Dimineata, in ciuda oboselii din ziua trecuta, ma trezesc foarte devreme. Am obiceiul asta de a ma trezi imediat ce se face lumina, chiar daca ma culc foarte tarziu, si asta ma incurca de multe de ori cand am de recuperat odihna. Ies din cort si realizez ca suntem intr-adevar in marginea unui lan de cereale. Soarele abia a rasarit, dar imprastie o lumina puternica, stralucitoare deasupra intinderilor verzi-galbui ale spicelor, printre care rasar capete rosii de maci, in timp ce dinspre liziera de copaci razbate zgomotul traficului amestecat cu ciripituri de pasarele. As fi vrut sa mai dorm, dar stiu ca odata ce m-am trezit somnul meu zboara definitiv. Inghit la repezeala o cafea instant preparata cu apa rece, care imi aminteste prin contrast cu lipsa uneia fierbiti, asa cum obisnuiam sa beau dupa dusul de dimineata, care imi lipseste inca si mai mult, de conditiile dure pe care ni le impune aceasta calatorie. Din cauza distantei am stabilit etape de aproximativ 500 de kilometri zilnic, ceea ce ne obliga sa renuntam la confortul unui hotel, caci de multe ori vom avea parte de opriri in afara localitatilor.
Dupa ce se trezeste si Traian, aproape o ora mai tarziu, timp in care mi-am facut de lucru rearanjand lucrurile imprastiate prin masina, incercam sa filmam o prezentare. Dupa o multime de duble care imi ies parca din ce in ce mai prost si care ne consuma mai bine de doua ore strangem bagajele si pornim spre Zitomir.
Sunt foarte nemultumit ca stresul condusului imi afecteaza concentrarea pentru filmari. Nu-mi ramane decat sa sper ca vom intra cumva in ritm si ca vor fi suficiente lucruri intersante de aratat pe parcurs. Daca o sa tina masina la drum, daca n-o sa avem probleme cu localnici sau autoritatile, daca o sa ma tina pe mine balamelele, daca Traian o sa se descurcece sa filmeze si daca avem noroc sa dam peste ceva cat de cat interesant. Cam multi «daca», destui cat sa ma tina intr-o stare de incordare permanenta. Asta este, mi-am asumat-o, trebuie sa ma descurc cumva!
Spre pranz este deja foarte cald si cum masina are o ventilatie atat de slaba incat nici nu merita pornita, transpir abundent chiar si cu ferestrele deschise. Stiam ca aceasta va o alta problema - caldura din timpul zilei care ne va solicita atat pe noi, cat si motorul foarte uzat. In anii ’70, pe vremea cand a aparut modelul Dacia 1300, pe care il conducem noi, practic varianta romaneasca a lui Renault 11, turometru aveau doar masinile de curse. O masina atat de veche trebuie condusa deci si «cu urechile», pentru ca uzura motorului si a cutiei de viteze ne obliga sa nu suprasolicitam motorul, daca vrem sa avem sanse sa ajunegem pana la capat. Ca toate masinile de varsta ei, batrana Dacie are cateva toane si naravuri pe care din fericire le cunosc destul de bine. In nici un caz nu poate cupla in viteza intai decat stand pe loc, marsarierul poate fi confundat cu viteza a doua, mai ales daca slabesc reglajele manetei schimbatorului iar treapta a treia trebuie cautata cu oarecare gingasie. Bineteles demarajul este foarte lent si trebuie rabdare pana cand motorul ajunge la viteza «de croaziera» de aproximativ 90 de kilometri pe ora. Dar nu intotdeauna ii prieste aceasta viteza, mai ales daca este foarte cald motorul trebuie lasat sa traga doar cu 80. Cand aerul este mai rece, adica seara si dimineata, masina este mai sprintena si merge binisor si cu 100 de kilometri pe ora. Bineteles, si franele au nevoie sa fie menajate, iar dupa drumuri cu gropi e bine sa verific luminile de semnalizare, caci becurile mai sar din lacasele lor si nu mai functioneaza. In nici un caz nu este o masina pentru soferi nerabdatori si mentinerea in parametrii de functionare este o necesitate constanta, caci altfel calatoria noastra n-ar fi posibila.
Peisajul Ukrainei se arata foarte placut, campia larga fiind intrerupta de coline usoare cu palcuri de padure care invioreaza deschiderea orizontului, caci Ukraina are un relief jos, ca si intreaga Rusie europeana pana la Urali. De cateva minute avem un rau in drepta si cand din sosea vad un drumeag care coboara spre el decid ca am putea incerca o pauza pana cand ar trece zaduful amiezei. Albia are o multime de meandre iar apa pare la fel de lenesa ca si cireada de vaci baltate care sunt scufundate in dreptul unui cot malos, pazite de un batran imobil, care se adaposteste in umbra catorva salcii. Ceva mai incolo un pescar sosit cu bicicleta completeaza imaginea, dand si mai multa liniste miezului zilei toropit de caldura.
Nu ma pot abtine sa nu intru in apa si sa inot avand in fundal cireada de vaci, cu care am de impartit singurul loc in care raul pare ceva mai adanc.
Traian mai trage cateva cadre, timp in care un camion greoi, vechi, un model de prin anii ´60, cum n-am mai vazut din copilarie, cu o cabina albastra si platforma de lemn parcheaza in apropiere. Se pare ca cei trei barbati care coboara din cabina cunosc locul, caci dupa ce se dezbraca intra si ei in apa intr-un loc care imi dau sema ca este mult mai bun pentru scaldat. Dar eu am iesit deja din apa si ma multumesc cu faptul ca m-am racorit si am scapat de praful adunat de la granita incoace.
Incercam sa atipim un pic, caci pare mult prea cald sa pornim la drum, dar sunt atat de multe gaze incat nu poti sta nemiscat nici o clipa. Din cauza asta si vacile prefera sa stea in apa, caci altfel ar fi napadite de multimea de tauni gri-verzui care ma fac si pe mine si pe Traian sa fluturam constant din maini. Cativa nori negri aparuti pe neasteptate ma lamuresc de ce taunii sunt asa de inversunati – se apropie ploaia. Nici nu apuc bine sa strang lucrurile impratiate pe langa masina cand stropii mairi cad din ce in ce mai abundent si pana sa iesim din nou pe sosea suntem in plina aversa de vara. Aerul se raceste brusc in cateva minute si motorul merge deja mult mai uniform.
Pe cand ploaia inceteaza ajungem si la Zitomir, unde trebuie neaprat sa cumpar grivne, moneda ukrainiana, pentru ca benzina este pe sfarsite. Zitomir este un oras nu prea mare si gasim usor centrul, o piata larga pavata cu piatra cubica. Pe cele patru laturi sunt cateva cladiri mari, dintre care una cu un vadit stil al anilor ´60 adaposteste teatrul, dupa cum citesc pe frontispiciu. Celalte constructii, cu ferestre rotunjite si acoperisuri de tigla au fatade zugravite in ocru si verde pal si sunt si ele destul de vechi. Salut pe unul din putinii trecatori aparuti dupa ploaie si intreb in engleza de o casa de schimb. Barbatul intre doua varste imi face semn sa-l urmez si dupa ce treversam strada intram intr-o cladire unde la etajul intai este ghiseul unei case de schimb valutar. Ii multumesc bucuros de amabilitatea aratata, caci nu ma asteptam sa se intoarca din drum si sa ma conduca chiar pana la ghiseu.
Dupa ce schimb banii intram intr-un local micut din apropiere, unde nu sunt decat vreo patru clienti. E inca ora la care majoritatea oamenilor trebuie sa fie la serviciu, de abia un pic dupa 3 dupa amiaza. Cer doua cafele si in timpul in care sorb incet bautura fierbinte ma gandesc ca si eu si Traian inca suntem destul de speriati, fie ca ne place sau nu, in ciuda normalitatii si chiar a ambilitatii aratate de ukrainieni pana acum. Am fost bombardati cu prea multe povesti neplacute despre jafuri si talharii incat primele 24 de ore in Ukraina sa ne convinga ca nu stau chiar asa lucrurile. Ca sa nu fiu coplesit de impresii pozitive prea brusc, fata care ne-a servit uita sa mai apara cu restul asa ca cele doua cafele ne costa dublu, caci nu are sens sa mai astept chelnerita disparuta undeva pe o usa din spatele tejghelei.
In piata ma opresc sa-mi notez cateva impresii langa masina. La un moment dat ridic capul si-l vad pe Traian care se apropie brusc, dupa ce filmase cateva cadre. Vad ca se intoarce si face semn din mana spre un grup de barbati care ne privesc de la cativa metri, inainte sa plece mai departe.
- De ce n-ai raspuns? intreaba Traian cu voce joasa.
- La ce sa raspund.?
- Pai tipul ala ti-a zis «zdrastvaite» si m-a intrebat de ce nu-i raspunzi.
- N-am auzit nimic, spun mirat. Cand a vorbit cu mine?
- Era in spatele tau cand scriai. Hai lasa, cred ca e baut, vroia si el sa schimbe o vorba, a vazut ca suntem straini. Mai bine sa-i dam drumul.
Pornesc motorul, inca nedumerit de episodul cu ukrainianul vorbaret. Da, Doamne, sa mai dam peste de astia, poate ne ajuta la filmari! Treji, piliti, cum o fi, numai sa stea sa-i filmez !
Dupa ce facem plinul, pornim spre Kiev, unde ajungem fara peripetii aproape de miezul noptii. E prea intuneric ca sa putem filma ceva si regret ca trebuie sa mergem mai departe fara imagini din Kiev. Sunt sigur ca ar fi fost ceva de vazut in capitala Ukrainei, dar faptul ca suntem deocamdata la limita cu timpul si in plus fiindca filmul va fi in principal despre drumul prin Siberia ne face sa continuam drumul, in ciuda intunericului. Aproape de iesirea din oras cumpar o paine neagra si apa minerala. Deocamdata am mancat hrana rece de la plecarea din Romania, dar suntem prea preocupati de drum ca sa ne batem prea mult capul cu ceea ce mancam. Nici eu nici Traian nu suntem pretentiosi in ceea ce priveste hrana, dar il invidiez ca este mai rezistent decat mine la nesomn si in plus poate recupera mult mai usor cand are ocazia. Din nou, din cauza orei tarzii, simt ca mi se inchid ochii. Nu dureaza mult si iesim din oras. La un moment dat dam iar de un drum secundar si propun sa repetam manevra din noaptea trecuta. De data asta insa trebuie sa inaintam destul de mult prin lanul de grau in care ne-am pomenit si cand incepem sa ne gandim daca n-ar trebuie sa ne intoarcem la sosea, zaresc un palc de copaci langa care am putea pune cortul. La cateva zeci de metri mai departe se afla si o cladire, dar se zareste nici o lumina. Pe bajbaite pun cortul si cu ultimele picaturi de energie arunc inauntru sacii de dormit si rucsacul cel mic in care tin lucrurile importante.
Sunt foarte fericit sa ma var in sacul de dormit caci sunt frant si m-a luat si frigul pana cand am montat cortul, la lumina unei lanternei de buzunar. Ca si in noaptea trecuta adorm foarte repede, de data aceasta ceva mai optimist.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu