Este trei dupa-amiaza si abia am iesit din Omsk. De fapt n-am intrat in oras, am venit pe drumul de centura si am oprit la un centru comercial de la perifierie, de unde am cumparat un pipetene si un ceas. Ceasul i l-am luat lui Traian, care nu are, ca sa stie si el ce ora este, caci de obicei nu poarta ceas. M-am gandit ca ar fi un fel de cadou, amintire din excursia asta ciudata in care ne-am pornit amandoi fara sa ne fie foarte clar cum va decurge si cu ce-o sa ne alegem de pe urma ei. Si poate si ca un accesoriu vag sportiv, care sa creeze cumva senzatia ca suntem mai bine echipati. Sigur ca ceasul n-are prea mult de face cu echipamentul nostru expeditionar, extrem de sarac. Poate doar cu ideea de calatorie contra-timp, desi nu cred ca ma este nevoie in vreun fel. Grija de a nu pierde timpul a devenit un reflex aproape neconditionat. Iar pieptenele l-am luat ca sa mai scarman puful artificial de aripa de pui, o jucarie de plus de-a Laurei, pe care am taiat-o ca sa fac din ea un manson anti-vant pentru microfonul de pe camera de filmare. Microfoanele speciale, pentru sunet captat in aer liber, sun invelite intr-o blana foarte pufoasa si de aceea se chema dead-dog, caine mort. Si sunt foarte scumpe, asa ca nici nu ne-am mai batut capul sa facem rost de unul.
Rambleul soselei este putin inaltat si pe campia din jur, care abia undeva in departare este intrerupa de niste inaltimi, sunt cativa copaci stingheri. O masina alba parcata in afara drumului, langa o balta mai mare, din care ies doi barbati care pare sa se fi scaldat sau cel putin spalat acolo, imi atrage brusc atentia.
- Uite apa ! Apa de spalat, ii spun lui Traian si trag pe dreapta, coborand de pe sosea.
Opresc masina in marginea baltii din care ies cateva manunchiuri de stuf. Ma dezbrac in viteza sin intru in apa maloasa, plina de matasea-broastei. Nu este deloc curata, iar sub talpi simt malul rece si asprimea plantelor acvatice, cu tulpini lungi si frunze mici ca niste ace, pe care calc. Dar este apa si la doi-trei metri de mal este adanca cam pana la brau, asa ca pot sa fac cateva miscari de innot. Ma steptam sa fie mai calda apa din balta. Oricum ar fi, e bine ca ma pot spala. Ies din nou la mal, afundandu-ma in malul negru pana la jumatatea pulpelor si ma sapunesc indelung. Traian, care a stat pe mal, se dezbraca si intra si el in apa.
Ne spalam si ne clatim si tricourile transpirate, in timp ce deasupra se aude bazaitul unor fire de inalta tensiune, care traverseaza campia pe deasupra baltii. Oamenii cu masina alba pleaca pe cand noi inca ne mai sapunim a doua oara si nu ma pot opri sa nu ma gandesc la urmarirea ciudata din seara trecuta si celalta masina alba, care ba statea in spatele nostru, ba ne depasea, in ciudatul joc de-a calatoria in tandem.
Pauza dureaza vreo 40 de minute si plecam, cu hainele ude agatate prin masina, pe bancheta din spate. Mancam din nou din mers, paine, cascaval si salam. Ca desert avem cate o piersica, am cumparat cateva de la un popas de pe drum.
Peisajul a inceput sa prinda ceva mai multa viata. Palcuri de mesteceni cu coaja alba apar de o parte si de lata a soselui, iar delarile rup monotonia de la orizont. Soseaua, destul de buna, serpuieste din ce in ce mai des. La un moment dat, Traian ma intreaba pe neasteptate :
- Tie nu ti se pare ca ne urmareste cineva ?
Intrebarea nu ma mai surprinde deloc. De ceva vreme aceeasi masina se tine in spatele nostru, desi ne-ar putea depasi, ca toate celelalte. Fara sa-mi pot explica logica, dau din capa ca da, si cand Traian ma priveste nedumerit, dau inca o data din capa ca da, dar nu zic nimic. Duc numai un deget la gura, cerandu-i tacere, si ii fac semn sa fie atent la drum.
Dupa vreo 20 de minute de stat ca pe ghimpi, din cauza masinii care nu ne depaseste, ii spun lui Traian:
- Traiane, hai sa te mai schimb si eu. Adica lasa-ma sa conduc eu, te rog !
Traian ma priveste cu o expresie inexpreisa. Sau ceva de genul asta. Maraie ceva, in sensul ca e de acord. Poate l-am bagat si pe el intr-un labirint de ganduri neplacute, din cauza urmaririi. De fapt, n-am nici o dovada concreta ca suntem urmariti. Dar probabil ca suntem, Si daca suntem, nu cred ca e un lucru bun.
Traian semnalizeaza ca trage pe dreapta si opreste. Masina din spate opreste cuminte in urma noastra. Sa fiu al naibii !!! Oamenii astia n-au invatat nimic despre filaj ?!??
Cobor si schimbam locurile. Pornesc si la la fel porneste si masina din spate. Sunt cu nervii atat de intinsi incat nici n-am rabdare s-o studiez. Nici nu pot spune culoarea este. E ceva deschis, nimic tipator, e pur si simplu o prezenta in spatele nostru. Traian s-a inchis intr-o tacere in care n-am chef sa patrund. Adica nu vreau sa-l deranjez.
Ma simt responsabil pentru povestea in care ne-am trezit deodata amandoi, fara sa vrem. Cuvintele Laurei imi vin in minte, foarte clare, parca scrise pe un panou undeva deasupra capului meu : «Walter, adu-ti aminte ca tu ai vrut chestia asta! Tu ai vrut sa pleci! Nu te-a obligat nimeni!». Da, eu am vrut sa plec, da’ de unde sa imi inchipui eu ca o sa am KGB-ul in ceafa? Eu am vrut sa plec. Eu am vrut sa plec cand toata lumea imi zice sa n-o fac. Uite ca fricosii au avut dreptate. M-am bagat intr-o problema care habar n-am cum se rezolva. Adica daca aia ma urmaresc, cum se termina povestea sta? O sa ma lase in pace? O sa-mi caute nod in papura? O sa le convina sa ma lase sa plec si sa spun ca au stat pe capul meu? Da’ de ce mama naibii nu pot fi mai discreti, ca sa nu-i observ? Daca nu i-as observa, nici nu ne-ar durea capul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu