K 59 - Pariul lui Thomas Credinciosul

In sfarsit, apare si feribotul. Coada de masini se anima. Toti cei imprastiati in zona se grabesc sa se intoarca la vehicolul apartinator. Traian coboara de pe panta din partea stanga, unde a urcat sa filmeze. In timp ce coboara, privesc prin oglinda retrovizoare catre masina din spate. Daca cei doi sunt intr-adevar partcipanti la farsa, poate ca nici n-ar trebui sa ma supar pe ei. Pana la urma, inseamna un efort considerabil sa produci toate evenimentele din program. Desigur, este un fel de joc deschis, pe o situatie anume creata «actorii», care nu trebuie neparat sa fie actori, ci doar persoane care stiu despre ce este vorba, improvizeaza. Mai ales ca stiu atat de putina rusa incat orice ar zice si ce ar face poate sa para cu usurinta foarte natural. Daca am fi in Romania, mi-ar fi foarte usor sa sesizez momentele si detaliile false. Poate ca ar trebui sa fiu incantat ca am fost ales sa ma afiu in centrul atentiei, chiar daca asta mi-a tocat pur si simplu nervii. Pana la urma, jocul asta ma fereste de pericolele reale, prin faptul ca cineva care stie locurile si cum functioneaza sistemul actioneaza ca un tampon. Numai ca in acelasi timp lucrul asta ma priveaza de un conctact real cu Siberia. Si ma face sa nu imi piara orice elan legat de filmari. Eu ma stradui sa surprind realitatea, nu o reflexie a ei. Oricum, din momentul asta, sau de fapt de la inceput, nu mai depinde de mine. Nu-mi ramane decat sa sper ca rezultatul final va fi unul interesant, poate mai interesant decat ce as fi putut face doar eu cu Traian. Straniu mod de a primi ajutor. Cei de la televizunea din Valdivostok au zis ca ne pot ajuta cu orice, mai putin cu bani. Numai ca si farsa asta si toate deplasarile costa ceva, chiar daca destul de putin. Iar pentru ajutor regulile de politete impun sa multumesti. La urma urmei, calul de dar nu se cauta la dinti.
Traian astepta sa pun contactul si dupa ce porneste motorul cupleaza la loc borna bateriei. Misc masina cativa metri inainte, in spatiul lasat liber de coloana care urca lent pe feribot. «Colegii» din jeep n-au mai dat nici un semn, ci au astepata cuminti sa ma misc odata cu coloana. Sper sa imi reuseasca urcarea pe platforma inclinata, pentru ca nu pot opri motorul si fraan de mana este prea slaba. O sa trebuiasca sa jonglez cu ambreiajul. Cand imi vine randul, dupa ce masina din fata, care s-a grabit si a lovit cu partea din spate platforma de ciment, ma apropii cat pot de constant si in cel din urma manevra imi reuseste foarte bine. Traian a filmat de pe feribot scena si ma stradui sa ma port cat mai firesc in fata camerei care continua sa inregistreze.

Din difuzoarele de la baza catargului rasuna o muzica de fanfara, un mars militar care imprima o nota de solemnitate intregii adunari de punte. Vasul se desprinde de tarm si un freamat de emotie si buna-dispozitie se simte la toti cei prezenti. Un tip relativ tanar, evident strain dupa haine, mi se adreseaza in egleza, intrebandu-ma daca suntem din Romania. A observat cu siguranta numerele de inmatriculare de pe Dacie. Ii confirm si sel imi intinde mana si se prezinta ca fiind Thomas. Este belgian si impreuna cu un grup mai mare partcipa la un tur organizat. Traian filmeaza discutia noastra si cand Thomas, intreband despre destinatie se mira afland ca punctul terminus este Valdivostok, improvizez si il intreb daca ar paria pe noi ca vom reusi. Rade si dupa o scurta ezitare, raspunde ca da. Atunci ii cer o rubla si ii spun ca va primi zece, dupa ce ajungem la Vladivostok. Grupul lui Thomas se amuza si-i cere sa-mi plateasca rubla. Primesc moneda si cartea lui de vizita, ca sa am adresa unde sa-i trimit castigul. Promit s-o fac de la Vladivostok.
Traversarea dureaza cam jumatate de ora. Masinile se imprastie pe tarm, pe langa coloana care astepta sa se imbarce pentru intoarcere. Asteptam sa se imprastie coloana si pornim si noi, fara sa stim incotro, pe drumul acopeirt de un praf alb care se ridica foarte sus, spre cerul de un albastrau impecabil. O noua zi foarte frumoasa ne asteapta si sunt inacantta ca in curanad vom avea ocazia sa innotam. Oricat de rece ar fi apa, inotul o sa ma relaxeze. Avem nevoie de o pauza si Insula Olhon pare locul ideal.
Trebuie totusi sa ne concentram pe filmari. Nu am nici o bucata care sa se potriveasca pentru inceput. Adica nimic care sa sugereze importanta calatoriei. Am hotarat sa facem o filmare undeva pe drum si de acolo sa fac o introducere care sa spuna de fapt calatoria a inceput cu mult inainte, in Romania. Asa am putea lega cronologic actiunea cu restul flmarilor. Insula s-ar potrivi, fiind un reper imporatnt. Lacul Baikal este cunoscut ca fiind cel mai mare lac cu apa dulce din lume. Practic, o mare continentala.
Urcam o panta lunga, spre creasta unei coline acoperite cu iarba scurta. Din varful ei se vede o vale larga, iar spre stanga inca se mai ghiceste malul inalt. Hotaram sa facem o filmare cu masina aparand din spatele unei pante si Traian coboara si se duce in fata, ca sa se pregateasca. Undeva in spate, o masina alba s-a oprit la distanta. Toate celelate de pe feribot au plecat deja spre interiorul insulei. Din nou, cineva ne acorda o atentie speciala. Dupa ce socotesc ca Traian trebuie sa isi fi pregatit camera de filmare, claxonex ca sa-l atentionez ca sunt gata si pornesc, starnind in urma un nor de praf alb. Pacat ca masina alba este prea departe, mi-ar pacea sa-i vad pe ocupantii ei tusind un pic. Sau chiar si mai mult.

K 58 - Feribotul pentru Insula Olhon

S-a intuncat deja si cred ca nu ajungem la feribotul pentru Insula Olhon inainte de 12 noaptea. Am avut o zi plina, in care am filmat, am cumparat o multime de suveniruri pentru prietenii din Romania de la targul din Lystvianka, ne-eam facut rost de reghsitratie prin amabailitatea personalului de la un hotel de lux numit Anastasia si apoi ne-am pornit, dupa cum ne sugerasera baietii cu berea, spre Insula Olhon, rezervatie naturala pe Lacul Baikal. Ne-am programat sa stam pe insula cu cortul si sa ne luam o pauza. Adica sa stam la soare si sa filmam un pic. Eventual sa-mi spal o parte din haine, caci nu mai am decat un rand schimburi curate.

De la Lystvianka si pana la satul de pe malul lacului de unde se ia feribotul sunt cam 180 de kilometri, pe osea care urca spre nord, paralel cu tarmul vestic. Am facut plinul si ne-au mai ramas 900 de ruble pana cand ne intoarcem la Irkutsk ca sa ne inscriem din nou pe ruta catre Vladivostok.
Intr-adevar, abia dupa miezul noptii ajungem in satul adormit si dibuim un loc pe langa un fel de trene viran, in spatele unor garduri de lemn. Cativa caini latra anemic si reusesc sa trezesca doua vaci, care isi ridica plictisite capetele, dupa care inchid ochii, deranjate de lumina farurilor. Ne culcam in masina, pe care ceata venita de pe lac a acoperit-o cu roua, in cele cateva minute in care ne-am pregatit de dormit.
Ma trezesc devreme, ca de obicei, odata cu prima geana de lumina. La cateva zeci de metri este un tarm nisipos, plin de gunoie. O barca parasita se afla intre noi si un debarcader pe care cativa oameni se misca fara graba, incarcand lucruri pe un vas de pescuit. In dreapta noastra sunt casele de pe drumul principal.
Ma incalt cu ghetele, pentru ca mi-a udat ceilati papuci in noroiul mustind de apa de langa masina si ma indrept spre debarcader. Oamenii de acolo imi explica cum s-o iau catre feribot. Mai avem vreo doi kilometri pana la locul de imbarcare.
Pornim pe un drum prafuit de pietris tasat, ca si bucata de aproximativ 50 de kilometri dinainte de sat. In scurta vreme ajungem pe o platforam asfatalata, de vreo suta de metri patrati, care coboara in apa, acolo unde acosteaza feribotul. Cateva masini sunt deja insirate la coada. In stanga si ind repatra, doua pante line, golase, inchid orizontul. Ceata de pe lac este densa si din conversatia celor asezati la rand inteleg ca pana nu se ridica feribotul nu face nci o cursa. Ma indrepts pre sirul de chioscuri de pe partea dreapta, in cautarea unei cafele. Gasec cafea la 10 ruble. Foarte ieftina. Din pacate si foarte proasta. Dar este cafea, este fierbinte si asta este o mare realizare pentru aceasta dimineata.

Aproape doua ore nu se intampla nimic. Ceata s-a departat usor de mal, dar nici urma sa se zareasca insula, care este destul de aproape. Intre timp, coada sa lungit considerabil. Trei baieti de vreo 20 de ani, sositi cu o masina alba, se hotarasc sa renunte si sa plece in alta directie, asa ca imi ofera locoul lor la coada. Un tip intr-un jeep impozant, negru, se stramaba cand ma vede intrand in fata lui, pe locul eliberat de baieti. Ochelarii de soare ii acopera fata nemultumita. Alaturi, o femeie tanara, tunsa scurt, sta ascunsa in spatele unei reviste. Am foarte acuta senzatie ca cei doi au ceva de-a face cu echipa de camera ascunsa. Prea isi ascund fetele.
Pierd vremea legand conversatii cu cei care asteapta la coada. La un moment dat, de pe constructie subreda din bucati de tabla galvanizata din parte stanga a platformei de ciment, un barbat cu o palarie de cow-boy trage o prelata si se vede ca este un poligon anemic de tir. Plictsit de asteptare, ma apropii si eu sa casc gura. Nu prea sunt musterii. Cu 50 de ruble poti trage trei focuri. Premiile sunt niste jucarii de plus. Platesc un bilet si primesc o pusca cu aer comprimat. Primul foc este o ratare, dar la al doilea dobor placuta metalica ce tine loc de tinta. Imi aleg premiul – maimuta de plus.
Ma intorc spre masina si ma duc direct la jeep-ul din spate, cu perechea plictista. Ciocanesc in geam si tipul cu ochelari de soare il coboara. Ii intind jucaria de plus si ii spun rar, in engleza:
-Este un cadou pentru dumneavostra. Dupa cum vedeti, este o maimuta. Aceasta este o maimuta, nu eu!
Sunt aproape convins ca face parte din echipa de filmare ascunsa si vreau sa le transmit sa nu ma mai ia de prost. Omul da sa refuze, dar insist :
-Este un cadou! Va rog sa-l acceptati! mai spun si il asez pe bord.
Omul mormaie un «multumesc» destul de incurcat, in timp ce femeia de alaturi ma urmareste cu o privire timorata, parca si mai mica in scaunul acoperit cu piele neagra.
Ma pun din nou la volanul Daciei. Cobor toate geamurile, caci deja este foarte cald. Nu stiu de ce, perechea din masina din spate, fiecare cufundat in gandurile proprii, ma face sa ma gandesc la mine si la Laura in una din zilelele noaste proaste. Daca nu o sa fac ceva in sensul asta, cam acolo o sa ajungem. La singuratate in doi. Avea dreptate Laura cand mi-a reprosat intr-o zi ca nu comunic cu ea. Atunci nu mi s-a parut, dar avea dreptate. Din cauza grijilor mele si a alergaturilor lunare intre Galati si Cluj, am ajuns ca acasa sa stau lipit de televizor si sa nu scot o vorba. Cand ajung acasa am sa ma stradui sa o las mai moale cu televizorul.

K 57 - Chef la pensiune

Baietii cu berea au plecat. Cand am ajuns langa pensiune, langa Dacia noastra a parcat un jeep din care patru tineri veseli au coborat o fata si o lada de bere. Fata si lada au fost depuse pe o banca de lemn in aceeasi stare de inertie. Dupa cateva minute, tanara, evident bine alcoolizata, a facut minimul de efort pentru capata o bere, adica a mormait ceva. Ii priveam de la o oarecare distanta cand m-am trezit ca unul dintre tinerii veseli vine drept catre mine si-mi ofera o bere. In scurta vreme am inceput sa povestim si Traian ni s-a alturat, dupa ce a profiat de ocazie ca sa filmeze conversatia. Tanara s-a ridicat la un moment dat si s-a prezentat ca fiind Masha. Tipul care parea seful grupului, cel care mi-a oferit berea, m-a intrebat daca imi place de sora lui si mi-a facut cu ochiul catre masina lor. Am fost surprins, dupa care mi-am dat sema ca termenul de «sora» trebuie inteles cu ghilimelele de rigoare. M-am scuzat cat am putut de politcos, in timp ce Masha mi se agatase de gat. Cand a reusit sa ma fixeze cu privirea, dupa cate focalizari nereusite, mi-a strans mana frecandu-si degetul aratator de podul palmei mele. I-am multumit pentru amabilitate si m-am desprins din imbratisarea ei de caracatita pretextand ca vreau sa-i fac o poza. Dupa ce si-a inclestat mainile de balustrada, i-am facut o fotografie si numai o pirueta rapida m-a ferit de bratele ei tentaculare. Unul dintre baietii din grup a ajutat-o sa urce in masina, iar dupa ce ne-am terminat berile, ne-am retras si noi. Bineteles ca am suspecat iarasi intreg rajanjamentul ca facand parte din farsa. Prea repede au intrat baietii in vorba cu noi. Sau cine stie. Oricum, cam tot ce mi se intampla ar putea fi aranjat dinainte.
Apare si Traian si intram in sala restaurantului. Dupa ce ne asiguram ca ce comndam va fi intr-adevar friptura cu cartofi pajiti si sala, in asteptarea comenzii ne luam cate o bere. La masa alaturata este un grup foarte vesel, in care recunosc pe barbatul chel, cu barab, ce se plimaba mai devreme pe faleza cu o chitara in spate. Chitara este sprijinita de perete si acum ciocneste cu ceilati doi meseni, o tanara blonda, inalta, destul de atragatoare si un barbat pana in 40 de ani, tuns scurt si cu alura sportiva. Pare ca tocami au termninat de mancat si acum beau bere, printre ture de coniac, pe care si-l torana dintr-o sticla de pe masa.
Soseste si comanda noastra si ne apucam sa mancam cu pofta. De ieri n-am mai mancat aprope nimic si am alergat toata ziua. Intre timp, cei de la masa de alaturi isi vad e micul chef, evident binedispusi de bere si coniac. Cantaretul ambulat si-a luat chitara si a inceput sa cante niste piese melancolice, care cer tot mai mult coniac. La un moment dat tanara blonda se intorce catre noi, caci a observat ca ascultam si noi ce se canta la masa lor, si ridica paharul in semn de salut. Raspundem ridicand sticlele de bere. Suntem invitati la masa lor si dupa ce ne prezentam, aflam ca cei trei se numesc Janna –ea, Igor – tipul sportiv si Constantin – chitaristul. Suntem serviti cu coniac si ciocnim cu totii. Eu unul ma simt foarte bine, dupa atat de multa incordare dusa la paroxism. Si Traian s-a relaxat si pare sa fi uitat de propunerea de ieri de a nu mai vorbi cu mine decat strictul necesar. Sigur ca nu este cea mai intelapta deczie sa amestec bere cu coniac, dar in sera asta pot sa ma turtesc. Poate chiar am nevoie. Patul este aproape, la etajul intai, la capatul coridorului.
Cantecele rusului mi se mar mult prea melancolice si il indemn pe Traian sa ia chitara si sa cante ceva mai vesel. Traian se decurca bine si in scurta vreme atmosfera devine si mai animata. Chiar si eu ma simt in stare sa zadranganesc ceva, pe niste versuri improvizate.
Dupa inca vreo ora, in care sticla de coniac se goleste, cheful se muta in sala de biliard de la etajul intai. Natalia Alexandravona supravegheaza, asezata pe o sofa, ca limitele bunei-dispozitii sa nu-i trezesca pe ceilati oaspeti ai pensiunii care s-au dus deja la culcare.
Dupa o ultima tura in restaurant, de unde ma intorc cu bere, simt ca ma ia un somn implacabil. Ma retrag in camera, lasandu-l pe Igor sa-i faca avansuri Jannei –crezusem ca sunt impreuna, dar nu-i asa – in timp ce Traian converseaza cu Constantin pe teme muzicale, caci amandoi sunt in bransa. Anticipez pe maine o durere de cap de cel putin doua stele.

K 56 - La Lystvianka

Cand ies din camera, barbierit si cu haine curate, Natalia Alexandrovna ma priveste si da din cap aprobator. Are acel gen de fata plinuta pe care oriunde l-ai vedea ai sti dint-o privire ca este al unei rusoaice. Absolut toate trasaturile ei sunt tipic rusesti, la fel ca si hainele viu colorate.
-Asa da! spune ea cu un aer de profesoara satifacuta. Uite ce baiat aratos esti!
-Multumesc! Ii raspund zambind si cobor la parter, unde este sala restaurantului.
Ne-am cazat la o pensiune din Lystvianka, o localitate turistica pe malul lacului Baikal, la 70 de kilometri sud-est de Irkutsk. Natalia Alexandrovna este administratoarea pensiunii si ne-a inchirat pentru o noapte o camera cu trei paturi la numai 600 de ruble, cu conditia sa folosim doar unul dintri paturi, cel dublu. Maine asteapta multi turisti si pensiunea va fi plina. Sunt foarte multumit de afacere si de faptul ca sunt in sfasit curat si am scapat de barba tepoasa crescuta in ultimele patru zile. Astazi a fost o zi buna. Am reusit sa ne reparam masina la Irkutsk, intr-un service unde mecancii, suprinsi sa afle de la ce departare venim cu rabla noastra, ne-au schimbat bujiile si ne-au reglat carburatorul pe gratis. Am platit doar bujiile. Desigur, n-a fost vorba de o reparatie complicata, dar faptul ca nu au acceptat plata a fost un frumos gest de incurajare pentru noi. Cine stie, poate are vreo legatura si cu echipa de farse, care s-o fi simtit datoare sa mai indulceasca « tratamentul », dupa atata stres. In plus, mi-a reusit o fotografie foartebun, cea mai buna de pana acum, un instantaneu cu doi copii dintr-o curte a unei case foarte vechi, un baietel blond si unul asiatic. I-am observat intamplator, in timp ce cautam un magazin de piese auto. Se jucau cu un camion de plastic, foarte murdari si foarte frumosi amandoi. Cand m-am apropiat sa-i fotografiez, baietelul cel blond m-a obesrvat si s-a ridcat in picoare. M-a privit foarte senin, in ntimp ce pustiul asiatic, ascuns dupa el, ma privea peste umarul preitenului lui. Expresiile celor doi copii se completeaza atat de bine si sunt atat de autentice incat nici daca as mai incerca o data nu mi-ar reusi o fotografie mai buna.
Ies in fata, pe treptele din fata cladiriii, sa fumez o tigara pana cand isi termina si Traian dusul si vom manaca ceva la restaurant. Dupa atat alergatura, meritam si noi o cina adevarata. Imi aprind tigara si ma sprijin de balustrada metalica. Soarele care apune undeva in spate mai lumineaza vag mallu opus al Lacului Baikal. Suntem langa un golf larg, altfel nu s-ar zari nici urma de mal. De fapt, mai spre stanga, lacul se vede ca o mare, oglinda apei pierzandu-se la orizont. O atmosfera de pasnica relaxare domneste in mica statiune de vacanta. Cativa pescurasi mai zboara prin apropierea malului, profitand de putin lumina ca sa mai prinda cate un pestsor din bancurile care se apropie desprafata.

K 55 - Revelaţia siberiană

Am dormit in varful unei pante pe care motorul dereglat abia a putut s-o urce, in dreptul unei statii de autobuz plina de gunoaie. Acum coboram din nou spre oras, de care ne despart cativa kilometri, pe soseaua marginita de copaci inalti de ambele parti. In general sunt pini si printre varfurile lor se zaresc cladirile Irkutsk-ului si valatuci de fum, amestecati cu ceata ce se ridica din padure.
Ma simt jenat de epsiodul de ieri, iar tacerea care ne desparte pe mine si Traian nu este neparat incurajatoare. Era de asteptat sa mai fie si crize, mai ales datorita lucrilor ciudate care se petrec in jurul meu.

Ajungem la un sens giratoriu pe care il recunoastem amandoi, dupa ce ne-am invartit atatea ore ieri prin Irkutsk. Amestecatura de cladiri masive de beton, fatadele neigrijite, strarzile murdare si paragina in care sunt cladirile din lemn, foarte vechi, probail tinand de Irkutsk-ul de dinaintea dezvoltarii comuniste, este foarte trista. Este un oras urat, din pacate. Oamenii de pe strazi sunt pe jumatate rusi, pe jumatate asiatici. Cu oameni fara zambete si cladiri ponosite, Irkutsk-ul este un talmes-balmes caruia incercam sa-i gasim centrul, unde ar terbui sa existe institutiile administrative si respectiv Serviciul Pasapoarte, care ne intereseaza pentru reghistratie.
Parcam masina pe o strada destul de goala, dupa ce am zarit o cladire cu insemnele oficiale. Ar putea fi ceea ce ne trebuie sau cel putin un loc de unde putem afla informatii. Sunt curios daca am nimerit direct unde trebuia. Am ajuns destul de repede si binteles ca nu i-am spus lui Traian ca l-am pilotat urmarind masina alba care ne-a luat-o in fata la intrarea in oras si care avea pe placuta de inmatriculare literele MMK, pe care eu le-am interpretat ca fiind Me-Me-Key, adica eu-eu-cheia.
Pe strada nu se zareste nimeni si pana la urma intreb o daomna intre doua varste de Ohrana, care se ocupa de pasapoarte si imi indica spre cladirea cu stema Rusiei pe care am vazut-o in apropiere. As spune ca MMK ne-a condus exact la destinatie.
Ateptam la semafor sa trecem strada si aud din buzunar bipaitul telefonului mobil. Apoi inca unul. Am doua mesaje. Primul, de la mama : Sa aveti drum bun si ganduri bune. Cam ce n-am avut ieri. Al doilea mesaj este de la Laura: Am o multime de surprize. Instantaneu, ma luminez. Cuvantul surprize imi aduce in minte emisune a de la TVR1 « Surprize! Suprize! » in care au loc tot felul de intalniri neasteptate pe care de fapt toata lumea le anticipeaza. Inainte sa plec, intr-o seara ma uitam la filmul The Game, in care Michael Douglas este un om de faceri plictisit si acru caruia fratele lui si apropiatii ii insceneaza de ziua lui o farsa foarte realista, ca sa-i readuca pofta de viata. Laura m-a intrebat daca imi place filmul, pe care il mai vazusem. I-am raspuns cam in doi peri si ea m-a surprins insistand ca ar trebui sa-mi placa, pentru ca este un film foarte bun. Asta este! Totul este o farsa! O FARSA! Si Laura stie, si Traian stie! Poate si mama… De aia nu era foarte ingrijorata Laura, pentru ca stia dinainte ca o sa mi se faca o farsa, iar Traian se tot stramba ca sa-mi semnaleze ca este o poanta. Ma imita ca sa-mi atraga atentia ca ceva este aranjat dinainte! Acum toate chestiile stranii de pe drum au sens! Politisti care stiau cati bani aveam la noi, Ivan si frazele lui anapoda, fata lui Traian colata pe film la Krasnoyask, Alexandr de la Krasnoyarsk si povestea cu portofelul, toate se leaga! A cui sa fi fost ideea? Pavaloiu, care n-a mai venit cu mine, se tine de chestii din astea, farse cu camera ascunsa… Claudia lucrase la Surprize! Surprize! Ea mi-a trimis una din hartile cu traseul. Oare a cui sa fi fost ideea? Ii trimit Laurei ca raspuns intrebarea : A cui a fost ideea? Imi raspunde imediat: A mea, draga, a mea. Ideea ei? Nu m-as fi asteptat. Oricum o sa aflu in curand toate raspunsurile. Mai trimt un mesaj : Felicitari! Nu m-as fi gandit. M-am prins mai greu.

Traian, care s-a tot invartit pe langa masina, se apropie de mine. Pare incurcat. Ma pufneste rasul. Ce chestie ! Cred ca ieri, cand au vazut ca lucrurile scapa de sub control, echipa care a pus la cale toata tarasenia a luat hotararea sa-mi dea un indicu, sa ma calmez. Deci asta era surpriza! Intr-adevar, au reusit sa ma surprinda. Cu un ranjet de usurare latit pe toata fata, il bat pe spate pe Traian si-i zic ;
-M-am prins! Acum m-am prins!
Traian ma priveste nestiind ce sa spuna, cu mutra unui copil vinovat. Pare si el usurat dintr-o data. Poate se intreba cat de suparat sunt pe el. Acum nu mai sunt, dar in pricipiu urasc farsele cu camera ascunsa, mai ales cand sunt duse la extrem. Desigur, punctul culminat intr-o farsa este reactia celui caruia i se face si cat de tare o ia razna. Recunosc, am luat-o razna foarte tare! Cu toate greutatile calatoriei pe cap, asta imi mai lipsea - ciudateniile care se tin lant! Sigur ca Traian, care stia, a apasat cam tare pedala si s-a prefacut de multe ori foarte ingrijorat. E firesc, pentru cei care se prind in joc, sa mai depaseaca madura, din dorinta de a face ca lucruile sa para cat mai reale.
-La ora 11:40, ora locala, m-am prins! spun eu razand. Uite, hai sa ne facem o poza! mai adaug si-l iau pe Traian pe dupa umeri si fac o fotografie tinand camera intoarsa spre noi.
Acum sa vad de unde apare restul echipei care sa imi spuna ca fost o farsa. Sper sa ma stapanesc si sa nu le zic totusi ceva, pentru ca prea m-au trecut toate apele si m-am dat de ceasul mortii. Privesc in jur si nu vad nici o miscare. Poate se mai pregatesc, imi spun. Privirea imi este atrasa de o foarfeca desenata cu vopsea alba pe trotuar. O fotografiez ca amintire a momentului in care m-am prins ca sunt victima unei farse.
Inca nci o miscare in jur. Probabil nu se asteptau sa ma prin chiar acum, Nu-i nimic, pot astepta. Nu zic mai mult. Poate era mai bine sa nu zic nimic, si sa ma prefac si eu ca nu stiu nimic. Sa vad atunci ce-o sa zica restul!
-Hai sa mergem! spun foarte vesel. Sa vedem ce-i cu reghsitratia aia!
-Ti-a trimis mesaj Laura? intreaba Traian.
-Da, i-am spus ca totul e in regula.
Acum pare ca se relaxeaza si el. Traversam strada pustie si pornim in directia cladirii cu insemnele oficiale. Intru intr-o curte interioara, printr-un gang cu pereti de caramida si ma uit in jur. Vad o usa alba deschisa si intru intr-o sala plina de lume. Oamenii ne privesc curiosi si unii dintre ei zambesc pe ascuns. Pe pereti vad niste afise medicale. Ce-o fi asta? Alta poanta? Intreb pe cineva daca acolo este biroul Ohranei si imi raspunde ca nu. Ciudat, dar pe peretele de afara asa scria. Ies afara si ma uit in jur. Ma intorc in strada si mai cercetez o data placa. Revin in curte si din nou logic mi s-ar parea sa intru pe usa pe care am mai intrat. Dar acolo mi s-a spus ca este un cabinet medical. Ma uit cu atentie si vad o usa mica, inghesuita chiar la coltul curtii. Cineva iese si ma hotarasc sa intru. Pe holul intunecos vad niste afise inramate sub sticla cu tot felul de informatii. Aha, pana la urma aci trebuiia sa ajungem! Zaresc in mana catorva dintre cei care asteapta pasapoarte si nu mai am nici o indoiala. Am ajuns bine. Intreb de reghsitratia si cineva imi arata spre una dintre usi. Ma apropii si ezit, dupa care bat la usa. Aud un « Da » si intru. Doi barbati si o femeie in uniforma ma privesc de langa un birou plin cu dosare. Intreb daca vorbesc engleza. Oamenii dau din cap ca nu. Ma stradui sa explic in ruseste ca am nevoie de reghistratia. Cei trei clatina din cap la unison si dau din umeri. Sunt total debusolat. Si unde pot sa fac o reghistratia intreb? Unul dintre cei doi barbati da din umeri, celalalt rasfoieste un dosar iar femeia imi spune in cele din uma sa incerc la un hotel. Descumpanit, salut si ies.
-Ai rezolvat ceva? ma intreaba Traian in curte.
-Nu, au zis ca nu fac reghistratia aici. Trebui sa ne gasim un hotel care face.
-Si-atunci?
-Atunci o sa ne cautam un hotel. Mergem la Baikal si cautam un hotel. Orium avem nevoie de vreo doua zile de odihna. Pana la Baikal nu cred ca o sa fie vreo problema. Mai ales ca acum stiu ca este o farsa si Militia sigur colaboreaza cu colegii de la camera ascunsa, imi mai spun in gand.
Iesim in strada si o iau in directia opusa locului unde am lasat masina.
-Unde mergem? intreaba Traian.
-Am vazut un internet-cafe pe aici, vreau sa decarc fotografiile din aparat, ca iar e plin. Si mai trebuie sa cumparam casete pentru tine si ceva de mancare.
Gasec internet-cafe-ul foarte aproape, pe parte celalata a strazii. Cat timp imi decarca pozele, platesc pentru doua calculataore si ne asezam, eu si Traian, sa ne verficam mesajele. N-am nimic nou. Ma grabesc sa trimit cate un scurt mesaj lui Pavaloiu si Claudiei. Ambele suna identic : Mi-ati copt-o bine! Atat. Apoi imi iau CD-ul cu fotografiile copiate pe el si astept sa termine si Traian. De la supraveghetorul salii aflu ca exista un magazin de electronice in apropiere.
Vesel ca lucrurile au reintrat in normal, pornesc in directia indicata. Sunt doar un pic nedumerit ca n-a aparut nimeni din echipa de farse. Poate mai pregatesc ceva. Si poate nu se termina aici. Adevarul este ca pentru ei n-ar avea farmec sa se opreasca la jumatate. Logic este sa se desconspire abia la capatul calatoriei, adica la Vladivostok. Atata doar ca daca m-am prins, pur si simplu nu prea au ce sa mai inventeze. Sau cine stie?!? Cel mai important este ca m-am prins la timp.

K 54 - Armistiţiul din parcare

Traian isi ia ruscsacul si incepe sa-si impacheteze camera. Daca la un moment dat, pe cand vorbeam cu laura, imi trecuse prin minte pentru foarte scurta vreme ca asa putea sa renunt, acum simt ca trebuie sa continui. Desi pornitul masinii de unul singur poate fi o problema, pentru o vreme pot s-o fac – sa pun contactul si dupa ce motorul porneste sa sar din masina si sa decuplez electromotorul. Dare exista posibilitatea ca in scurta vreme sa arda electromotorul. Atunci trebuie sa opresc masina de fiecare data pe o panta si sa ma folosesc de inertie ca s-o pornesc. Imi dau seama ca singur n-am nici o sansa sa ajung la Vladivostok. Sau daca informatiile sunt corecte, ajung la limita. Dar binenteles ca nu se va mai filma nimic, asa ca toate eforturile sunt degeaba. O sa fie o victorie inutila, asta in cazul in care ajung, totusi, singur la Vladivostok. Ce tampenie!
Aproape ca a terminat sa-si stranga lucrurile. Scot din bzunarul rucsacului meu biletele de avion si il dau pe al lui.
-Sa-mi dai te rog pasaportul! Si talonul masinii! ii spun.
Traian se cauta dupa ele si cand le gaseste, mi le intinde adaugand:
-Vin mai departe cu o conditie: sa nu mai avem nimic de-a face unul cu altul, in afara de strictul necesar pentru filmari!
Conditia mi se pare absurda, avand in vedere ca petrecem 24 de ore din 24 unul langa altul si calatorim in aceeasi masina. Oricum, faptul ca vrea sa continuam este cel mai bun lucru.
-OK, raspund sec.
-Si acum conduc eu!
-OK.
II intind cheile masinii. In timp ce-si rearanjeaza bagajele in masina, imi mai aprind o tigara si ma indepartez cativa metri, sperand sa se mai imprastie din tensiune. Foarte trist ca am ajuns in situatia asta… Foarte trist… Deci eram pe punctul de a ne desparti… Nu ma asteptam. Criza de la Irkutsk.
-Si acum unde mergem? intreba Traian dupa ce pornim motorul, in formula consacrata – unul la volan si celalalt afara, la electromotor.
Simpla intrebare accentueaza absurdul propunerii lui, de a nu vorbi nimic in afara de strictul necesar. Nu pot sa-mi inchipui cum vom sta ca mutii, fiecare retras in propria carapace, ore in sir. Sigur asta nu va reduce tensiune, ci din contra, o va spori.
-Iesim din oras si dormim in masina, ca si pana acum. Maine incercam sa ne facem reghistratia si poate gasim o cazare. Sau pornim direct spre Baikal.
In timp ce Traian cauta soseaua principala si iesirea din oras mai adaug :
-Trebuie sa ne cumparam ceva de mancare. Si apa. Nu mai avem nimic.
-Bine, mormaie Traian.
Pe una din strazile mai putin circulate, luminat de un stalp electric, se zareste un chiosc. Nici nu-mi dau seama cand a apucat sa se insereze.
-Opresc aici, ma anunta Traian.
Coboram si intram in cutia de tabla cu ferestre zabrelite. Inautru,, inghesuita intre rafturile pline cu conserve si bauturi, o femeie maruntica, perduta intr-o vesta albastra ponosita, se ridica sa ne serveasca. Traian incepe sa isire lcururile de care avem nevoie : dou conserve de carne, doua de peste, o paine, apa minerala si, spre surprinderea mea, patru cutii de bere. Poate vrea totusi sa bem brea impreuna si sa dam uitarii episodul cel mai urat de pana acum.
-Tigari vrei? ma intreaba si ma gandesc ca asta este intra-adevar un semn de bunavointa.
-Da. Doua pachete de Pall Mall albastru, raspund, si-i arat vanzatoarei cu degetul spre tigari.
Platim si pe cand ne indesam cumparaturile in sacose de plastic, radioul incepe sa cante piesa lui Michael Jackson – «I’ve Got the Feeling Somebody’s Watching Me». Tresar. Exact asa ma simt de nu mai stiu cata vreme. Ca sunt urmarit si nu pot sa-mi dau sema de cine.
Iesim si usa care se inchide in urma noastra estompeaza cantecul, care ma streseaza la culme. Din reflex, in masina ma simt mai in siguranta, ca un animal in cusca lui. In doua saptamani, masina a devenit casa noastra pe roti. Un punctulet albastru care se taraie cu incapatanare spre est.
Ne inscriem in coloana de masini care ies din oras si incepem sa ne apropiem de periferie, in timp ce intunericul care s-a lasat de-a binelea pare sa fi calmat spiritele incinse. Jarul tigarii aprinse se inroseste cu interemitente, de fiecare data cand vantul patrunde pe geamul larg deschis. Trag adanc din tigara si ma bucur sincer ca Traian nu mai tuseste.

K 53 - Criza de la Irkutsk

Deja nu mai suport tusea asta falsa. Ma scoate pur si simplu din minti pentru ca nu inteleg asupra a ce vrea sa-mi atraga Traian atentia cu ea. Ieri cel putin cand n-am mai putu m-am dat jos din masina, intr-o periferie de orasel si am luat-o prin iarba inalta de la marginea drumului, fara directie, ca sa-mi calmez nervii. M-am apucat sa-njur din rasputeri si vorbele imi erau estompate de vantul puternic si de hururitul constant al masinilor care treceau pe sosea in ambele directii. Apoi am gasit o creanga uscata de vreo doi metri lungime, groasa cam cat bratul, pe care am apucat-o si am inceput s-o izbesc cu furie de pamant. La un moment dat, pe cand trageam suturi unor dusmani imaginari, mi-a sarit din picior un papuc pe care a trebuit sa-l caut vreo zece minute prin iarba deasa. Traian ma privea ingrozit din masina. Nu stiu daca si-a dat sema ca intinsese prea tare coarda cu tusea si cu imitatul, dar cel putin o vreme s-a abtinut. De ce s-o fi apucat din nou, n-am idee. Care e sensul exercitiului de a-mi imita miscarile? Ce vrea sa imi transmita cu asta? Acum s-a apucat din nou. Si chestia cu restrictia de a fuma. Dupa criza mea de nervi, ne-am oprit la o terasa sa mancam ceva si cand m-am dus ala bar sa-mi cumpar tigari, vanzatoarea a refuzat sa ma serveasca, zicand ca n-au. I-am arat pachetele isirate in spatele ei si pana la urma mi-a dat. N-am inteles cine, pe langa Traian, isi doreste cu atat ardoare sa nu fumez.
Ne invartim de mai bine de trei ore prin Irkutsk incercand sa gasim un hotel iar Traian a inceput din nou sa-mi copieze miscarile. Cand am ajuns la Irkutsk, pe la amiaza, fericiti ca masina a rezistat si ca vom avea sansa sa ne odihnim ca oamenii, nu mi-am imaginat ca in orasul de pe Angara o sa avem parte numai de angarale. Curat ca-n Caragiale! Plimbati de la un hotel la altul, rupti de foame, intr-un oras care ne dezamageste prin uratenia lui. Cum de este posibil sa fie atat de solicitat de turisti incat sa nu gasim o camera libera?
Asteptam la un semafor sa se faca verde. Imi privesc ceasul de la mana si observ ca Traian isi maseaza ceafa cu mana stanga. Apoi se scarpina la picor. Exact ca mine! Gata, ajunge cu aiureala asta! Cand cred ca o sa-mi pot inghiti furia, o simt de fapt tasnindu-mi prin toti porii. Masina da sa se miset din loc pentru ca s-a facut verde, dar eu, auzind-ul pe Traian tusind inca o data, imi pierd total cumpatul si trag farna de mana. Masina se opreste zgaltaindu-se brusc.
-Ce-i, ba, ai innebunit ?! striga Traian la mine. Esti tampit ? Nu vezi ca suntem in trafic ?!?
-Da, ma am innebunit! Ma innebunesti cu tusea asta tampita si cu faptul ca ma tot imiti! cat crezi ca mai rezist ?!? strig si eu catre el, dupa care ma dau jos din masina.
Dacia porneste inainte, fortata de coloana care asteapta in spatele ei. Sunt intr-o mica intersectie, langa niste caldiri vechi, cu fatadele galbene sau bej, cu tencuiala scorojita si prafuita ca si frunzele copacilor care tin putina umbra. Tremur din toate incheieturile si abia reusesc sa-mi aprind o tigara. Am gura uscata de sete si in buzunar n-am decat flaconul de plastic, cu cateva inghitituri de vodca pe fund. A stat in figider vreo cateva luni, adus de mama laurei. L-am luat cu mine sa fie pentru noptile reci si ieri seara, de nervi, am baut cam jumate din el, adica vreo suta de mililitri. Mai devreme, cand Traian a spus ca va conduce el, am mai tras doua inghitituri. Realizez ca in afara de portofel, telefon mobil si tigari, taoate lucurile mele sunt in masina, cu Traian, care a disparut. Sunt singur. Ma uit in jur si ams senzatia ca cei maxim zece insi din zona se pregatesc sa dispara brusc. In mai putin de doua minute sunt singur in parcarea murdara, plina de ambalaje vechi si frunze moarte. Ma sez pe bordura si beau ultiam inghititura din flaconul de plastic. Bautura imi arde cerul gruii, facand-ma sa-mi fie si mai sete. Transpir abundent si incep sa ma intreb daca am sa-l mai vad pe Traian. Asta sa fi urmarit ? Sa ma faca sa-mi pierd cumpatul si sa fac o tampenie? Avea un alt plan decat sa ajugem la Vladivostok ? O fi in cardasie cu urmarotorii necunoscuti? Daca de fapt roul lui este sa ma impiedice?
Un barbat carunt trece pe parte celata, tinand de mana un bait de vreo sase-sapte ani. Ma priveste temator si se indeparteaza in graba. Oare asa de inspaimantator arat? Posibil. Un individ jegos, cu privirea pierduta, care s-a asezat pe jos si fumeaza tigara de la tigara. Incepe sa-mi fie frica de Traian, pentru ca nu inteleg de ce face ceea ce face. In ce m-am nagat ! Nu-mi inchipuiam ca o sa se ajunga aici. Cine o sa creada ca ma imita si ca a face lucrul asta ciclic. Pe langa greutatile drumului in sine, ciudatenia asta imi initinde nervii la maxim. Cum sa nu-ti pierzi mintile daca incepi sa vezi ca cel de langa tine incepe sa se scaprine ca tine, sa scobeasca in nas ca tine, sa tina volanul ca tine, sa-ti oglindeasca practic miscarile, pretinzand ca habar n-are de ceea ce face? Foarte buna si efcienta smecherie! Si atata de simpla!
Imi scot telefonul mobil din buzunar, nehotarat daca s-o sun pe Lura sau nu. Oare sa-i spun ce se intampla ? daca asa o atrag intr-un cerc de probleme pe care nu le-am prevazut ? Ce actiuni pot intreprinde urmaritorii me ? Chiar daca este atat de departe si moentan in sigurnata, daca de fapt cineva o suprvgheaza si pe ea? Trebuie totusi s-o sun, am nevoie sa vorbesc cu ea si deocamdata doar in ea am incredere. Daca jocul este mai complicat decat am crezut, cu siguranta nu de telefonul meu depinde daca ea ramane in afara lui. Privesc in jur si locul este in continuare pustiu. Nci un trecator. Parca si masinile au disparut din intersectie.
Formez numarul si astept cu respiratia taiata. Sa-i spun, totusi ? Sa nu-i spun. In cele din urma aud vocea Laurei :
-Alo ?
-Laura, salut ! Asculta-ma te rog cu atentie! Nu stiu ce se intampla, incep eu agitat. Ceva nu este in regula aici… cve anu e in regula, repet nehotarat daca sa-i spun ceea ce cred sau nu.
-Ce nu e in regula? ma intreba cu ingrijorare. Ce-ati patit ? Vi s-a stricat masina?
-masina s-a stricat, dar am facut-o, inca merge… Altceva este. Laura, dca cumva se intampla sa nu ajung acasa – spun rara, pentru ca vocea incepe sa-mi tremure- sa stii ca nu e lucru curat! Daca nu ajung acasa, e pentru ca e ceva la mijloc!
-Ce anume ? ma intreba din nou, vazand ca m-am oprit din ceea ce vroiam sa spun. Ce nu este in regula ? Nu poti sa-mi zici ? Unde ste Traian ? Nu te pot suna eu pe celalt telefon ? Sunt la birou si pot sa te sun pe celalt telefon.
-Telefonul celalat este la Traian. Nu e aici. A plecat cu tot cu masina si m-a lasat in drum, in Irkutsk. Nu stiu unde a plecat.
-Dar ce s-a intamplat ? Incearca sa fii calm si spune-mi te rog ce s-a intamplat.
Dupa cateva moemnte de ezitare, ma hotarasc sa-i spun :
-Laura, se intampla ceva ciudat. Am senzatia ca Traian ma imita, se misca ca mine, se scarpuina ca mine… Si nu inteleg care este sensul … Nu stiu, spun simtind cum mi se gatuie voce de o sfarseala care imi inmoaie si genunchii, nu stiu cum sa-ti spun, poate vrea sa-mi transmita ceva pozitiv, paote sa nu mai fac asa, nu stiou, da’ treba asta ma scoate din minti. Face asa de vreo trei zile, de cand am plecat din Krasnoyarsk… Si am senzatia ca ma urmareste cineva…
-Cine te urmareste ?
-Nu stiu! spun deznadajduit. Nu stiu cine ma urmareste! CIA, KGB, Armata Salvarii, habar n-am cine sunt! Dar sunt urmarit de cand am intrat in Rusia… Au fost tot felul de lucruri ciudate…
Laura imi raspunde cu o ingrijorare foarte bine stapanita :
-Draga, linisteste-te ! Ei stiu ca oricum nu ai nici un fel de contact!
Fraza asta ma pocneste drept in moalele capului. «Ei stiu ca nu ai nici un fel de contact ». Deci este logic ca au motive sa ma urmareasca, dupa drumurile in Canada, dupa faptul ca am plecat in ciuda tuturor piedicilor. Daca si Laura crede lucrul asta, atunci inseamna ca nu mi se pare si ca situatia sta chiar asa. Dar daca «aia» stiu ca n-am nici un fel de contact, de ce mama naibii ma urmaresc? Si nu stiu ca nu am nici un scop ascuns, ca pur si simplu vreau sa fac exact ceea ce am spus, adica sa fac un film documentar si nimic mai mult?
-Te-ai certat cu Traian? Unde a plecat?
In momentul asta il vad pe Traian ca apare cu masina si parcheaza langa mine.
-Acum a venit, s-a intors, spun cu ochii tinta la Traian.
-Da-mi-l sa vorbesc cu el, spune Laura.
-Si ce crezi, ca o sa recunoasca ca ma imita? E foarte destept, o sa zica ca mi se pare.
Sunt convins ca nu am nici o sansa si Laura crede ca pur si simplu am luat-o razna.
-Da-mi-l te rog la telefon pe Traian! insista ea.
-Bine, ti-l dau, dar n-o sa recunoasca nimic!
II intind telefonul lui Traian, care a intels din conversatie ca vorbesc cu Laura. Il ia si intorcandu-se cu spatele catre mine se indeprteaza cativa pasi.
-Dar nu e nimic, n-am facut nimi ! il aud repetand cu o voce moalae. Nu inteleg ce e cu el…
Din pauzele conversatiei ghicesc intrebarile Laurei. Bineteles intreba daca sunt beat. Traian confirma cu mare convingere. Bineteles ca in opinia lui sunt beat-turta si asta mi se pare o mare marsavie. Am laut cateva inghituri de vodca, sunt obisnuit sa rezist la cantitati mai mari. Nu sunt beat!
-Da, bine, bine, il mai aud spunand cu o voce foarte cuminte, care sigur o va linisti pe Laura. Din parte mea e in regula!
Aha, face pe baiatul bun! Bineteles, totul se explica prin fatul ca sunt beat! Dar ceea ce am vazut am vazut si inainte sa fiu baut, vad de trei zile si tocmai de aia am baut, sa incerc sa amortesc si sa nu-mi mai pese!
-Da, stai linistita, il aud pe Traian, ne auzim maine, o sa am grija ! Stai linistita. … Da, masina merge… O sa ne odihnim, sigur… Bine… Bine… Salut1 incheie el conversatia si-mi intinde telefonul.
-Walter, asculta-ma, esti foarte obosit, incepe Laura textul de pshiatru si ma simt atat de deznadajduit ca nu crede ce-i spun. Trebuie sa te odihnesti!
cel putin vocea ei ma mai calmeaza, imi aduce aminte de normalitatea de acasa, chiar daca evident nu ma crede.
-Intra la o farmacie si ia-ti un calmat usor, ceva pe baza de plante. Ia te rog un calmant, esti foarte obosit! repeta rar si cu o voce pe care s-o faca cat mai convingatoare, dar ferma, ca a unei asitente medicale care are de-a face cu un nebun in plina criza.
Fir-rar sa fie! Ma simt ca dracu si astia ma dau deja nebun! La mama naibii, in Irkutsk, in orasul asta asa de urat! Parea mult mai interesant cand era doar nume pe harta, la mii de kilometri de casa… N-am incotro, trebuie sa ma resemnez si sa ma las tratat de nebun, pur si simplu trebuie sa ma linistesc si sa demonstrez ca nu mi-am pierdut mintile. Dar ce ma fac daca Traian reincepe cu strambaturile ?
-Bine, rostesc cu jumatate de gura. O sa iau ceva…
-Traian zice ca nu s-a intamplat nimic…
-Bineteles ca zice ca nu s-antamplat nimic, o intrerup eu cuprins de furie idn nou. Tocmai asta e spilul, sa spuna ca nu s-a-ntamplat nimic! Da’ mie imi crapa capul, nu mai rezist! strig eu in telefon.
-Walter, vrei sa te intorci? Nu te obliga nimeni sa mergi pana la capat. Daca simti ca nu mai poti, poti sa te intorci…
Argumetul Laurei pare in sfarsit mult mai plin de intelegere. Nu cred ca vreua sa ma intorc, nu cred ca ar trebui sa ma dau batut chiar acum. Faptul ca imi spune ca nu ma obliga nimeni arata ca ii pasa de mine, ca prefera sa ma intorc intreg decat sa continui exopedtia cu riscul de a pati ceva rau. Suflu adanc si adaug.
-OK, o sa vorbesc cu Traian. Te sun mai icolo, bine ?
-Bine, ia te rog un calmant, cum ti-am zis ! Si sun-ama dupa ce te linistesti ! Si nu mai bea, te rog !
Mda, refrenul cunoscut… Nu mai bea… Cand ceva nu este in regula, intotdeuna este din cauza bauturi. Lucrurile n-au voie sa iasa prost de capul lor. Trebuie sa bea cineva.
-Te sun mai incolo, mai spun si inchid.
Traian se repede la mine, total schimbat fata de baiatul ascultator si cuminte care era cand vorbea cu Laura.
-De ce te-ai apucat s-o suni ? Sa vada ca ti-ai pierdut mintile, sa se ingrijoreze asa, fara motiv?
Argumentati imi pare mai mult decat bizara. Cum sa se ingrijoreze Laura fara motiv? Adica fatul ca sunt cu nervii la pamant nu este un motiv ?!!? Si ce sa fac? Sa nu vorbesc cu nimeni, cand el face totul sa ma scoata din minti?
-Calmeaza-te, mai striga el, esti beat ! Ai baut toata vodca aia!
Da, sunt pilit, da’ nu-s beat! mai era doar putina vodca pe fundul flaconului, care cu totul are 250 de mililitri. Cat de tare poti sa te imbeti dintr-o «suta» de vodca?
-Asa nu mai continuam, adauga el furios! Du-te dacului de-aici, vrei sa strici masina?!? Du-te-n p… mea de prost!
Injuratura mi se pare foarte dura. Si ma mai si alunga din masina mea!
-Traiane, nici eu nu vreau sa mai continuam asa, spun cat de calm pot in situatia asta, cand simt o furie cumplita din cauza ca ma ameninta.
-Da?! Atunci eu imi bag picioarele! Nu mai merg nicaieri!
Cearta asta a luat-o razna complet.
-Deci nu vrei sa mergem mai departe? il intreb eu, simtind in aceeasi masura ca nu mai vreau sa am de a face cu el. OK, iti dau biletul de avion si te intorci in Romania!
-Adica ma lasi aici? intreaba clocotind de furie.
-Tu ai spus ca nu vrei sa mai mergi nicaieri. Si nici eu nu iti permit sa ma injuri si sa ma dai afara din masina mea! Intelegi? Este masina mea!
-Masina ta ? Si ce-are daca este masina ta ?
-Pai este masina mea! raspund surprins. Eu platesc pentru tot ! Si este masina mea! Cum sa ma dai afara din masina mea?!
-Si daca este masina ta, poti s-o faci praf?
-Daca vreau, da! Dar nu asta vreau! Daca vrei sa ne despartim, iti dau biletul de avion si te descurci. Irkustsk este mai aproape decat Valdivostok, poti sa-sti schimbi zborul. Te priveste. Daca vrei sa vii mai departe, te gandesti bine…
-Nu vreau sa vin mai departe, ma intrerupe el! Imi bag p… in toata chestia asta! Eu am fost tampit sa ma pornesc cu un nebun ca tine! Trebuia sa-mi dau seama ca nu esti normal! Da-mi rucsacul!
-Ia-ti-l! ii raspun cu un calm nefiresc. Sunt surprins sa vad ca nu ma simt asa de ingrijorat ca ma lasa singur.

K 52 - Reglaj după ureche

Am mainile naclaite de vaselina, crapate si julite. Ma ustura si ochiul drept, in care am reusit sa-mi var mizerie, stergandu-ma de transpiratie cu dosul mainii murdare. Mi-am apirns o tigara si privesc aleea prafuita care se pierde intre cladirile lunguiete, cu acoperis de azbest cenusiu, care arata ca staulele unei frme de vaci, intre care a disparut Traian cu dacia. Sunt goale si cu geamurile sparte, iar buruienile au napadit locul. Pelinul care creste in smocuri bogate imi aminteste de ferma din marginea cartierului unde locuiau bunicii mei. Soarele straluceste din plin si daca n-as fi asa de stresat din cauza masinii as putea sa ma delectez cu mirosul de flori de camp si iarba proasptata pe care vantul ce adie usurel il aduce din spatele cladirilor. Mai sunt cateva case in catunul asta peirdut in pustie unde ne-am oprit peste nopate, dupa care nu mai este nimic, decat padure.
Aud hururitul motorului ambalat si de dupa una cladiri apare in tromba Dacia, starnind un nor de praf. Traian franeaza cu putere in fata mea. Ne-am chinuit toata dimineata sa reglam motrul, care merge atat de prost incat n-am putut urca panta care incepea de langa popasul de camioane. Am rugat pe cineva sa ne tracteze pana in varful pantei, doi tineri o cu o masina bej, dar ne-au cerut 1000 de ruble asa ca ne-am enervat in fata lacomiei si enormitati sumei, in total contrast cu amabilitatea de care am avut parte ieri. 1000 de ruble insemana cam 30 de dolari, deci nu chiar o avere, dar in Rusia asta inseamna benzina pentru 300 de kilometri. Ca sa fim tractati maxim un kilometru. Eu unul am renuntat sa mai invart la reglajele carburatorului si l-am lasat pe Traian, bazandu-ma pe auzul lui mai fin si pe urechea lui muzicala. Ideea este ca trebuie reglat amestecul de aer cu benzina pana cand motorul merge rotund. Se pare ca a reusit.
-Hai sa plecam, imi zice coborand din masina. Acum nu se mai opreste.
Motorul se oprea de fiecare data cand accelaram mai puternic.
-Bine ca ai reusit ! ii spun eu lui Traian. Nu vrei sa te speli pe maini ?
-Ba da. Da’ hai sa ne grabim, ca e imediat e12. Cate ore am stat aici ?
-Aproape patru, ii spun eu in timp ce ii torn apa dintr-un bidon.
Pornim, de data asta cu mine la volan, si incep sa accelerez cu mult inainte de panta. Masina prinde viteza si desi simt ca isi pierde mult din putere, reusim sa ajungem in varf dupa un minut care ne-a parut de zece ori mai lung. Suntem foarte fericiti, mai ales daca nu vom mai avea de urcat pante asa de abrupte.

K 51- Popas cu plastilină rece

Drumul intra pe o portiune relativ dreapta, marginit de doua culmi largi de o parte si de alta, aproape despadurite. Mai este foarte putin si violetul inserarii se va transforma in bleumarinul noptii. Pe masura ce am urcat spre nord ziua a devenit mai lunga si noaptea extrem de scurta. Se intuneca dupa zece seara si se lumineaza inainte de patru dimineata. Pe dreapta se zareste silueta unei cladiri, luminata de un bec galbui. Cand masina se apropie clatinadu-se ca o rata printre gropile de pe sosea, deslusesc ferestele luminate, un sir de becuri agatate de un cablu negru intre doua corpuri de cladire si apoi un panou pe care scrie ЩИНОМОНТАЖ - SHINOMONTAJ. Asta inseamna «SCHIMB DE CAUCIUCURI». Pe o platforma de lemn, inalta de vreun metru, o masina de teren foarte veche, vopsita intr-un verde galbui, vegeteaza insolit in mijlocul pustiului, ca si insusi popasul. Este mult mai aproape decat cei 20 de kilometri de care ne-a spus soferul de tir. Probabil este un alt popas, pentru ca in parcare nu mai este decat o masina veche si nici urma de camioane. Dupa socotelile mele, n-am mers mai mult de patru kilometri.
-Hai sa oprim aici, poate este vreun mecanic, ii spun lui Traian.
Parcam langa platforma pe care este cocotata masina de teren, ca un exponat de muzeu. Popasul luminat devine o binecuvantare si cpata o valoare aprope magica, un refugiu locuit in pustiul care devine ameninator odta cu intunericul. Cobor din Dacie si ma indrept spre cladire, dupa ce ridic capota sa se raceasca motorul.
Intru intr-o sala de mese modest amenajata, dar foarte curta. La o masa stau doi barbati, iar din spatele tejghelei ma priveste o femei intre doua varte, plinuta, cu un sal inflorat aruncat peste umerii rotunzi. Salut si explic cum pot ca am nevoie de un mecanic. Unul dintre cei doi barbati se ridica agale si imi face semn sa-l urmez. Este uscativ, cu chipul ridat si ars de soare. Dupa salopeta decolorata pare sa fie mecancul de care am nevoie.
Mergem la masina si dupa ce o priveste fara graba, cerceteaza cu o lanterna carburatorul. Ii arat surubul de alama si reusesc sa-i explic ca nu mai sta pe pozitie si de aceea am facut improvizatia cu dopul de pluta legat cu sarma. Da din cap si rosteste aceleasi cuvinte ca si Alexandr tiristul : halodnaia spalka – plastilina rece. Apoi striga ceva si din cladirea alaturta, probabil atelierul, apare un baietan de vreo 15 ani. Ni-l prezinta ca fiind fiul lui. Vorbesc ceva si baiatul intra in atelier, de unde se intoarce cu o lampa electrica. Scena mi se pare interesanta si intreb daca putem filma. Suntem in urma cu filmarile si din pacate epsiodul cu repratie carburatorului nu l-am filmat, pre prinsi si eu si Traian in criza situatiei. Traian se apuca sa filmeze, in timp ce eu tin lampa electrica. Barbatul mestereste cu grija la carburator, in timp ce fiul lui ii da sculel de care are nevoie. Monteaza surubul si il acopera apoi in plastilina rosie pe care a framatat-o cu mana. Cand termina operatia, il intreb daca masina expusa pe platforma functioneaza. Imi spune ca da si-i cere fiului sa duca o baterie. Aflu ca este vorba de un GAZ din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Baiatul vine cu o baterie pe care o cupleaza la motorul masinii de pe platforma. Dupa ce da de vreo doua ori la cheie, motorul se porneste, scuturandu-se greoi, dupa care incepe sa mearga uniform. Sunt impresionat.

Suntem invitati sa intram inautru, la caldura, caci este intuneric de-a binelea si s-a lasat frigul. Trebuie sa steptam cam o ora sa se intareasca plastilina cu care a fost etansat surubul de alama. Inauntru e o cladura placuta. Traian continua sa filmeze si mecancul inepe o poveste despre ursii din zona si cum intr-o iarna au fost atacti si asediati jumatate de zi. In cele din urma a trebuit sa impuste ursul. Povestea este ilustrata din belsug cu gesturi, ca sa fie sigur ca am inteles. Suntem invitati sa ramen peste nopate. N-ar fi o idee rea, dar am putini bani la mine si trebuie sa ne asiguram in primul rand benzina, asa ca trebuie sa refuz. O sa dormim, pentru economie, in masina. Mai mult de atata, Traian spune ca vrea sa mai conduca, pentru ca suntem in intarziere si cu deplasarea. Nu stiu cat ar putea costa reparatia si ii intind barbatului doua sute de ruble, banii imi sunt refuzati categoric. Le multumesc pentru ajutor si plecam pe la 11 noaptea din locul cel primitor, dupa ce am aflat ca cei care aduc masini din Japonia pe la Vladivostok fac cam cinci zile pana in locul in care suntem noi. Informatia suna foarte incurajator, daca reusim sa nu mai avem probleme cu masina.

Din pacate, in scurta vreme ne dam sema ca motorul merge la fel de prost. Trebuie sa fie carburatorul dereglat si probabil si bujiile. Oricum, continuam sa ne taram in noapte, singuri pe drumul pe care lumina farurilor il face sa para si mai dificil, caci gropile si pietrele care arunca umbre lungi nu ne permit sa ne miscam cu mai mult de 50 de kilometri la ora.
Cand ajungem la popasul de care spunea Alexandr, pe care il recunosc datorita multimii de camioane inghesuite in zona, ne hotaram sa ne oprim, doborati de oboseala. Este trecut de miezul noptii. Totul este cufundat in liniste. Soferii s-au culcat in cabinele masinilor si singurul magazin din zona este inchis, iar interiorul luminat de un bec agatat in sarmele care ies din plafon nu se zareste nimeni. Vad inautru cutii cu dulciuri, tigari si o vitrina figorifica cu salam si conserve. Dar nu apare nimeni la ciocanitul meu timid in geamul usii. Ne este foame si regretand lipsa de inspiratie de a nu fi mancat ceva la celalat popas, ne multumim cu cante un colt de paine si cate o bucat de branza din cutia galbena. Mai fumez o tigara tremurand langa masina si ma bag si eu la somn, invelindu-ma in sacul de dormit, langa umflatura diforma care il ascunde pe Traian, care si-a tras pe cap sacul lui.

K 50 - Moartea şi învierea unui carburator în Siberia

Ar mai fi ceva de verificat. Carburatorul mai are o sită suplimentară, chiar în dreptul admisiei de benzină, care se desface cu o cheie de 13. Desfac şurubul de alamă în care este încorporată o mică sită cilindrică. Sita este plină de depuneri de plumb, de la benzina cu care am alimentat de când am intrat în Ukraina şi până acum. Nu e de mirare că la zgâlţâiturile drumului, depunerile se ridicau şi blocau admsia.

Îi arat şi lui Traian sita murdară, plină aproape până la o treime cu firişoare minuscule de plumb.
-Asta era, îi spun. Uite cât plumb s-a adunat aici! Una-doua se înfunda jiglorul.
-Aha, face Traian ceva mai relaxat. Pai hai să vedem cum merge acum.
Încep să înşurubez la capacul de alamă şi la un moment dat cheia îmi scapă în gol. Mă opresc, îngrijorat că s-a deformat filetul. Reiau operaţiunea cu şi mai mare grijă. Aceeaşi situaţie, aproape de capăt şurubul în care intră sita se învârte în gol. Încerc să-l fixez cumva şi pare că am reuşit.
-Dă-i o cheie, îi spun lui Traian.
Transpir şi mai abundent,din cauza încordarii, ca şi cum nu s-ar fi evaporat din mine cel puţin un litru de apă de când ne-am oprit, în timp ce Traian pune contactul. Motorul porneşte mult mai rotund, ca apoi să se înnece cu intermiţente. De pe filetul şurubului de alamă benzina curge într-un firicel continuu, stropind motorul.
-Opreşte, opreşte! îi strig lui Traian.

Situaţia este foarte proastă. Abia acum realizez că supraîncălzindu-se, corpul carburatorului s-a deformat, iar şurubul din alamă nu se mai potriveşte. Carburatorul este turnat dintr-un aliaj, iar şurubul, fiind din alt material, s-a deformat inegal.
-Ce s-a întamplat? întreabă Traian.
-S-a deformat şurubul. Curge benzină pe lângă.
Traian explodează:
-De ce te-ai apucat să-l desfaci? Acum aici rămânem! Cine te-a pus să-l desfaci? face frângându-şi mâinile şi smulgându-şi şapca din cap, gata să dea cu ea de pământ.

Nu pot spune nici un cuvânt. Are nervii prea întinşi ca să-i aduc aminte că l-am desfăcut pentru că motorul continua să meargă foarte prost.
-Băi, nu pot să cred, se întunecă şi rămânem aici! face el, ţinându-se cu mâinile de cap.
Fără să-mi dau seama ce fac, pun gaz pe foc, murmurând:
-Şi n-am luat carburatorul de rezervă pe care a vrut să mi-l dea Cosmin la plecare…
Traian se holbeaza la mine ca şi cum as avea un nas de cauciuc roşu fluorescent şi pe fruntea mea ar scrie cu majuscule CEL MAI CRETIN OM DIN LUME ABSOLUT GARANTAT, iar eu nu mi-aş da seama de chestia asta.
-Ceeee?!? geme apoi Traian cu o voce de muribund. Ţi-a dat un carburator de rezervă şi nu l-ai luat?!?! Cum să nu iei un carburator de rezervă?!?! se lamentează cu tonul pe care ai vorbi cu cineva care traversează deşertul fără să-şi fi luat apă la el.

Ca şi cum un carburator se deformează în mod normal la fiecare o mie de kilometri!
-Pai de unde să ştiu eu că o să se deformeze carburatorul? N-am păţit-o niciodată. Ştiu să-l desfund, să-l curăţ, să reglez plutitorul, de unde să-mi treacă prin cap că o să se deformeze în halul ăsta?!?
Din expresia lui Traian înţeleg că în acest moment diferenţa dintre creierul meu şi o mămăligă este pur fizică.
-Cum sa nu iei un carburator de rezervă, dacă ţi l-a dat? Trebuia să-l iei! Trebuia să iei carburatorul!
Evident că discuţia este absurdă. Pur şi simplu ne-au lăsat nervii pe amândoi şi aşa că nu mai are sens sa încerc nici o argumentaţie cum că era foarte improbabil să ni se strice carburatorul. Am luat o pompă de benzină şi una de apă de rezervă, la aşa ceva m-am aşteptat să se strice. Carburatorul este în principiu mult mai simplu si nu conţine nici o piesă care să se uzeze într-o lună. Sau care să se uzeze în aşa fel încât să îl scoată din funcţiune. În schimb nu mi-a trecut prin cap că o să se "coacă" şi o să se deformeze din cauza căldurii.

-Să încercăm să facem o garnitură din cauciuc, zic în cele din urmă. Găsim noi o soluţie, mai spun, scoţând cu mâini tremurătoare ţigările.
În faţa evidenţei că trebuie să improvizăm ceva, Traian începe să-şi regăsească stăpânirea de sine. Îi spun că poate să caute o bucată de cauciuc în trusa de scule. Fumez ca şi cum fumul ar fi oxigen, n-am rabdare nici să trag normal din ţigară. Simt cum se lasă înserarea din ce în ce mai repede. Mai avem maxim o oră de lumină, daca nu chiar mai puţin. De când ne-am oprit, adică de vreo oră, pe lângă noi n-au trecut mai mult de cinci maşini. Probabil că după ce o să se întunece, o să fim singuri pe drum. La cât de rău este drumul, nu ştiu dacă cineva s-ar încumeta să ne tragă. Şi apoi, nu ştiu la ce distanţă ar putea fi prima localitate în care am da de un atelier de reparaţii auto. Aşa că şansa de a rămâne în drum dacă nu reuşim să ne reparăm singuri carburatorul este foarte mare.

Traian a găsit o bucată de cauciuc şi mă strădui să decupez o garnitură cât pot de simetrică. Prima încercare nu dă roade. La a doua, sunt ceva mai mulţumit de rezultat. Din păcate, soluţia nu funcţionează. Benzina nu mai curge atât de tare, dar continuă să picure. Motorul funcţionează, dar există pericolul ca să ia foc. Chiar n-am ideea ce am putea face.

Pe când urmăresc cu privirea pierdută un camion care trece greoi pe lângă noi, stârnind praful uscat, Traian mă strigă şi îmi arată un dop de plută, pentru o sticlă de vin. Îl are de la un set cu tirbuşon.
-Încearcă să pui asta în locul şurbului, îmi spune. Are ceva dacă nu mai punem sita?
-Nu, atât că n-o sa mai filtreze benzina. Dar e o idee buna!
Dopul pare să se potrivească şi când pornim din nou motorul, benzina nu mai curge. Suntem pe jumătate fericiţi. Trebuie doar să-l fixăm cumva, să stea forţat în deschizătură. Ne-ar trebui o sârmă flexibilă, dar nu am decât ori sârmă prea groasă, ori prea subţire.

Ne apucăm, prostiţi de încântarea că am găsit o soluţie viabilă pe de o parte şi de oboseală pe de alta, să căutăm o bucată de sârmă prin praful drumului. În România n-ar fi o problemă. Dar suntem la mama naibii, undeva spre mijlocul Siberiei... Suntem atât de zdruncinati psihic încât nu ne dăm seama că şansele de a găsi o bucată de sârmă pe drum sunt cam aceleaşi cu cele de a găsi aur. Ne învârtim buimaci, cu privirile ţintă printre pietroaie, ca şi cum am fi la periferia unei localitaţi româneşti, unde într-adevar am putea da, printre gunoaiele de rigoare, şi de sârma salvatoare.

O maşină care vine dinspre est, neagră, condusă de un tânăr cu o frizură foarte modernă, opreşte lângă noi şi şoferul ne întreabă daca avem nevoie de ajutor. Figura lui foarte şmecheră mă face să-l refuz. Nu ştiu de ce mi se pare că ajutorul ăsta ne-ar costa foarte scump. Maşina pleacă şi la scurtă vreme, din cealaltă direcţie, apare un şir de trei tiruri. Primul opreşte clătinâdu-se în dreptul nostru. Şoferul, un tip voinic, blond, în jur de vreo patruzeci de ani, se apropie de noi îngrijorat şi ne întreabă care-i problema. Pare un tip cumsecade şi-i explic, mai mult prin semne, de ce avem nevoie. Dă din cap că a înţeles şi-mi face semn să-l urmez. Ne apropiem de cabina tirului şi începe să răscoleasca într-un lădoi de scule. Şoferul celui de al doilea tir strigă să-l întrebe care-i necazul şi dacă este nevoie şi de el. Omul răspunde că e în regulă şi le face semn să-şi continue drumul. În timp ce camioanele se urnesc şi trec groaie mai departe, găsim o bucată de sârma care pare să fie potrivită pentru ce avem noi nevoie. Alexandr, căci aşa se numeşte şoferul binevoitor, ne taie o bucată de vreun metru şi legăm dopul, petrecând sârma în cruce, în jurul lui şi al corpului carburatorului. Strâng cu patentul capetele sârmei şi pornim din nou motorul. Funcţionează! Improvizaţia funcţionează! Nu mai curge nici un fir de benzină şi dopul nici nu pare să se umezească. Trebuie să recunosc că ideea lui Traian a fost providenţială. Noroc că rabla noastră e din acea generaţie de motoare care suportă improvizaţii! La o maşină nouă, asa ceva ar fi imposibil.

Îi mulţumim lui Alexandr - se pare că este cel mai răspândit nume în Rusia, că numai peste alde Alexandr am dat, sau numele ăsta predispune la a fi de treabă – care ne explică cum că mai departe, la vreo 20 de kilometri, este o parcare în care se vor opri şi ei şi acolo avem şanse să ne reparăm maşina. Îmi mai spune că există o pastă care se modelează şi se întăreşte, formând o garnitură. Îi spune plastilină rece. Când îi spun unde mergem, imi zice că el locuieşte într-o localitate prin care o să trecem şi ne invită să ne oprim la el. Ne scrie adresa pe o hârtie şi porneşte mai departe, după ce insistă să-l căutăm când ajungem în parcare, ca să-i dăm de ştire că am ajuns. Îi mulţumim în culmea fericirii şi pornim şi noi la drum.

Mergem mai încet decât camioanele şi rămânem în cele din urmă singuri printre gropi şi bolovani, pentru că motorul trage extrem de inegal şi fără putere. Tot umblând la el am dereglat complet admisia de aer şi amestecul de benzina este anapoda. Probabil că şi functionează doar în două sau trei bujii. Oricum, important este ca ne deplasam pe roţile noastre şi că ştim că peste 20 de kilometri vom da de un popas unde avem şanse să găsim un mecanic. Trăiască sârma!

K 49 - Jiglorul de aur

Drumul este atat de prost incat masina se zgaltaie din toate incheieturile. Harta ne arata ca ar trebui sa fim pe o portiune de drum national, dar am fost obligati de lucrarile de reparatie sa o luam paralel cu drumul asfaltat de mai bine de o ora. Pietroaiele si gropile se succed de parca ar fi obstacole antitanc. Motorul s-a incins si merge cu intreruperi din ce in ce mai dese. Suntem transpirati pentru ca nu putem deschide nici un geam din cauza prafului care pluteste cam la un metru, un metru si jumatate in aer pe langa noi, sau in fata nostra, de fiecare data cand ne depaseste vreo masina, lucru mai rar, sau cand vine ceva din sens invers. Chiar si cu geamurile inchise, prin prizele de aer a inceput sa intre un praf fin, vizibil pe tot bordul. Simt cum pielea de pe gat incepe sa ma ma manance si sa ma usture. Situatia arata ata de critic incat nici nu pot sa ma mai bucur ca din cauza problemelor cu drumul si cu masina care sta sa crape parca dintr-un moment intr-altul, Traian pare sa nu mai fi avut timp pentru jocul absurd de-a imitatul. Cu siguranta este exact el insusi si inca foarte ingrijorat. Din cand in cand ii scapa cate un geamat inabusit, tragand continuu de volan in stanga si-n drepta, solicitat la maximum de slalomul pe care trebuie sa-l facem in cautarea traseului cel mai bun pentru masina.
-Trebuie sa mergi un pic mai tare, ca la raliu, altfel, crapa motrul. Stiu de la un prieten, sofer de raliu, ca pe drum accidentat este mai bine sa mergi ceva mai tare decat mai incet, masina intra intr-un fel de sustentatie si nu mai simti toate denivelarile, ii zic la un moment dat. Incearca s-o tii la 50 la ora, ca sa poti sa mergi cu a patra…
-Esti nebun?! Ce a patra, vrei sa crape sub noi? imi replica el ca si cum mi-as fi pierdut mintile de-a binelea. Daca se sparge vreun rulment sau se rup lonjeroanele? N-auzi cum pocnesc? Daca ramanen aici in drum, in pustiul asta?
-Pai lasa-ma pe mine sa conduc….
-Ce sa te las pe tine?! Sa faci masina praf si ramanem aici? Nu vezi ca vine acusi intunericul? Intr-o ora, doua, se intuneca si n-am chef sa ramanen in pustiul asta cu masina rupta sub noi!
Din reflex, confruntat cu panica lui Traian, ma simt mult mai calm. Sunt ingrijorat, dar mai calm. Am reflexul asta ca atunci cand sunt intr-o situatie in care altii se panicheaza, sa devin mai calculat. Asa ca incerc, cat pot de calm, sa vorbesc cu Traian.
-Traiane, daca mergem asa de incet, unu ca nu ajungem nicaieri in seara asta, pentru ca pe harta n-am nici o localitate pentru inca doua sute de killometri si nu apre nici o benzinarie. Doar daca nu dam peste una care nu este marcata pe harta. Doi, e mai rau pentru masina. Uite, te rog eu, incearca macar sa mergi cu a treia, de proba, mergi doua-trei sute de metri cu a treia, unde vezi ca ai putea cat de cat.
-Unde sa merg cu a treia ? Zi tu pe unde ! imi raspund nervos, dar parca pe jumate convins de argumentele mele.
-De pilda mai pe partea cealalta, chiar la marginea drumului. Cand chiar sunt pietre foarte mari, mergi incet, dara in rest incearca sa stai cu 30-40 la ora, ca in a doua sigur fierbe apa de la motor.
Traian imi urmeaza sugestia si masina pare sa se zgaltaie mai putin. Ar trebui sa mearga chiar un pic mai tare, dar inca nu indrazneste. Avem noroc sa urmeze o portiune mai bunicica si la 40 la ora situatia pare mai buna. Un pocnet nesteptat, de la o piatra care loveste in plin podeaua masinii, ne face sa ne crispam amandoi. Traian franeaza din reflex.
-Daca se sparge rezervorul? Sau vreo conducta de benzina, sau loveste franele? ma intreaba cu repros.
Aici are dreptate, o piatra care nimereste in plin rezervorul ruginit il poate sparge si atunci chiar ca nu mai avem nici o sansa.
-Atunci trage un pic pe dreapta, sa racim motorul si sa vad ce e cu alimentarea, de ce merge atat de inegal, spun resemnat in fata situatiei.
Traian parcheaza cat mai pe margine drumului si cobor sa ridic capota. Desurubez putin capacul vasului de expansiune si aud boborositul apei care fierbe. Dar nu iese nici un pic de apa, ci doar aburi. Cand desfac capacul complet, vad ca rezervorul de apa este gol. Nici nu ma mir ca masina mergea atat de prost. Inseamna ca am mers cu motorul supraincalzit foarte multa vreme, de s-a evaporat asa de multa apa.
-Cum e pompa de benzina? intreaba Traian din celalta parte a masinii.
-Nu stiu, nu m-am uitat inca. S-a evaporat multa apa din radiator. Bine ca ne-am oprit, puteam sa calam motorul.
Iua trusa de chei si desfac prima data surubul jiglor. Mainile imi tremura si-l scap pe langa motor, sub masina. Traian incremeneste si aproape ca devine palid.
- Ai piedut jiglorul? murmura neincrezator. Ai pierdut jiglorul…, geme, dand ochii peste cap. O sa ramanem aici…
- Stai ca-l gasim, raspund eu cu o voce tremuratoare si ma plec sa ma uit in praful gros de sub masina.
- Sa vezi ca ramanem aici, il aud pe Traian din partea cealalta a motorului.
Se pare ca este randul lui sa cedeze nervos, dar nici eu nu mai am mult. Primul reflex este sa bajbai cu mainile prin praf, dar ma opresc la timp. O singura miscare gresita si micul surub gaurit va fi ingropat pe vecie in pamantul Siberei. Un sfarsit eroic, dar cu siguranta nu ceea ce ne dorim acum. Pipai cu grija, ingenunchiat langa masina. Lumina zilei a scazut din intesitate si incepe si pe mine sa ma cuprinda spaima ca ramanen in drum. Cum de n-am fost mai atent ? Am mai patit-o si alte dati, trebuia sa fiu mai atent imi zic in sinea mea.
-Uite-l ! face Traian ridicandu-se sa cerceteze ceva apropiindu-si mana de varful nasului.
-Ala e ? intreb nesigur pe forma obiectului dintre degetele lui. Din cauza stresului si a oboselii incep sa nu mai vad bine.
-Da-l sa-l curat! ii spun.
-Poate-l scapi, zice Traian, nevenindu-i sa-mi dea surubul jiglor.
Evident, suntem pe muchea unei prapasti psihice amandoi. Iau surubul fara sa mai zic nimic si il curat cu o sarmulita din manunchiul agatat de unul din cabluri ce trec prin zona de la motor. Este manunchiul de fire de cupru care pot inlocui sigurantele arse. Dupa ce curat canalul jiglorului si suflu in el din rasputeri, trebuie sa-l las si pe Train sa sufIe si el, ca sa fie convins ca s-a curatat. Cu aceeasi grija cu care as manevra niste sfinte moaste, potrivesc surubul la loc. Acum mai trebuie sa nimeresc numarul de ture cu care trebuie strans, ca sa nu dea peste cap reglajele admisiei de benzina. Dupa cel il pun la loc aproximandu-i pozitia initiala si completez apa pentru racire, pornim din nou motorul. Merge un pic mai uniform, dar tot se inneaca din cand in cand. Oricat ma chinui cu reglajele jiglorului si ale admisiei de aer, motorul merge tot prost. Il las si pe Traian sa incerce sa mai regleze inca vreo zece minute, dar fara vreun rezultat notabil.

K 47 - Creier prăjit

Nu reusesc nicium sa dorm. Zac intr-o stare de letargie. Desi mi-e foame, nici branza si nci conservele pe care le avem in cutia galbena nu ma indemana la mancare. Sper sa mai dam pesyte un popas si sa mancam ceva cald.
Dupa vreo ora jumate, care cred ca am atipit totusi vreo cinci minute, ma decid sa-mi aprind o tigara. Cobor geamul cu grija. Stropii rari de ploie bat din lateral si se scrug, lasand dare in praful adunat pe geamuri.
Traian tuseste, mai degraba haraie si intorc privirea spre el. Oare iar se enerveaza ca fumez, ma intreb in timp ce il privesc. Un amanunt imi atrage atentia. Tine ochii stransi si gura cascata, usor aplecat de spate pe volan. Mana stanga se sprijina de portiera. Privirea mea ii urmareste mana drepata, pe care o ia de pe volan ca sa schimbe viteza si in momentul acela, vazand potia in care isti tine degetele si felul cum trage maneta din viteza a treia spre a patra, imi dau sema ca e ca si cum m-a vedea pe mine. Excat asa stau si eu, cand sunt obosit, aceeasi pozitie a capului, a manilor, aceleasi miscari. Privesc mai cu atentie si apprope ma pufneste rasul din cauza gurii cascate. OK, imi zic, ma imita bine! Nu stiam ca are asa talent de actor.

Dupe vreo zece minute insa, in care mi se pare ca Traian isi exagereaza voit toate miscarile, incep sa ma enervez. Tusesc si eu, asa ca si el, ca să-l fac cumva sa pricepa ca ar trebui sa inceteze cu gluma. Traian intorce spre mine o privire tampa. Nu e deloc comic, imi zic, stiu ca arat mai pampalau cand sunt obosit, dar asta este! Oare care-i rolul acestei imitatii? Il vad cum isi scarpina nasul si straba din el. OK, perfect, exact asa fac! Cat mai dureaza poanta asta? Ce l-o fi apucat sa ma imite.
Ca represalii imi mai aprin o tigara si nu pot sa nu remarc acuratetea cu care imi imita alta set de miscari. Felul cum imi scarpin gambele, iritate de atatea mucaturi de insecte, de pe cand purtam pantaloni scurti. Traian in schimb n-a purata deloc pantaloni scurti. Nu-i plac. Asa ca de unde sa aiba piscaturi pe picioare? Sigur ma imita! Apoi, felul cum isi maseaza cefa cu mana stanga. Exact asa fac eu cand incepe sa ma apuce somnul! Da-o dracului de treba! Care-i poanta? Si ieri, care era ideea cu «tu iti vezi de treaba ta si eu de a mea!»? Al naibii de ciudat! Si sa nu mai fumez atata! Daca si-a propus si el sa ma zapaceasca de minti, sigur eforturile incep sa de-a rezultate!

Incerc sa ma uit numai pe geam, ca sa nu-l mai vad. Totusi nu reusesc sa ignor micarile care seamana cu ale mele. Am nervii atat de intinsi incat imi vine sa urlu. Si in acelasi timp chestia asta ma sperie foarte tare. O iau razna ?
-Nu te-ai gandit ca te poti face actor ? il intreb sarcastic in cele din urma.
Traian nu raspunde nimic.
-Serios, ai talent, continui eu. Ai putea incerca direct la Holllywood.
Traian tuseste incruntat, continuand sa priveasca drumul. Iau din spate o bluza mai groasa, vrede si mi-o pun pe ochi, ca sa nu-l mai vad. Dupa cateva secunde, incepe sa tusesca, ca si cum si-ar drege vocea, Cu siguranta, n-am mai observat asta la el pana acum. Dupa vreo doua minute, acelasi harait. Dupa inca vreo doua, la fel. Deja ma scoate din sarite. Nu fumez, nu vad ce il poate deranja in gat in asa hal incat sa scoata sunetele astea. Imi iau bluza de pe ochi si ma uit la el, dupa care ma yuit la drum. Nimic deosebit. Imi acopar iar fata si iarasi aud ecelasi harait enervant si sacadat. Daca si-a priopus a sa ma enerveze, ii reuseste de minune !
Dupa inca vreo jumatate de ora, simt ca pocnesc. Turbez de nervi.
-Traian, te rog opreste masina! ii spun. Am nevoie sa fac cativa pasi pe jos.
Traian ma priveste absent, ca si cum ar fi drogat, si semnalizeaza ca opreste. Drumul coboara printre nisite dealuri golase si suntem in capatul unei pante foarte lungi. In punctul cel mai de jos, cam la jumatate de kilometru se zareste o cladire, probabil un popas. Cobor si pornesc pe marginea drumului prin stropii rari de ploaie si simt ca ma intepa colturile ochilor. Niste lacrimi pe care nu mai pot sa le stapanesc mi se scurg incetisor, amestecandu-se cu stropii de ploaie care imi cad pe fata. Simt ca incep sa-mi curga si mucii. N-am mai plans de nu stiu cand, si acum practic nu plang, ci e ste un reflex al nervilor intinsi la maxim. Sunt un fel de lacrimi de ciuda sau de creier fript. In ce mama naibii m-am bagat, ma intreb. Dupa care din reflex ma gandesc la Dumnezeu, cupruins de deznadejde. Doamne, parca acum cateva zile era vorba ca ma ajuti ! Ce s-a intamplat cu raspunsul de la Krasnoyarsk> Ciudateniile alea erau rapsunsul ? Nu mai pot, chiar nu mai pot ! Ce-i cu Traian ? Cine este ? De ce m-a amenintat ? De ce ma imita ? Fir-ar sa fie ! Abia astept sa se termine toata povestea asta !
Masina s-a indeprata, dar apuc sa vad ca se opreste in dreptul localului din vale. Haian si pantalonii bej s-au udat, pe masura ce ploia a continuat sa se inteteasca. Incep sa tremur, in timp ce vantul bate in rafale neregulate care imi lipesc panza subtire si uda a panlaonilor de picoare. Ma simt exterm de jegos si de epuizat. Un gust de iasca imi chinuie limba si cerul gurii. Imi dau sema ca n-am mai baut apa de cand m-am trezit.

M-a apropii de intrarea in popas. Masina este parcata langa altele doua, dar Traian nu se vede nciaieri. Intru si il vad la o masa studiind meniul. Acum pare normal, ca si cum si-a revenit la a fi el insusi. Poate ar trebui sa vorbesc cu el, imi spun asezandu-ma sfasit la masa.
-Mie mi-e foame, imi spune cu o voce absolut normala. Parca chiar prietenoasa. Si-o fi dat sema ca a intrecut masura cu imitatul?
-Nu stiu, ingaim. Da, ma hotarasc in cele din urma, o sa manc si eu.
-Ce vrei? Eu vreau o supa . Ai vazut ca astia zic cotlet la chiftele, sa-mi zici daca vrei. O sa-mi iau si felul doi.
-Ia ce vrei tu. Comanda acelasi lucru si pentru mine.
Dupa cateva minute de tacere, imi ia inima in dinti si cu cea mai pasnica voce, aprope rugator, ii vorbesc lui Traian.
-Traian, vreau sa vorbesc cu tine… Poate mi se pare mie… Nu stiu, poate vrei sa-mi transmiti ceva. Vrei sa-mi comunici ceva?
Traian ma priveste fara un cuvant.
-Mi se pare ca ma imiti. Ca te misti ca mine, ca te scaprini ca mine, ca tii mainile pe volan ca mine. OK, vrei sa-mi transmiti ceva cu chestia asta ? Sa-mi supraveghez tinuta? Ce se intampla?
Traian tuseste din nou, dupa care imi spune sec:
-Walter, ti se pare.
Nu mi se pare deloc, imi spun eu, dezamagit ca nu recunoaste ca ma imita.
-Si eu, dupa ce a murit taica-meu, am trecut printr-o faza ciudata. Aveam senzatia ca daca se intampla nu stiu ce, de pilda daca imi iese in cale un tip imbracat in portocaliu, e un raspuns la o intrebare. Sau daca ma concentrez, nu stiu ce caine vagabond vine la mine. Si cainele ala venea la mine si aveam senzatia ca e ceva paranormal. Umblam asa, de nebun, pe munti, si aveam in cap numai faze de astea. Esti obosit, nu e nimic, iti spun eu.
-Dar, Traiane, am vazut doar cand eram in masina…. Dau eu sa continui, dar Traian ma intrerupe brusc.
-Ti-am zis ca ti se pare! Si cu asta gata! Nu mai avem ce discuta pe tema asta! N-ai decat sa iti inchipui ce vrei, dar eu nu mai am chef sa te ascult! Ai luat-o razna! Spui numai tampenii!
Ma simt deja foarte ofensat de tonul agresiv. Nici un pic de intelegere? Parca am fi doi straini! Si pana acum cateva zile totul parea sa merga perfect! Si eu care ma bucuram ca l-am gasit pe el ca partener de drum!
Un barbat negricios, de neam islamic dupa forma fetei si mustata nagra, bogata, ne aduce mancarea. Manac fara nici un chef. Totusi, pana la urma incep sa simt gustul mancarii si pe masura ce senzatia de foame incepe sa dispara, parca ma simt ceva mai bine.
Pe televizor sunt stiri despre un conflict armat si cadrele cu raniti plini de sange ma fac sa imi fie aprope rau. Ies afara, ca sa nu mai vad televzorul. Sunt intr-o stare fizica si psihica extrem de fragila. Si cel mai nasol este ca ma simt absolut singur. Parca nu mai pot sa contez pe Traian. Nu inteleg de ce imi este asa de ostil. Am sa ma stradui sa fiu cat pot de calm si sa ma bazez cat mai mult pe mine. Trebuie sa mai rezist zece zile. Cam atata ne-ar mai lua sa ajungem la Vladivostok. Sper sa se rezolve cumva, desi incepe sa-mi fie frica. Nu stiu de ce, doar ca incepe sa-mi fie frica. Si de data asta nu-mi mai este frica laolalta cu Traian, ci mi-e frica de unul singur. Mult mai neplacut, ma gandesc cu amaraciune in timp ce imi sting tigara intr-o baltoaca si ma pregatesc sa pornim din nou la drum.

K 46 - Aceeaşi maşină albă...

Este 4 dimineata si m-a trezit un telefon din Romania, unde este cam 11 noaptea. Cineva care vroia un numar de telefon si nu stia ca sunt plecat in Rusia...

Traian nu zice nimic dar vad ca se pregateste sa coboare din masina asa ca ma incalt in graba, si cobor la electromotor. Ii fac semn prin parbriz sa puna contactul si sa porneasca motorul. Termin manevra, inchid capota si fug in tufisuri sa ma usurez, presat de frigul patrunzator al diminetii care se intrevede violeta printre varfurile brazilor. Apuc sa remarc ca o parte din trunchiuri sunt uscate, prada unor daunatori sau poate atacate de gazele traficului greu din zona. Soseaua este asfaltata cu intreruperi, lasand la vedere acelasi pamant rosiatic.
Urc si pornesc masina.
-Ai mai condus mult aseara? il intreb pe Traian care si-a luat locul sub sacul de dormit.
-Cam o ora dupa ce-ai adormit tu.
-Bine, incearca sa mai dormi, cred ca ai dormit numai vreo trei ore.

Privesc indicatorul de benzina. Probabil a fost un drum destul de dificil, s-au consumat in mai bine de zece litri si nu cred ca Traian a putut conduce mai mult de o suta de kilometri pe intuneric. Oricum, orice distanta parcursa spre est de acum ne apropie practic de casa, caci de la Vladivostok ne intoarcem cu avionul.

Pana pe la 9 dimineata drumul este destul de bun si traficul lejer. Foamea si oboseala incep sa ma incerce simultan. Cerul s-a innorat si sta sa ploua. Am din nou o masina « de companie» de mai bine de o ora pe langa mine, care pastreaza distanta asa ca nu pot deslusi cine este la volan. Trebuie sa mancam ceva. Traian a reusit sa doarma cam tot timpul, asa ca il voi lasa pe el sa conduca din nou. Trag pe dreapta, pe un drumeag lateral care se pierde undeva in padure. Zona e plina de gunoaie si ambalaje, semn ca nu suntem singurii care folosim locul pentru popas.

Scot din masina cutia galbena cu mancarea si de abia apucam sa deschidem o conserva ca si incepe sa ploua. Strangem in graba lucrurile si ne bagam in masina, flamanzi si uzi. Renuntam sa mai mancam din mers ca pana acum, prea obositi si infrigurati. Masina cea alba a pornit si ea imediat ce ne-am miscat din loc. Cata vrema am stat, a asteptat dupa prima curba, cam la vreo 300 de metri in fata noastra. Nu mai am nici o indoiala ca suntem urmariti. Nu s-ar putea spune ca n-a mers mai departe ca sa nu fie singura masina de pe drum, caci spre est mai circula masini, mult mai rar ca din sens invers, dar cu siguranta nu suntem numai noi.

K 45 - SIBIR sau jumătatea drumului

Am trecut de ceva vreme pe langa un sat care se chema chiar Sibir. СИБИР. Siberia. Ne-am oprit sa filmam si sa fotografiem placa indicatoare si asta a mai destins atmosfera. Am cumparat niste apa minerala, ciocolata si tigari. Ciocolata pentru Traian, care n-a mai zis nimic de tigarile mele. Pare mai vesel. Inaintam pe serpentine si drumul, care trebui sa fie asfaltat, este pe alocuri doar de pamant rosiatic, batatorit. Daca deja drumul marcat pe harta ca fiind bun este rau, ala rau cum o fi?

Pe cand se lasa intunericul ajungem la obenzinarie si facem plinul. Hotaram sa mai mergem pana cand ne ia somnul. Dupa inca doua ore de mers, pe cna d simt deja ca ma chinuie foamea, dam de un popas destul de aglomerat. Multe din masinile de acolo rman peste noapte. Parchez si eu si intru intr-un local mic, plin de aburi de mancare si fum. Aproape toate mesele sunt ocupate. Vad ca se mananca si ies grabit sa-l chem si pe Traian inainte sa se ocupe mesele libere. Ne intoarcem si ne asezam. Fata de drumul pustiu, este mult mai placut sa stai intre oameni, sa simti siguranta unui acoperis deasupra capului si caldura amestecata cu aburi si aroma de mancare gatita. Comandam doua ciorbe si felul doi pentru mine, cartofi cu cotlet de porc, caci lui Traian se pare ca nu-i este foarte foame.
-Conduci tu de aici incolo ? il intreb pe Traian.
-Da, pot sa conduc eu, imi raspunde. A intrat iar in starea de raceala.
-Atunci imi iau o bere, zic, oricum simt ca o sa ma prinda somnul.

Ma ridic si cer o bere. O iau si ies afara, ca sa pot fuma o tigara. Intunericul este deja rece si parcarea pare si mai aglomerata. Dintr-un microbuz coboara un grup de asitici galagiosi care se indrepta spre unul din localurile de peste drum. Imi sting tigara si intru, tocmai la timp. Ciorbele au fost asezate pe masa si aburul cadut mioase foarte bine. Mancam in viteza, tacuti.
Traian isi termina portia si iese afara. Mi-a zis ca vrea sa se intinda un pic in masina.
Platesc si pe cand ma pregatesc sa plec, usa se deschide larg si sala este aproape umpluta de grupul de asiatci pe care l-am vazut ceva mai devreme fara. Sunt foarte galagiosi si o parte par bauti. Ma gandesc ca poate n-au gasit locuri si fiindca stau la o masa la care incap cel putin patru persoane, ma ridic sa le fac loc. N-apuc sa-mi termin miscarea, cand barbatul care statea cu spatele la masa de alaturi, intr-un grup de rusi, se intoarce catre mine si imi spune apasat, in engleza :
-Please, sit down, sir! Va rog sa va asezati, domnule!
A fost perfect politcos, dar tonul a sunat a comanda. Din privirea incruntata pe care o arunca grupului de asiatici, probabil chinezi, inteleg ca vrea sa raman ca acestia sa nu aiba unde sa se aseze si sa plece. Ostilitatea fatisa fata de asiatici ma uimeste. Grupul ezita, cu zambete stinghere pe fata si pana la urma, simtind ostilitatea celor din sala, se retrage.
Barbatul mi se adreseaza din nou:
-Thank you! Multumesc! spune, fara sa astepte raspunsul meu si se intoarce cu fata spre masa lui.
Nu ma simt deloc confortabil pentru situatia creata. Desigur ca nu este politically correct episodul, dar pana la urma am consimtit fara sa vreau la el. Oricum, consideratiile astea sunt total deplasate, dat fiind locul in care suntem, ma gandesc eu in timp ce ies pe usa si ma indrept spre masina parcata la coltul cladirii.

Pornim motorul si vad ca unul dintre faruri are becul ars. Schimb becul pe bajbaite, pierzand ceva vreme sa gasesc un surub cazut in iarba care s-a umezit din cauza racorii nocturne. Ma sui in cele din urma in masina si pe intuneric ma descalt si ma strecor cumva in sacul de dormit, cu bancheta data pe spate. Simt ca drumul a inceput sa coboare si dunt destul de multe serpentine, dar Traian conduce uniform si fara graba. Inchid ochii si incep sa ma incalzesc, in asteptarea somnului.

K 44 - Cine este Traian?

Plauzibil. Plauzibil. Pla-u-zi-bil. Adica ceva care poate fi crezut. Cuvantul mi s-a insurubat in minte de ceva vreme. As vrea sa stiu daca pot califica ceea ce simt sau gandesc ca fiind plauzibil. Ii intind camera lui Alexandr si-i arat care este butonul pentru inregistare. Suntem in parcarea hotelului, gata sa plecam din Krasnoyarsk, si cvintetul crestin a venit sa-si ia ramas bun. M-am gandit sa profit de prezenta lor si sa rog pe unul dintre ei sa filmeze felul ciudat in care pornim masina in tandem, adica cu Traian la volan si eu la bornele de la baterie. Asta este o dovada plauzibila, ca ne chinuim asa de vreo saptamana. Realizez ca daca astazi este 23 iulie si noi am plecat de acasa pe 9, inseamna ca suntem pe drum de 15 zile si am parcurs vreo 6.000 de kilometri.

Alexandr face cateva probe cu camera filmandu-si prietenii. Este foarte entuziasmat. Il intreb daca este gata sa ne filmeze pe noi. Imi spune ca da. Traian pune contactul si imediat ce motorul porneste, decuplez borna. Ii spun lui Alexandr ca mai tragem o dubla. Toata lumea face liniste, ca si cum am fi pe un platou de filmare. Repetam manevra.
In timp ce motorul se incalzeste, urmeaza strangerile in brate, pupaturile, urarile de drum si succes.

Reusim sa pornim. Cei cinci tineri propovaduitori crestini ne fac cu mana, de pe trotuar, in timp ce noi ne indreptam spre podul cel mare. Urmatoarea localitate imporatanta este Kansk, dupa care vine Irkutskul, foarte aprope de Lacul Baikal. Acolo va fi calatoria noastra la trei sferturi. Nu cred ca ne vom opri la Kansk, ci vom trage tare pana la Irkutsk.
Trecem si de pod si in scurta vreme Krasnoyarsk-ul ramane in urma. Stau si ma intreb daca are rost sa-i spun lui Traian ce ma framanta, adica toate ciudateniile pe care nu stiu cum sa se leg sau sa le intrepretez. Il privesc cu coada ochiului cum conduce, incruntat.
-Ai vazut cum sta treaba, da? ma intreba Traian rastindu-se brusc la mine.
Raman masca, neintelegand daca se refera la ceea ce ma gandeam eu. E ca si cum mi-ar fi raspuns la intrebarea nerostita.
-Casca ochii mari, fii atent la ce ai de facut si atat! Tu iti vezi de treaba ta si eu de a mea, ai priceput ? imi latra el cu o voce fioroasa.

Nu stiu ce sa raspund, siderat de rautatea privirii pe care mi-o arunca si agresivitatea lui brusca. Pana la urma la ce se refera? Este si el parte din aranjament? Am vazut ce trebuia sa vad?!? Sa-mi vad de treaba mea?!? El o sa-si vada de a lui ?!? Dar de ce treburile noastre nu coincid? N-am plecat sa facem acelasi lucru, adica filmul? Este continuarea crizei de ieri, cand mi-a repsoat ca-l tratez de servitor? Habar n-am ce as pute sa-i raspund. Ma gandesc ca un raspuns de genul « nu inteleg la ce te referi » sa nu-l scoata si mai tare din sarite. Inexplicabila agresivitatea lui. Nu inteleg ce mama naibii am zis sau am facut. Totul a fost normal toata dimineata. Ora se refera la altceva decat la ceea ce avem noi de facut ca sa producem filmul ? Imi aprin o tigara si lss geamul din partea mea mai jos, ca sa iasa fumul.
-Si las-o mai moale cu fumatul, daca vrei sa fie bine! mai scrasneste Traian printre dinti.

S-o las mai moale cu fumatul ca sa fie bine? Da’ ce-i asta?! Ce treaba are faptul daca eu fumez sau nu cu ce avem noi de facut? Toate propozitiile rostite de Traian in ultimele doua minute mi se par absurde. Pana la urma cine este Traian? Poate fi altceva decat stiu eu? Are o misiune ascunsa? Din partea cui? In ce m-am bagat?
Fumez in tacere, fara nici un chef, dupa amenintarile lui Traian. Chiar nu pricep ce-i cu fumatul, nu mi-a zis nimic pana acum, cum l-ar deranja. Si nici nu fumez asa de mult, vreo zece tigari pe zi. Sting tigara in timp ce Traian tuseste, ca si cum are da sa-si drega vocea, dar nu zice nimic. Tacem amandoi cu ochii tinta la drum. Si mai avem de mers o gramada. In conditiile astea, o sa iasa urat. Era de asteptat sa ne mai si lase nervii. Numai ca am uitat. Am uitat pentru ca de obicei sunt optimist. Poate totusi o scoatem la capat cu bine. Trebuie s-o scoatem la capat. Tot ce vreau este sa ajung acasa. Numai ca asta inseamna sa mergem fix in directia opusa, pana la Vladivostok. Cand o sa ma vad in avion inseamna ca suntem ca si acasa.

K 43 - Personajele din Krasnoyarsk

Omul cu umbrela sta intepenit pe trotuar cu rigiditatea specifica unei statui turnate in metal. Trec prin fata lui si ma opresc sa-i studiez chipul. E putin mai inalt decat mine si pe umar poarta o cutie patrata, prinsa cu o curea lata, probabil un sevalet cu o trusa culori, asa ca imi inchipui ca statuia reprezinta un pictor. Chipul cu teasta plesuva are o expresie de veselie tampa, sau asa mi se pare mie fiindca nu m-am trezit de-a binelea, desi m-am dat jos din pat de mai bine de o ora si am facut un dus prelungit, care sa compenseze lipsa celui de ieri, peste care am sarit de lene si apoi din cauza ciudateniilor intamplate. Am iesit din hotel lasandu-l pe Traian adormit.

Ezit in fata statuii omului cu umbrela daca sa o iau pe bulevard in sus sau sa pornesc pe aleea din spatele lui. Ma hotarasc pentru alee si ma apropii de chioscul in vitrina caruia se vad dulciuri, bere, sucuri si tigari. Intreb de cafea si vanzatoarea imi arata niste plicuri de Nescafe. Aprob dand din cap, resemnat ca trebuie sa ma intorc la hotel sa mi-l prepar. Femeia imi face semn spre un pahar si in cele din urma pricep ca se ofera sa-mi incalzeasca niste apa. Aprob cu mare entuziasm amabilitatea si ii las zece ruble in plus fata de de pretul plicurilor de cafea, pe care da sa-i refuze. Ma indepartez multumindu-i si zambind, asa ca accepta in cele din urma mica rasplata pentru prepararea instanta a cafelei instant.

Imi aprind o tigara si realizez ca n-am mai avut parte de o cafea calda dimineata de cateva zile. Merg agale, cu paharul de plastig frigandu-mi degetele, privind distrat sirul de chiscuri la care se vand tot felul de nimicuri. Orasul pare inca adormit pentru o dimineata de luni. Nu-mi dau sema cat de aproape de centru suntem, poate asta este explicatia pentru lipsa de miscare. Poate agitatia este in zonele comerciale sau industriale. Soarele straluceste , dar nu este destul de puternic pentru a incalzi in zonele cu umbra, asa ca trec pe trotuarul in care razele caldute ma ajuta, impreuna cu cafeua, sa ma dezmortesc.Am vazut undeva pe Internet ca a exista un record de frig in timpul verii de doar +3 grade Celsius in luna iulie.

Dupa un tur de vreo douazeci de minute ma intorc la hotel. Urc in camera si deschid cu grija usa de la balcon. Traian da semne ca s-ar trezi, dar nu-l grabesc. Ies pe balcon si imi mai aprind o tigara. Un stol de porumbei se muta de pe streasina de deasupra mea pe celalta parte a acoperisului curtii interioare. Jos, langa Dacia noastra, au mai aparut cateva masini si de la una din ferestrele deschise se aude un telefon sunand si voci. Probabil este un birou in care personalul a inceput o noua saptamana de lucru.
Intru in camera si miscarea perdelei il trezeste de-a binelea pe Traian. Mormaie ceva. La inceput nu inteleg, apoi imi dau seama ca vrea sa stie cat e ceasul.
-Noua jumate, raspund.
-Mama, cat am dormit! se mira el, abia stapanindu-si un cascat apoteotic.
-Foarte bine, zic eu, aveai nevoie. Si eu am dormit destul de mult. Dar din pacate, nu pot sa dorm cat dormi tu.
-Ce facem azi? Te-ai gandit ce filmam? Vrei sa ne intalnim cu aia de ieri, cu tipul cu potofelul? Ca vorbeau engleza si poate ne mai arata ei locurile.
Nu sunt foarte hotarat daca vreau sa ma prin in sarada cu episodul din trecut.
-Daca n-avem altceva, ii sunam, ma echivez eu.
Dupa ce trece si Traian pe la dus, mancam ceva in graba si coboram in strada. Fac cateva fotografii cu omul cu umbrela. Fara vorbe, pornim in directia podului. De pe partea celalta a strazii, cineva ne face semne din mana.
-Aaa, uite-, ei sunt! Aia de ieri! Cu portofelul.

Realizez ca pe partea celalta Alexandr, sau eu cu zece ani mai tanar, imi face semne, alaturi de inca doi baieti si doua fete. Ne apropiem de cvintet, care pare foarte bcuros sa ne intalneasca. Fac cunostinta cu restul grupului si doua chestiuni imi atrag imedit atentia, conectand-ma din nou la starea de tensiune psihica de care am fost asa de bucuros sa scap ieri. In primul rand, Alexandr, care nu numai ca seamana foarte bine cu mine acum zece ani, si-a pierdut portofelul de ori intr-o luna, exact ca si mine, dar mai are si o pritena subtirica, draguta, bruneta, cu parul lung, cu care parca totusi nu e impreuna, exact cum eram eu cu Adina, prietena mea de acum zece ani, cu care eram destul de rece in public. Atat ca pe prietena lui Alexandr n-o chema Adina, ci Anastasia. Minunat, ce asemanare mai mare se putea fie!? Ca Anastasia sa fie studenta la farmacie? Ei bine, nu e la farmacie, e la medicina. Suficient de asemanator? Sincer sa fiu, nu ma asteptam sa ma intalnesc cu mine insumi, in Siberia...

Astept ca Traian sa gaseasca un sfarsit coerent pentru filmare si ne retragem, pretextand ca mai avem de filmat si alte lucruri, dupa ce le las numarul de telefon si promit sa ne vedem maine, ca sa ne luam ramas bun inainte de a parasi Krasnoyrask-ul.

Pornim in directia opusa si dupa vreo zece minute de mers ajungem in dreptul unei fantani arteziene relativ mici, dar cu totul neobisnuite. O bila de piatra cu diametrul de aprope un metru se invarte sustinuta la suprafata de un suvoiul de apa sub presiune, intr-un mod neverosimil. Copii insotiti de parinti se joaca strecurandu-si mainile sub bila, in micul spatiu pe care il lasa suvoiul ce sustine bila pe oglinda de apa. Imi strecor si eu mana sub bila, cu oarecare teama. Daca cumva suvoiul de apa s-ar opri sau si-ar scadea putin presiune, bila ar cadea si degetele oricarui curajos ar fi zdrobite. Sunt impresionat de realizarea inginereasca si cand dau sa plecam mai departe, privirea imi este oprita de cea a unei tinere blonde, destul de voinice, care sta pe garduletul metalic din apropiere fantanii arteziene.

Pentru ca vad ca ma priveste insistent, o salut in engleza. Imi raspunde scurt.
-Esti din Krasnoyarsk? o intreb.
Fata raspunde destul de greu in engleza, dar se descurca. Ma prezint si aflu ca o chema Galina si ca da, locuieste in Krasnoyarsk. Are o strangere de mana puternica, pe masura trupului solid, mai mult decat atletic. O intreb daca este ocupata si daca nu are timp sa ne insoteasca prin zona, eventual sa ne arate locuri care merita filmate. Galina accepta imediat asa ca pornim condusi de ea. Oare iar am noroc chior ca fata asta sa nu aiba momentan alta ocupatie ? Ii explic in timp ce mergem despre calatoria noastra si filmul pe care vrem sa-l facem. Galina aproba monosilabic si cand termin ce am de spus, ma surprinde zicandu-mi ca este si ea jurnalista si mai mult decat atat, fosta vice-campioana nationala la inot. Asta explica statura ei masiva. Dar nu si norocul meu, adica sa dau intamplator peste un personaj atat de interesant pentru film. Deci pana la urma sunt foarte norcos, sau cineva nevazut ma ajuta? Cred ca la un moment dat voi afla, binenteles, numai sa ma tina nervii pana atunci, cu atatea coincidente pe ora si metru patrat.

K 41 - Legenda portofelului de pe Enisei

Dupa inca vreo jumatate de ora care trece extrem de greu, aud ceva la usa. Sunt incordat la maxim. O cheie se rasuceste in broasca si ma linistesc aproape total cand vad chipul lui Traian. Este foarte vesel. Rasuflu adanc si-mi desclestez pumnii. Imi setrg pe ascuns palmele transpirate de pantaloni si ma rdic sa beau niste apa, desi nu mi-e sete.
-Sa vezi ce am filmat! face Traian entuziasmat. Un timp care isi scapa un potrofel in apa de pe pod. Si vorbeste in engleza si am cadrul cand ii cade portofelul din buzunar! Pacat ca mi s-a terminat bateria!
Sunt destul de neatent la ceea ce zice, in timp ce cupleaza camera la incacator.
-Stai sa vezi ce tare e chestia! Mai spune Traian, in timp ce eu incepes sa ma gandesc ca m-am panicat degeaba. Poate chestia pe care am vazut-o pe televizor este doar o gluma, poate are cu totul alt sens. Poate este doar o farsa. Poate cei care au facut-o ne sunt de fapt priteni. Inainte de plecarea din Romania, printr-un cunoscut am luat legatura cu o rusoaica, sotia unui om de afaceri strain, care are o organizateie de caritate in Bucuresti. Irina, asa o chema, a auzit de proiectul nostru si stiind ca mergem la Vladivostok, i-a contactat pe niste prieteni de la o televiziune din Vladivostok si i-a intrebat cu ce ar putea sa ne ajute. Cei de acolo au spus ca sunt foarte incantati de proiectul nostru si ca sunt gata sa ne ajute cu orice, in afara de bani. Si ca vor sa si faca un material cu noi cand ajungem acolo. Daca oamenii de la televiziunea din Vladivostok au vreo legatura cu urmaritorii si cu ce am vazut eu pe televizor? Daca s-au hotarat sa ne faca o mica farsa, ca sa vada cum reactionam? Rusii sunt pusi pe sotii, le plac teribil farsele, mai ales cele in care pot sa sperie pe cineva. Poate m-am speriat absolut degeaba, imi mai zic si ma simt mult mai linistit. Ma hotarasc totusi sa nu-i spun nimic lui Traian.
-Hai sa-ti arat ! zice el, luand camera in mana si apucandu-se sa deruleze caseta, in cautarea secventei.
-Si i-am mai filmat pe unii care cantau Karaoke, pe o terasa de langa un pod mare, e aproape de aici. Cred ca o sa fie o secventa interesanta, e pe bune, cand m-au vazut ca fimez au vorbit catre camera, foarte relaxati. E de-adevaratelea, fara regie!
Se refera la faptul ca toate documentarele de felul celui pe care vrem noi sa-l facem, cele de pe National Geographic sau Discovery Channel, chiar cand prezinta scene « de viata » sunt de fapt regizate pana in cel mai mic amanunt. Noi nu avem posibilitatile tehnice ale unei televziuni sau case de productie, dar speram sa compensam prin ineditul materialului.
-Uite, l-am gasit ! ziceTraian catre mine si imi intinde camera, ca sa pot sa vad ce-a filmat pe monitorul de control.
Cativa tineri, profilati pe cerul albastru-inchis al serii, pe care structurile de sustinere ale unui pod metalic decupeaza arce de cerc, se agita in fata camerei, voiosi nevoie-mare si fac pe rand diverse urari telespecatatorilor din Romania. Deja si-au imaginat ca se vad pe ecranul televzorului, si asta este un lucru bun. Sunt putin nemultumit de incadrarea gresita, cred ca Traian, de emotie, ca sa nu piarda momentul, a uitat regulile de care i-am spus pe drum. Imaginea se misca spre drepata si vad un tip blond, care vorbeste zambind, spijinit de balustrada podului si explica ceva ce nu inteleg, pentru ca sonorul este prea slab. Seamana cu cineva cunoscut, este primul gand care imi vine in minte.
-Fii atent acum ! Uita-te la buzunar ! spune Traian cu entuziasm.
Vad mana lui stanga indreptandu-se spre buzunarul de la piept ca si cum ar da sa-si scoata portofelul, care ii aluneca printre degete si camera se grabeste sa-i urmareasca lunga cadere catre apa intunecata. Miscarea imi pare neverosimila, gestul nefiresc, aproape intentionat. Si mai e ceva ce ma face sa mi se para ca scena este aranjata dinainte, dar inca nu-mi dau seama exact ce. Dupa cateva lamentari fals-triste venind dinspre grupul care nu se vede, pentru ca sta in unghiul mort al camerei, aud pe cineva spunand :
-Of, Alexandr, e a doua oara cand iti pierzi portofelul luna asta !
-O, raspunde Alexandr fluturand din mana a nepasare, nu erau decat niste bani! Si poate actele...
Camera il incadreaza acum in prim plan si ma uit cu ochii mariti de uimire la fata lui. Rade usurel si adauga :
-Banii nu sunt importanti! Dumnezeu este important!
Acum stiu cu cine seamana Alexandr de la Krasnoyarsk: cu mine cand aveam varsta lui! Aceeasi fata oval-rotunda, nasul drept, ochii albastri-verzi, sprancele puternice, acelasi par blond inchis, lasat ceva mai lung, perciunii de anii '70, mainile cu degete lungi si aproape aceeasi filosofie. Atat ca eu obisnuiam sa zic « nu banii sunt importanti, ci prietenii ». Replica lui Alexandr mi-a declansat brusc amintirea episodului similar cu cel de pe pod; si eu mi-am pierdut portofelul de doua ori intr-o luna, iar a doua oara l-am scapat in apa. Si era tot cam pe vremea asta, in iulie, in timpul Serenadelor de la Medicina. Dupa discoteca in aer liber din complexul studentesc Hasdeu, ne-am dus in gasca sa ne plimbam cu barcile pe lacul din Parcul Mare si acolo mi-am pierdut portofelul, pe care il tineam in buzunarul de la piept. Exact ca Alexandr!
Filmarea se sfarseste si ma asez fara un cuvant pe marginea patului.
-Ce zici, e tare, nu ? face Traian.
-Da, e interesant, mormai stiind ca asteapta o incurajare. Filmarea este aiurea, camera incadreaza prost personajele, dar ceea cea am vazut ma bulverseaza total. Care este sensul reinscenarii unui episod din viata mea ? Care este mesajul, morala? Ca trebuia sa gandesc ca Alexandr? Pare cam trasa de par trimiterea la Dumnezeu. Atunci ? Cineva vrea sa-mi semnaleze ceva ? Pur si simplu ca imi cunoaste o bucata din viata, sau poate mai mult de atata ? Dupa faza cu chipul lui Traian colat pe film, ce sens mai are si episodul de pe pod? Doua coincidente stranii, de facturi diferite si carora inca nu le gasescs sensul. Daca cineva se oboseste sa pregateasca ciudateniile astea pentru noi, cine ar putea fi ? Si de ce? Totul se leaga de imagini; lipitura din film are de a face cu calatoria noastra, cu momentul prezent. Faza de pe pod este din trecutul meu. Cel mai plauzibil este ca ambele sunt aranjate de cineva si precis au un scop care imi scapa acum. Nu ma pot abtine sa nu consider totul o farsa. Una foarte speciala, dar o farsa. Daca pana la urma asta este ajutorul celor de la televziunea din Vladivostok? Sa ne supravegheze din umbra si sa ne mai organizeze cate un mic episod palpitant pe drum? Pe de o parte sa se asigure ca suntem in siguranta, pe de alta sa ne vada cum reactionam. Presupand ca imi cunosc planurile, ar fi destul de simplu sa oraganizeze cate un mic happening. Sunt foarte la moda farsele cu camera ascunsa, ar putea fi si asta una din ele, de o factura ceva mai speciala. Pentru ca ma stept, ca orice strain, ca Siberia sa fie ciudata, cand pentru "ei" ea nu este, de ca sa nu se joace si sa-mi construiasca niste situatii care sa imi alimenteze convingerile. Si apoi sa rada. Ca si cum eu as avea, sa zicem, de a face in Romania cu niste turisti straini convinsi de verdicitatea povestii cu Dracula, sau oricum asta sa fie singurul lucru care ii preocupa, poate ca cel putin as glumi si le-as alimenta o vreme convingerile, pana ar ajunge ei insisi sa se prinda cat sunt de naivi. Da, asta trebuie sa fie, Ivan care se joaca de-a agentul KGB, urmaritorii care se lasa vazuti, smecheria cu televizorul si reproducerea povestii cu portofelul pierdut de doua ori. Daca din cauza asta n-a mai venit Pavaloiu cu mine si am plecat doar cu Traian? Pavaloiu avea obiceiul sa faca farse cu camera ascunsa. Daca cumva rusii au luat legatura cu el si au pus la cale toata traznaia asta? Mi se pare credibil. Daca omul, adica eu, pleaca destul de speriat la drum, de ce sa nu-l mai speriem un pic? Pana la urma sa vedem daca merge pana la capat sau nu. Un joc ca in povestea cu Harap Alb. Cei care se sperie, pierd; cei care infrunta dificultatile, ajung la capat si castiga. « Look, Walter, it’s us ! It’s always us ! ». Cuvintele lui Ivan si semnul facut cu ochiul ma obsedeaza. Imi spunea pe ocolite ca echipa care lucreaza la farsa este intotdeauna in zona ? Daca si Laura stie? Ar fi normal, prea era calma cand am sunat-o eu panicat la maximum. Si cu o luna ianinte de plecare, cand eram gata sa abandonez proiectul, si am intrebat-o daca sa ma mai duc sau nu, a fost singura persona care mi-a spus ca ar trebui sa merg pana la capat. Si mai mult decat atat, mi-a facut cadou biletele de avion pentru intoarcere. Foarte frumos gestul, dar la cat o stiu de prudenta, asa s-ar explica mai bine increderea ei intr-o expeditie atata de hazardanta. Daca si Traian stie ? Daca de aia ma tot impinge pe mine in fata cand trebuie sa avem de-a face cu localnicii? Si apoi, faza cu fata lui colata pe film, are un detaliu care teoretic s-ar fi relizat cu stiinta lui. Eu i-am facut fotografiile din alt unghi, din afara masinii, iar imaginea lipita pe film era din interior. Cand am descarcat foftografiile din aparat, la Novosibirsk, cei de la internet-cafe-ul un de le-am copiat puteau foarte bine sa ia si ei imaginile. Dar unghiul nu corespunde. Atunci fie ca l-au trucat pe calculator, fie au facut o fotografie din unghiul care sa se potriveasca cu cel din film. Si atunci Traian a stat sa fie fotografiat, pentru ca fotografia ar fi trebuit sa fie facuta din masina. Asteptam un raspuns supranatural la Krasnoyarsk. Am primit ceva care mi se pare foarte concret, prea "lucrat" ca sa nu fie regizat de cineva. Doar ca nu-i prind sensul.
-Ce zici, n-ai chef sa dam o tura pe-afara ? ma intrerupe Traian din silogismul detectiv.
-Daca vrei…, raspun eu nehotarat.
Ma uit la ceas. S-a facut destul de tarziu, este aprope noua seara. Cand o fi zburat asa timpul? Am dormit mai mult decat am crezut? Cu siguranta am pierdut multa vreme cu cautatul hotelului. Daca si asta facea perte din plan, sa fim "ghidati" catre o locatie anume, ca sa poata sa faca smecheria cu televizorul? Si sa fim si aproape de pod, pentru episodul cu portofelul? Imi dau sema ca ma invart fara sens prin camera, incapabil sa opresc sirul gandurilor care ma framanta. Imi iau hanoracul rosu pe mine si iesim in cele din urma.