Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

duminică, 1 august 2010

K 9 - Marea negociere

Pe la 8 facem prima pauza din Rusia. Ne oprim pur si simplu pe marginea soselei, inainte de Voronej. Campul pe care il sectioneaza soseaua este acoperit de lanuri de cereale, de un verde pal. Vremea recoltei este ceva mai tarzie ca in Romania, caci spicele sunt inca necoapte. Cerul are doar cativa nori, dar nuanta de albastru devenita mai intensa prevesteste inserarea. Traian filmeaza si eu fac fotografii. Cateva masini ne claxoneaza, nu stiu daca a salut sau a atentionare. Dupa vreo ora, in care ne studiem reciproc imaginile si ii mai arat lui Traian cateva reguli de incadrare, pornim spre orasul care se zareste nu foarte departe.
Incepem sa circulam in coloana, printre automobile si camioane grele, majoritatea destul de vechi. As vrea sa dam de o benzinarie, sa fac plinul si sa mai luam ceva de mancare si de baut, apa minerala si Pepsi, pe care Traian il foloseste pe post de energizant, mai ales cand conduce noaptea. Nu zaresc insa nici una.
Suntem la intrarea in oras si pe o pasarela pe sub care trece soseaua vad insirati vreo 7-8 politisti, relaxati, sprijiniti in coate pe balustrada metalica si cu chipiurile date pe ceafa,. Pentru ca masinile se misca deja foarte incet, apuc sa inregistrez detalii cum ar fi obrajii foarte rosii a unuia, pe altul care ii ofera un foc unui coleg si zambete, foarte multe zambete. « Stolul » de « sticleti », cum li se zice pe la noi, ma trimite cu gandul la o galerie in pauza unui meci in care echipa favorita conduce detasat. Dar meci cu siguranta nu e si nici cele doua siruri de automobile care se taraie in directii opuse nu par prea spectaculoase. Totusi ce-o fi cautand acolo asa de bine-dispusi ? O fi Conventia de Seara a Politistilor Veseli de pe Pasarela ? N-apuc sa analizez prea mult Situatia Curioasa ca un alt Politist Zambitor imi face semn, imediat ce am trecut de pasarela, sa trag pe dreapata. Opresc grijuliu si desi usor ingrijorat si nedumerit de controlul inopinant ii intind actele cu un zambet reflex pe buze, care il oglindeste pe al lui. Nu pare nimic grav, n-am de ce sa ma impacientez, imi zic. Mai ales ca am inca vie in minte amabilitatea Vamesului Zambitor cu Camasa Impecabila - Mr. Proper Papers.
- Privet, ribiata ! Salut, baieti! spune voios Politistul Zambitor.
- Zdrastvaite ! Sa traiti! raspund eu raspicat dar politicos, secondat pe vocea a doua de Traian.
- A vi atkuda, ribiata? De unde sunteti, baieti ?
- Rumunie! spun, deja relaxat de familiarul « baieti », iar Traian ingana si el, la fel de dragut, « Rumunie ».
- Rumunie! repeta politistul plin de intelegere refrenul, in timp ce studiaza documentele. Kuda? Incotro? continua invaluinda-ma in lumina ochilor prietenosi.
- Yekaterinburg! ii dau eu destinatia partiala, caci ma gandesc ca pomenirea Vladivostokului n-ar face decat sa impieteze asupra sirului de amabilitati, trezind poate suspiciuni datorita maretei departari la care inca se afla. Ekaterinburg, la mai bine de 1500 de kilometri, imi pare suficient pentru moment.
Politistul parca asteapta ceva, asa ca ii mai pun in brate si restul de hartoage, adica asigurarea masinii, formularul de inregistrare provizorie si cartea de identitate. Deci i-am dat tot ce-i putea da, pe langa pasapoarte, talonul masinii si respectul nostru profund. Dupa ce mai arunca o privire fugara dar binevoitoare in interiorul masinii, omul legii rusesti ne lasa cuminti langa masina noastra si se duce catre masina lor, adica cea unde il astepta colegul si care poarta inca inscriptia scoasa din uz in Romania de aproape doua decenii : MILITIA. Da, politistii rusi se chema inca « militieni ». In Romania, « militian » nu suna deloc de bine, dar din partea mea militienii rusi se pot chema cum vor. Atata timp cat sunt asa de politicosi nu le pot dori decat mult succes. De undeva de pe pasarela simt ca grupul de politisti « de galerie » si-a mutat centrul de interes catre noi. Nu indraznesc sa ridic privirea, sa nu-i tulbur cumva. N-as vrea sa fac ceva care sa incalce traditia si sa strice asa o buna relatie pe care am senzatia ca o dezvolt deja cu reprezentatii autoritatii. Asa ca stau linistit langa masina, cu bratele incrucisate pasnic pe piept si studiez cu mare interes capota Daciei, farurile, cauciul din stanga si in cele din urma, cu coada ochiului, dar numai cu coada ochiului, soferii pe care Politistul Militian Zambitor i-a oprit intre timp pentru verificari.
Cam asa trece o duzina buna de minute. Probabil ca militienii au uitat de noi, imi zic in cele din urma. Imi iau inima in dinti si ma indrept spre Militianul Zambitor, devenit, constat cu oarecare surprindere, rece si impersonal. Sigur nu-i nimic grav, ma imbarbatez cuprins de o senzatie de neliniste, neintemeiata, desigur. Probabil are un zambet alimentat cu energie solara, si fiindca s-a cam intunecat, nu mai straluceste. Sau l-au suparat conducatorii auto ? Sau a uitat ca i-am dat actele? Semnul scurt si precis pe care il executa cu o zvacnire a aratatorului ma opreste in stop-cadru. Inca o zvacnire de deget si fac doi pasi inapoi, catre masina. Astept indicatii regizorale. Inserarea pare sa cada brusc, odata cu aprinderea luminilor stradale, si se atarna de lampadarele reci, albastrui, abia tinandu-se sa nu inghita varfurile cladirilor.
Militianul se apropie si ma matura razant cu privirea. Dupa care se rasteste la mine si din insiruirea de cuvinte, unul ma pocneste drept in moalele capului : « camera » ! De unde mama naibii stie de camera?!? Si de unde stie ca filmam - caci atata inteleg cu greu din rasteala militianului - de unde? Din instinct, ca sa castig timp, ma fac ca nu pricep. « Ce filmati? », mai reusesc sa inteleg. Din nou, privirea mea tampa e singurul raspuns pe care il pot furniza. Fir-ar sa fie, cum de nu mi-am dat seama ca Militianul Zambitor e altceva! E un Militian Adevarat, din ala pus pe cautat nod in papura! Daca ne salta camera, ne-am ars! Da’ pe ce motiv sa ne-o salte? « Sto ni harasho? » incep sa protestez. Militianul imi zvarle un nou sir de vorbe din care nu prind decat « straf » si « dolari ». « Straf » e « amenda », « dolar » e « dolar », da’ cum vine treaba asta? De unde stie de camera? De la vama? Vamesul Zambitor o fi in cardasie cu el? Numai el stia de camera! De unde? Conspiratie ? Cum? Intrebarile mi se rasucesc in cap si nu reusesc decat sa repet prosteste « Sto ni harasho? Ce nu-i in regula? ».
- Kamera ….. straf …. tasici dolarov ! turuie militianul.
- Sto ni harasho? Ce nu-i bine? o tin eu.
- …. straf, amenda…. kamera, camera…. Sto vi snimaite ? Ce filmati ? … kamera… tasici dolarov! O mie de dolari!
Ah, o mie de dolari, fix cat iam spus tipului de la vama ! Mama, ce conspiratie !
- Sto ni harasho? Ce nu-i bine?
- Straf ! Straf ! Tasici dolarov ! boxeaza verbal militianul, trimitandu-am aproape in corzi.
Buimac, nu pot decat sa ma apar incercand sa tin garda sus, respectiv sa repet « Sto ni harasho? Ce nu-i bine? » de fiecare data cand militianul ma loveste in plin cu cate « o mie de dolari », plasata neplacut, peste ureche si « amenda », marsav, in coaste. In asteptarea finalului de runda, caut din priviri ajutor in public. Am senzatia ca am ramas singur cu adversarul, caci pana si galeria « sticletilor » s-a intors cu spatele. Sirul de spinari late in jachete albastrui si caschetele gigantice se profileaza de pe pasarela pe cerul care sta sa se intunece complet si simt raceala nesigurantei pe sira spinarii. E exact aceeasi impresie pe care ti-o lasa o bataie aplicata de o gasca de cartier, cand te trezesti pe neasteptate incercuit, izolat de restul lumii si in timp ce unii iti cara pumni si picioare cu mare eficienta si fara nci un fel de preocupari artistice, ceilati fac un paravan care sa sa nu tulbure vizual publicul. Gongul nevazut bate undeva in capul Militianului care ma lasa brusc in plata Domnului. Colegii de pe pasarela par extrem de plictisti, si in orice caz punctul lor de interes e undeva in partea cealalta. Ma retrag in coltul albastru, adica spre masina, din care Traian nu flutura nici un prosop ci doar o privire ingrijorata.
- Ce vrea ala ? Nu-s bune actele ?
Mi-ar fi placut sa aud ceva de genul « maine va fi o zi insorita » sau « vrei un sandvici ?».
- Cica vrea o mie de dolari.
- Ce ?!? O mie de dolari ?!? De ce ?
- Nu stiu ! Nu stiu ce tot zice de camera…
- Si ce facem ?
- Nu stiu… Incerc sa-i dau ceva sa ne lase in pace. Da’ nu pricep de unde stie de camera…
- Pai ce-a zis de camera ?
- Nu-ntelegi ca nu stiu ce zice ? Zice ceva de camera si ca vrea o mie de dolari sa ne lase in pace.
- Si nu te duci sa vorbesti cu el ?
- Ma duc, stai sa vad ce-am in portofel, ca nici bani nu mai am.
Iau o hartire de 20 de dolari si mi-o bag in buzunar. Cu o privire de scolar de clasa intaia, pornesc inapoi spre Militianul care mai verifica o tura de acte ale unui sofer de camion si astept la o distanta respectuasa sa-mi acorde atentie. Greu de tot, omul intoarce capul si-mi face un semn sictirit sa ma adresez colegului din masina. Daca o fi ca la noi, insemana ca e loc de ceva negocieri. Deschid usa masinii si aplecat de mijloc, intr-o atitudine de mujic in fata boierului, rostesc un « Prasu vas, nasie dokumenti ! Va rog, actele noastre ! » fara prea mare incredere. Militianul al doilea are ca si primul varsta incerta intre 35 si 45 de ani, dar este ceva mai corpolent si are un aer cordial in care nu ma mai incred insa. Dupa o clipa in care imi mai studiaza tacticos hartiile, imi spune rar si definitiv :
- Walter, tasici dolarov i ti iedisi dalse !
Mia de dolari din propozitie e suficienta sa-mi starneasca deja reflexul « sto ni harasho ? ». Auzindu-ma, Militianul Corpolent ma priveste o vreme ca un profesor pe elevul indisciplinat, dupa care ofteaza ca si cum s-ar resemna in fata unui caz fara speranta si zice :
- Dve ste ! Doua sute !
Doua sute e de cinci ori mai putin decat la prima strigare dar pentru mine tot enorm, sunt bani pentru mancare pe doua saptamani, nici prin cap nu-mi trece sa cad de acord!
-Sto ni harasho ? reiau refrenul.
Militianul ma priveste ca pe lighioana nesimtita care are are tupeul sa il tulbure prosteste.
- Dve ste ! repeta.
Ma indrept de sale cu greutatea unei tragedii antice pe umeri, dau ochii peste cap spre cerul neindurator si imi frang mainile dupa tot dichisul unei palamentari balcanice. Ma gandesc ca un geamat de suferinta ar fi prea mult si ma aplec din nou spre interiorul masinii.
- Un nans ni denghi ! Nujna benzin kupiti ! La noi bani nu ! Ttrebuie cumparam benzina !
Surprind o slabiciune in privirea taioasa a militianului si-mi fac curaj sa contra-atac tot balcanic, adica sa-i servesc un text pe baza caruia sa incheie in conditii de superioritate tactica pentru el conflictul.
- Prashu vas ! spun cu voce plangareata, ca o victima cumsecade. Vi dobre liudi , mi dobre liudi, prashu vas! Dumneavoastra oameni buni, noi oameni buni, va rog! si-i intind cei 20 de dolari.
Militianul clatina scarbit din cap pret de cateva secunde, extrem de lungi pentru mine, dupa care ia cei douzeci de dolari si-mi arunca, impreuna cu un gest plin de lehamite imperiala, un singur cuvant :
- Jeai !
Insfac actele si ma indepartez in mare graba. In masina ii trantesc lui Traian in brate teancul de acte si demarez cat pot de iute.
- I-am dat douaj’de dolari, ii spun lui Traian in timp ce trag de volan ca sa ma incadrez din nou pe sosea.
- Si ce-a zis ?
- N-am inteles. Ceva de genul «jeai» sau cam asa ceva…
- Aaa, ti-a zis « tai-o » ! « Dispari ! » ! Ai luat tot ?
- Cred ca da, crezi ca am sta sa ma mai uit ? Mi-a aruncat asa cu sictir actele de parca imi facea un favor. Nu trebuia sa-i dam nimic de fapt, am fost noi fraieri! mai adaug, acum cu mult mai mult curaj. Da’ am pus botul, de fapt suntem in regula. Numai ca m-am speriat cand am auzit ca tot zice de camera…
Mi-am revenit un pic, dar episodul a fost atat de neplacut incat orasul imi pare dintr-odata neprimitor, chiar sinistru, cladirile darapanate, cei cativa oameni de pe strada dubiosi si gropile din asfalt perverse. Luminile stradale sunt rare si chioare si nu am curaj nici sa opresc langa un chiosc langa care doi barbati si o femeie care aduce a prostituata par ca asteapta sa incolteasca doi fraieri ca noi. Simt la Traian aceeasi stare de nesiguranta, mai ales cand exclama :
- Bai, da’ unde am nimerit, frate ? Ce-i cu orasul asta ?
- Suntem la periferie, incerc eu sa pastrez calmul cumva.
- Da’ ce ne facem daca ne ia politia tot asa de fiecare data ? Mai incolo cum o fi ?
- Nu stiu, de unde sa stiu ? mormai in timp ce masina se zgaltie printre gropile din asfalt, pe langa o linie de tramvai pustie.
Ma uit in fuga la ceas si socotesc in gand ca am pierdut cam o ora cu militienii. Traian se zgaieste in stanga si-n drepta si exclama :
- Mie mi-e frica ! Mi-e frica sa nu ne ia camera !
Da, exact de asta mai avem nevoie, sa stam cu frica in san pentru camera ! Daca nu putem filma pentru ca ne paste percolul sa se ia orice militian de noi, povestea nu mai are nici un sens. Incerc sa zic ceva care sa ma linisteasca atat pe mine cat si pe Traian, dar constat ca sunt si eu blocat de aceleasi spaime care i-au facut pe toti ceilalti sa ma lase balta inainte de plecare si cu care m-am luptat pana acum. Dintre toate, frica de toanele autoritatilor pe locul intai. Apoi, ca pe drumurile pustii n-ar fi nimic neobisnuit sa fim jefuiti si sa ramanem in pielea goala. Numai ca avand o rabla ca a noastra, mi-am zis tot timpul ca n-o sa prezentam prea mare interes pentru raketi. In schimb, faptul ca circulam cu o rabla prezinta un inconvenient la fel de mare si evident: ca poate sa crape oricand si daca nu reusim s-o reparam in timp util n-avem alta solutie decat planul B, adica sa abandonam Dacia si ce nu putem cara in rucsaci si sa ajungem morti-copti la Vladivostok. De fiecare data cand m-am gandit la situatia asta, nu m-am putut imagina mai mult decat stand cu mana intinsa, incercand sa opresc camioane care trec pe langa mine si ma umplu de praf. O secventa pe care nu puteam nicicum s-o continui, asa ca ramanea doar sa sper, prosteste sau nu, ca Dacia va rezista. Si sa pritocesc un rationament para-logic, cum ca daca nu-mi pot imagina respectiva situatie, nici n-o sa se intample. Acum insa, toata increderea mea e la fel de zdruncinata de prima intalnire cu militia rusa ca si batrana Dacie de gropile atat de dese incat par o linie defensiva antitanc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu