiorul modest aduce destul de mult cu cel din casa parintilor mei si recunosc atmosfera anilor ’80, in care au ramas multe din familiile muncitoresti ale « erei comuniste », blocate acolo de criza de dinainte de prabusirea sistemului si apoi de cea a trecerii la « economia de piata ».
Atmosfera oarecum festiva contrasteaza cu cu cei doi oaspeti murdari, transpirati si obositi care suntem eu si Traian. Cer permisunea sa fac un dus rapid si o si zbughesc in baie, unde ma spal in viteza si ma barbieresc destul de aproximativ.
Cu o camasa curata si fata eliberata de tepii barbii de patru zile iau loc la masa din sufragerie, la care s-a mai adaugat un baiat pe care care Alexandr mi-l prezinta ca fiind un prieten de-al lui. Tatal lui Alexandr imi prezinta ceremonios o sticla de vodca si aprob din cap ca poate sa ne toarne. Dupa ce ne umple paharele, rosteste cateva cuvinte de bun venit pe care mi le traduce Alexandr. Ii multumesc de primire si ciocnim. Caldura alcoolului tare ma invaluie in interior, amestecand-se cu emotia pe care mi-o starneste ospitalitatea acestei familii cu care ne intalnim pentru prima data si pe care am cunoscut-o intreband pur si simplu pe un prieten rus aflat in Romania cu un program de voluntariat daca stie pe cineva cu care am putea sa ne intalnim pe traseu si care a intrebat la randul sau pe alti prieteni pana cand am dat de cateva persoane care au fost de acord sa ia legatura cu noi de-a lungul calatoriei.
Sticla de vodca imi da ocazia sa leg o conversatie care sa treca peste stanjeneala ridicata de bariere lingvistica, caci nici prietenul lui Alexandr nu vorbeste engleza iar mama este inca ocupata la bucatarie. Intreb ce vrea sa zic cuvantul « metro » pe care il vad pe eticheta si Alexandr imi explica, aratandu-mi gardatiiile de pe eticheta, ca e o poanta pe care o gasesc foarte simpatica : « ora 8 ; ora 10 ; pauza de pranz ; in metrou ; acasa ; la cina ».
- Adica cat poti sa bei pana la fiecare moment al zilei, imi explica Alexandr ca sa fie sigur ca am inteles. E din Rusia. Familia noastra vine din Rusia, ne-am mutat aici de vreo 20 de ani. Tata a venit sa lucreze la o fabrica de aici.
- Ce fel de fabrica ?
- Motoare de avioane. Tata e inginer.
- Da ? Si tatal meu era inginer, dar de drumuri. Masina noastra a fost prima lui masina. A murit acum 2 ani si intr-un fel calatoria asta e dedicata lui.
Alexandr traduce iar tatal si prietenul dau din cap in semn ca inteleg, dupa care paharele se umplu din nou, chiar in momentul in care mama lui sosete din bucatarie cu un platou aburind. Apuc sa surprind privirea ingrijorata a doamnei profesoare si ma intreb daca o fi oare ingrijorata de efectul votcii rusesti asupra oaspetilor din Romania sau pur si simplu dezaproba vodca in sine. Replica lui Alexandr la ceea ce-i sopteste mama lui ma face sa cred ca e mai degraba a doua varianta. Apreciez eleganta manevrei cu care doamna face sticla sa dispara pentru ca sa poata face loc platoului cu mancare.
Mancam relativ in tacere si dupa ce strange masa tatal lui Alexandr reaseaza sticla de vodca pe masa. Nu stiu daca sa refuz sau nu si ma ghidez dupa regulile traditiei romanesti, dupa care gazda nu trebuie ofensata cu un refuz. De data asta fac semn la jumatea paharului si dupa ce mai inchinam o data, ne pregatim de culcare. Eu si Traian ramane sa dormim in sufragerie, in timp ce gazdele noastre se retrag in camerele lor.
E prima seara de cand am pornit la drum in care apuc sa ma spal pe dinti inainte de culcare si simt cum somnul ma doboara brusc imediat ce ma sez in pat, pe care asternutul curat il face sa para un mare lux.
mi-a placut capitolul asta
RăspundețiȘtergere