Drumul intra pe o portiune relativ dreapta, marginit de doua culmi largi de o parte si de alta, aproape despadurite. Mai este foarte putin si violetul inserarii se va transforma in bleumarinul noptii. Pe masura ce am urcat spre nord ziua a devenit mai lunga si noaptea extrem de scurta. Se intuneca dupa zece seara si se lumineaza inainte de patru dimineata. Pe dreapta se zareste silueta unei cladiri, luminata de un bec galbui. Cand masina se apropie clatinadu-se ca o rata printre gropile de pe sosea, deslusesc ferestele luminate, un sir de becuri agatate de un cablu negru intre doua corpuri de cladire si apoi un panou pe care scrie ЩИНОМОНТАЖ - SHINOMONTAJ. Asta inseamna «SCHIMB DE CAUCIUCURI». Pe o platforma de lemn, inalta de vreun metru, o masina de teren foarte veche, vopsita intr-un verde galbui, vegeteaza insolit in mijlocul pustiului, ca si insusi popasul. Este mult mai aproape decat cei 20 de kilometri de care ne-a spus soferul de tir. Probabil este un alt popas, pentru ca in parcare nu mai este decat o masina veche si nici urma de camioane. Dupa socotelile mele, n-am mers mai mult de patru kilometri.
-Hai sa oprim aici, poate este vreun mecanic, ii spun lui Traian.
Parcam langa platforma pe care este cocotata masina de teren, ca un exponat de muzeu. Popasul luminat devine o binecuvantare si cpata o valoare aprope magica, un refugiu locuit in pustiul care devine ameninator odta cu intunericul. Cobor din Dacie si ma indrept spre cladire, dupa ce ridic capota sa se raceasca motorul.
Intru intr-o sala de mese modest amenajata, dar foarte curta. La o masa stau doi barbati, iar din spatele tejghelei ma priveste o femei intre doua varte, plinuta, cu un sal inflorat aruncat peste umerii rotunzi. Salut si explic cum pot ca am nevoie de un mecanic. Unul dintre cei doi barbati se ridica agale si imi face semn sa-l urmez. Este uscativ, cu chipul ridat si ars de soare. Dupa salopeta decolorata pare sa fie mecancul de care am nevoie.
Mergem la masina si dupa ce o priveste fara graba, cerceteaza cu o lanterna carburatorul. Ii arat surubul de alama si reusesc sa-i explic ca nu mai sta pe pozitie si de aceea am facut improvizatia cu dopul de pluta legat cu sarma. Da din cap si rosteste aceleasi cuvinte ca si Alexandr tiristul : halodnaia spalka – plastilina rece. Apoi striga ceva si din cladirea alaturta, probabil atelierul, apare un baietan de vreo 15 ani. Ni-l prezinta ca fiind fiul lui. Vorbesc ceva si baiatul intra in atelier, de unde se intoarce cu o lampa electrica. Scena mi se pare interesanta si intreb daca putem filma. Suntem in urma cu filmarile si din pacate epsiodul cu repratie carburatorului nu l-am filmat, pre prinsi si eu si Traian in criza situatiei. Traian se apuca sa filmeze, in timp ce eu tin lampa electrica. Barbatul mestereste cu grija la carburator, in timp ce fiul lui ii da sculel de care are nevoie. Monteaza surubul si il acopera apoi in plastilina rosie pe care a framatat-o cu mana. Cand termina operatia, il intreb daca masina expusa pe platforma functioneaza. Imi spune ca da si-i cere fiului sa duca o baterie. Aflu ca este vorba de un GAZ din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. Baiatul vine cu o baterie pe care o cupleaza la motorul masinii de pe platforma. Dupa ce da de vreo doua ori la cheie, motorul se porneste, scuturandu-se greoi, dupa care incepe sa mearga uniform. Sunt impresionat.
Suntem invitati sa intram inautru, la caldura, caci este intuneric de-a binelea si s-a lasat frigul. Trebuie sa steptam cam o ora sa se intareasca plastilina cu care a fost etansat surubul de alama. Inauntru e o cladura placuta. Traian continua sa filmeze si mecancul inepe o poveste despre ursii din zona si cum intr-o iarna au fost atacti si asediati jumatate de zi. In cele din urma a trebuit sa impuste ursul. Povestea este ilustrata din belsug cu gesturi, ca sa fie sigur ca am inteles. Suntem invitati sa ramen peste nopate. N-ar fi o idee rea, dar am putini bani la mine si trebuie sa ne asiguram in primul rand benzina, asa ca trebuie sa refuz. O sa dormim, pentru economie, in masina. Mai mult de atata, Traian spune ca vrea sa mai conduca, pentru ca suntem in intarziere si cu deplasarea. Nu stiu cat ar putea costa reparatia si ii intind barbatului doua sute de ruble, banii imi sunt refuzati categoric. Le multumesc pentru ajutor si plecam pe la 11 noaptea din locul cel primitor, dupa ce am aflat ca cei care aduc masini din Japonia pe la Vladivostok fac cam cinci zile pana in locul in care suntem noi. Informatia suna foarte incurajator, daca reusim sa nu mai avem probleme cu masina.
Din pacate, in scurta vreme ne dam sema ca motorul merge la fel de prost. Trebuie sa fie carburatorul dereglat si probabil si bujiile. Oricum, continuam sa ne taram in noapte, singuri pe drumul pe care lumina farurilor il face sa para si mai dificil, caci gropile si pietrele care arunca umbre lungi nu ne permit sa ne miscam cu mai mult de 50 de kilometri la ora.
Cand ajungem la popasul de care spunea Alexandr, pe care il recunosc datorita multimii de camioane inghesuite in zona, ne hotaram sa ne oprim, doborati de oboseala. Este trecut de miezul noptii. Totul este cufundat in liniste. Soferii s-au culcat in cabinele masinilor si singurul magazin din zona este inchis, iar interiorul luminat de un bec agatat in sarmele care ies din plafon nu se zareste nimeni. Vad inautru cutii cu dulciuri, tigari si o vitrina figorifica cu salam si conserve. Dar nu apare nimeni la ciocanitul meu timid in geamul usii. Ne este foame si regretand lipsa de inspiratie de a nu fi mancat ceva la celalat popas, ne multumim cu cante un colt de paine si cate o bucat de branza din cutia galbena. Mai fumez o tigara tremurand langa masina si ma bag si eu la somn, invelindu-ma in sacul de dormit, langa umflatura diforma care il ascunde pe Traian, care si-a tras pe cap sacul lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu