Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

duminică, 1 august 2010

K 18 - Uralii se coboară-n ceaţă

Odata cu inserarea ajungem in dreptul unei pante foarte lungi. De la distanta vad niste bariere vopsite in galben si negru, printre care camionaele se strecoara intr-o parcare aseni oilor la stana. Bineteles, politisti supravegheaza cu atentie toate miscarile. Mi-e greu sa pricep ce-i cu controalele astea aprope ca in stare de razboi. Inaintam foarte incet si politistul cu lanterna in dreptul careua ajungem si noi in cele din urma ne face semn sa trecem dupa o privire scurta. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap ca la asa o bariera, cea mai mare de pana acum, o sa scapam necontrolati. Cred ca mutrele noastre dezorientate l-au convins pe politist sa nu mai piarda vremea cu noi si sa vada de camioane, adunate intr-un sir a carui coada se pierde deja in intunericul din vale.
Oprim cu oarecare teama in mijlocul caravan-seraiului de TIR-uri, care cu siguranta raman aici peste noapte. Cred ca nu este vorba doar despre un punct de control, ci si de un popas important cu parcare pazita. Luminile care sclipesc colorat in fata cladirilor care aduc a bodegi sau moteluri modeste si muzica care razbate dinautru de fiecare dta cand cineva intra sau iese imi confirma faptul ca locul e frecventat de multi soferi. Raman sa fumez langa masina iar Traian se duce sa mai cumpere niste apa minerala. Cand se intoarce, inchid capota si ne pregatim din nou de drum, in timp ce din crasma de peste drum trei femei galagiose si imbracate pestrit merg conduse un barbat catre un grup de camioane. Fara indoiala, prostituate. Intr-adevar, cand o vad pe prima ca se catara in cabina unui camion nu mai am nici un dubiu. In loc sa ma linisteasca, scena care teoretic ar insemna ca oamenii se simt in siguranta din moment ce-si permit sa se « relaxeze », ma face sa vreau s-o luam cat mai iute din loc. Pe unde misuna prostituate sigur sunt si borfasi. Si politisti, dupa cum am vazut. N-am chef de nci un cocktail de senzatii tari, m-a stors destul drumul.
Cand dau cheie aud un carait suspect de la motor care nu inceteaza nici dupa ce scot speriat cheia din contact. Sar jos din masina si deschid capota. Huruitul vine de la electromotor, care functioneaza in continuu, desi am decuplat alimetarea. Scotocesc panicat dupa o cheie sau un patent in timp ce Traian ma tot in intreba ce se-ntampla.
- Nu stiu! ii strig. S-a blocat electromotorul!
Ciocanesc in capatul electromotorului fara nici un rezultat. Reusesc sa slabesc suruburile unuia dintre contactele de pe baterie, zgaltaind cablul cu disperare si in momentul in care il smulg de pe borna zgomotul inceteaza.
Imi aprind cu maini tremuratoare o tigara si incerc sa inteleg care ar putea fi problema. Dupa sunet, ar fi bendixul blocat. Am mai patit-o cu alte Dacii vechi, dar daca ciocaneam in carcasa electromotorului se debloca si se decupla. Sper numai sa nu se fi ars bobina electromotorului, ar fi aproape un dezastru! Ar insema ca trebuie sa impingem masina de fiecare data cand vrem s-o pornim !
- Hai sa mai incercam o data, ii spun lui Traian dupa ce am cuplat bornele de alimentare pe baterie.
Figura se repeta si electromotorul nu se opreste decat daca iau contactul de pe baterie. De stricat este stricat, dar nu este ars. Asta-i bine. Totusi cum sa procedam ? Traian mai pune o data contactul si imediat ce simt ca a pornit motorul iau borna de pe baterie. Electromotorul se decupleaza iar motorul a ramas pornit. Deci am gasit o solutie. Nu prea grozava, dar mult mai buna decat impinsul. Oricum, nestiind care este exact defectiunea, mi-e cam frica sa nu se arda ceva. La partea electrica nu ma pricep deloc.
Las capota si ii spun lui Traian ca putem pleca. S-a intunecat de-a binelea si se simte ca se aduna ceata. Suntem singurii care plecam din parcare, in timp ce cateva camioane intarziate se grabesc sa ajunga sub luminile vesele si in siguranta ingraditurii cu bariere. Trebuie neparata sa mai conducem, daca vrem sa ajungem maine inainte de pranz la Ekaterinburg.
Ceata tot mai deasa si recenta problema cu electromotorul ma ingrijoreaza foarte tare. Rascolesc intre lucrurile inghesuite langa geamul din spate si gasesc un manual vechi de reparatii auto, de prin anii ’70. Pe vremea aceea, cand atelirele auto erau mult mai rare, orice sofer trebuia sa aiba obligatoriu si cunostinte de mecanica, sa se poata descurca si singur la nevoie. La lumina slaba a lantrenei de buzunar caut la cuprins capitolul legat de defectiuni ale electromotorului. Gasesc ceva si parcurg infrigurat o serie de explicatii bolovanoase, greoaie, scrise pentru cineva care are cunostinte destul de temeinice de mecanica. Dau pagina si pentru o clipa raman blocat. O fotografie micuta de-a tatalui meu, alb-negru, pe care n-am mai vazut-o niciodata, sta lipita intre pagini. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ce legatura ar putea fi intre defectiunea de la electromotor si faptul ca o fotografie de-a lui tata de mai bine de 20 de ani este in carte fix la pagina care descrie defectiune respectiva. Intr-o carte pe care aprope sigur n-a mai folosit-o de vreo 20 de ani. Coincidenta este stranie si ma intreb daca are vreun sens. N-as putea spune ca sunt superstitios, dar uneori sunt lucruri care ma fac sa ma gandesc ca au si un alt sens decat cel aparent. Ca atunci cand unul dintre fostii angajati ai lui tata, un pensionar foarte simpatic care venise sa lucreze ca proiectant, domnul Caranghel, imi daduse un ceas gasit intr-un sertar. Era un ceas de-al tatalui meu de pe vremea cand era student, dupa cum mi-a zis domnul Caranghel. De fapt tata il primise cadou de la bunicul cand intrase la facultate. Am luat atunci ceasul, un ceas rusesc, ca mai toate ceasurile care se cumparau in Romania prin ’70, un Poljot cu cadran verzui si carcasa aurie, de care mi-am adus aminte ca l-am vazut o vreme purtat de tata cand eram destul mic. Curios sa vad daca mai functioneaza, l-am intors si am vazut ca merge, dupa care l-am bagat in buzunar si am uitat de el, prins de vesnicile probleme pe care a trebuit sa le rezolv dupa moartea subita a tatalui meu, in calitate de unic mostenitor. Peste vreo doua zile, cand am ajuns la mine acasa, am gasit ceasul in bzunar si m-am dus sa-l pun intr-o cutie in care tineam si ceasul bunicului, gasit la in zilele de dupa inmormantare, o Raketa pe care o purtase o vreme ca amintire si tata, intr-o perioada in care ii mergea tare greu si ar fi avut mare nevoie de ajutorul bunicului, mort si el de cativa ani buni. Am luat amandoua ceasurile in mana si le-am privit. Emotia m-a cuprins brusc cand am vazut ca amandoua erau oprite la aceeasi ora. Diferenta era de cel mult un minut sau doua. Am fost sigur atunci ca amandoi sunt bine, poate impreuna undeva acolo sus. Sau orinde ar fi fost, era un semn ca s-au regasit. Aceeasi ora a fost pentru mine confirmarea ca era ceva care ii lega dincolo de moarte. Stiam de la mama ca tata si bunicul au tinut foarte mult unul la altul. Si acum imi pare rau ca de emotie, in loc sa le las asa, am intors ceasul lui tata si l-am pornit. Ar fi trebuit sa le pastrez pe amandoua asa cum se oprisera atunci, la aceeasi ora. In situatia de fata, in care am nevoie de orice sprijin, ma gandesc la un singur lucru – ca tata ar fi stiut cu siguranta ce s-ar putea face, si daca am dat de fotografia lui intr-un loc si un mod atata de neasteptat, ar trebui s-o iau ca pe o incurajare. Vocea imi tremura putin cand ii spun lui Traian :
- Uite ce-am gasit ! O fotografie de-a lui tata fix la pagina despre defectiuni la electromotor…
- Si ce, crezi ca-i vreun semn ? face el.
- Poate, raspund, convins in sinea mea ca este.
O senzatie lugubra ne cuprinde si pe mine si pe Traian cand vedem ca drumul e din ce in ce mai pustiu si suntem singurii care plecam, in timp ce toti ceilati se grabesc spre staianka. Asa am invatat la cursul de rusa ca se spune parcare, adica popas – «staianka».
In cateva minute, pe masura ce incepem sa coboram, ceata este ata de deasa incat abia vedem marginea drumului. Si suntem absolut singuri pe drum! Normal, toti s-au oprit din cauza cetii! Iau lanterna mare, care se alimenteaza de la bricheta masinii, o cuplez si o scot pe geam, in incercarea de a avea o lumina suplimentara. Tot ce reusesc este sa sperii un camion ratacit, care trage cat poate de mult pe dreapta. Poate ne-o fi crezut un echipaj de politie care semnalizeaza cine stie ce! Oricum, raman cu lanterna spanzurata in afara, ca sa am senzatia ca ii sunt cumva de ajutor lui Traian, care conduce extrem de incordat, gemand din cand in cand ca nu vede nimic. Constat ca ne este pur si simplu frica, parca nu ne-ar mai fi fost de mult! Si ne estew frica sa ne oprim! Buna treaba! Ne este mai frica sa ne oprim decat ca am putea cadea in vreo prapastie de pe serpentinele fara nici un marcaj. Aceeasi senzatie de spaima cuprinzatoare si nedefinita ca in prima noapte pe drum, dupa episodul cu politistii din Voronej sau de unde mama naibii o fi fost, caci nu-mi mai aduc aminte locurile prin care am trecut exact, toate mi se invalmasesc estompate si neclare in cap! Am parcurs cam o mie cinci sute de kilometri in Rusia dar pshihologic batem pasul pe loc. Doi speriati intr-o cutie pe roti care sta sa crape, manati paradoxal inainte de un curaj prostesc. Dar este oare prostesc? Toti cei plecati in calatorii spre locuri necunoscute erau nebuni? Sau prosti? Pentru unii, cu siguranta ca da. Este uimitor ca mergem inainte, in ciuda fricii. Ar fi o minciuna sa spun ca nu ne este frica, dar in acelasi timp avem curaj pentru ca mergem inainte, in loc sa facem cale intoarsa. Pana la urma se adevereste o definitie a curajului pe care nu mai stiu unde am auzit-o: curajul este un risc calculat. Riscul nu exclude teama. Daca nu ne-ar fi deloc teama, am fi pur si simplu nebuni.
Si in ciuda situatiei, ma cumprinde un somn greu, o stare vecina cu lesinul. Reusesc cu greu sa-mi tin ochii deschisi. Pleoapele mi se inchid peste ochi fara sa-mi dau semana si fac eforturi cumplite sa-mi tin ochii deschisi. Oricum nu vad mare lucru. Ma surprind a nu stiu cata oara ca ochii mi se inchid constant si dau sa adorm, si-i spun lui Traian :
- Nu mai pot! Pic de somn! Chiar nu mai pot sa stau treaz.
- Nici eu nu cred ca mai pot sa conduc mult, zice el. Daca gasesc unde sa ne oprim, sa stii ca ma opresc!
- Bine, ii raspun. Ne oprim, chiar nu putem sa mergem mai departe asa!
De fapt ne este frica sa ne oprim pentru ca suntem in padure, suntem singuri pe drum, este bezna si-o ceata s-o tai cu cutitul. Sau, vorba unui prieten, o ceata de poti sa-ti reazemi bicicleta de ea. Si am fost sfatuiti sa nu oprim in paduri orice-ar fi! Sa nu oprim ca una-doua apar raketii! Prezenta raketilor pare aproape sigura in aceste momente, cand am senzatia ca n-am vazut atmosfera mai sinistra in viata mea! Trunchiurile copacilor, atunci cand se vad, au o culoare nefireasca din cauza cetii. Dar de fapt cel mai mult suntem infundati pur si simplu in ceata, ca si cum am inainta prin vata cenusie. Farurile nu reusesc sa lumineze la mai mult de un metru sau doi. Ceea ce facem noi cred ca este ceva mai putin periculos decat baijbaitul pe un camp de mine. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut parapeti pe marginea drumului in ultima vreme si avand in vedere ca suntem pe serpentine, putem oricand sa iesim de pe drum si sa ne rostogolim pe vaile abrupte.
Nu stiu ce se intampla si in cele din urma adorm, fara sa mai apuc macar sa-l avertizez pe Traian.

2 comentarii: