K 11 - Patria camioanelor

Cand ma trezesc, este in continuare intuneric si masina este tot in miscare. Ma uit spre Traian, care observand ca m-am desteptat, intoarce spre mine o fata de stafie. Are niste cearcane enorme, ochii infundati in cap, obrajii nerasi si cazuti, intinsi de greutatea maxilarului pe care muschii obositi il lasa sa atarne cu gura pe jumatate deschisa. Ma priveste cateva clipe si apoi isi roteste cu o miscare de automat privirea spre drum. E inca intuneric, dar se zareste vag o geana de lumina. Ma uit la ceas si vad ca este aproape 5 dimineata. Trebuie sa fi dormit cam patru ore. Mi-e frig si simt din nou nevoia sa urinez.
-Tu n-ai dormit de loc? il intreb pe Traian.
- Nu, am condus tot timpul ! Mi-a fost frica sa ma opresc! izbucneste el.
Afirmatia aproape ca ma socheaza. Spaima de ieri pare ca s-a amplificat in trafic si-n intuneric, din cauza oboselii cu siguranta. Nici eu nu ma simt prea grozav dar ma mir ca Traian a rezistat atata fara somn.
- De ce ti-a fost frica? intreb fara rost. Stiu ca de la episodul cu politistii toata starea de buna dispozitie adunata prin Ukraina a disparut.
- Pai de aia de ieri. Pur si simplu nu-mi venea sa ma opresc, numai sa fiu mai departe de ei! Nu stiu, parca m-ar urmari cineva, si camioanele astea… lasa Traian in aer fraza.
- Cand poti, te rog trage pe treapta. O sa te schimb sa dormi si tu un pic.

Mai inaintam in tacere cateva minute, printre camioanele matahaloase, si cand marginea de pietris a soselii care tine loc de banda de siguranta se lateste un pic, Traian opreste si facem shimbul de locuri.
Dimineata e inca destul de mohorata, dar macar a incetat ploaia. Traian se ghemuieste cum poate pe scaunul din drepta si-si trage peste el sacul de dormit rosu in care am fost invelit si eu. As bea o cafea, dar plicurile de Nescafe mi s-au terminat. Mai grav e ca benzina e pe sfarsite. Aproximez ca Traian o fi condus cam 250 de kilometri, ceea ce pana la urma nu e un lucru rau. Pana la Ekaterinburg suntem obligati sa ajugem luni dimineata, ca sa ne incadram in timpul legal pentru reghistratie, asa ca orice suta de kilometri conteaza. Suntem pe drum de 6 zile, timp in care am trecut de la teama la relaxare, ca sa fim pana la urma stresati la maxim. Si oboseala se aduna, in timp ce filmarile par sa se transforme intr-o foarte mare mare problema.
Trupul mi-e destul de amortit si incerc sa-mi tin spatele cat mai drept. Ma dor muschii, vag, dar constant. Din cand in cand arunc cate o privire in drepata, spre Traian. Sper sa doarma cat de cat, sa-si mai revina. Nu cred ca vom avea timp prea mult sa stam pe loc, pentru ca viteza cu care ne miscam este destul de mica. Camioanele care circula in ambele sensuri pe soseaua cu numai doua benzi nu-mi ingaduie decat rar cate o depasire, asa ca pot conduce doar cu 60-70 de kilometri la ora.
Dupa aproape o ora in care am condus in tacere prin peisajul plictisitor, fara perspectiva prin fumul gros al camioanelor, constat ca ajungem in cele din urma langa o localitate. Incetinesc in dreptul unei statii de benzina si astept la coada, la un dintre cele doua pompe existente, la care se mai alimenteaza doar masini vechi. De cand am intrat in Ukraina si in Rusia, am vazut surprinzator de putine masini noi, mult mai putine decat in Romania. Majoritatea au intre 10 si 20 de ani, si atmosfera genrala pare cam cu 20 de ani urma. Iar camioanele de prin anii ’60 nu sunt deloc rare.
Traian se trezeste in monentul in care cobor din masina sa alimentez. O femeie intre doua varste, cu o vesta verde, ma intreaba cata bemzina vreau. Ii intind o hartie de 1000 de ruble si-i spun sa-mi faca plinul. Nu-mi explic ce anume imi creeaza senzatia ca sunt urmarit. Poate e doar oboseala si amintirea episodului foarte neplacut de ieri. Poate e dimineata inca mohorta si rece. Cert este ca cei doi barbati din masina verde din spate, un Jiguli cred, par sa-mi evite in mod constant privirea. Dar in momentul in care ma uit in alta parte, ii simt ca ma studiaza.
Imi iau restul si trag masina mai in fata, ca sa fac loc Jiguli-ului verde la pompa. Dupa care ma duc la chioscul de tabla de langa caldirea mica si neingrijita a statiei de benzina sa-mi cumpar tigari. Vad ca au si cafea, asa cer una si niste biscuiti. Proptit de o masa de tabla cu vopseua sarita, sorb cafeua fierbinte si proasta, incercand sa par cat mai nepasator, in timp ce cu coada ochiului ii pandesc pe cei doi barbati din Jiguli. Poate le parem doar curiosi, caci suntem evident straini, dar cu siguranta suntem priviti. Ceea ce nu e in regula este faptul ca imi evita privirea constat. O fi doar felul rusesc de a nu parea nepoliticos ? Orice-ar fi, ceva este straniu.
Astept pana pleaca masina verde si apoi pornesc si eu. Pastrez directia pe sosea si in scurta vreme vad un indicator pentru Penza, care insa nu spune distanta. E bun si asa !
- Suntem pe drumul de Penza, ii zic lui Traian, care nu mai doarme, dar sta infasurat in sacul de dormit. Ma gandesc ca poate informatia o sa-l mai relaxeze si poate va reusi sa mai atipeasca.
- Cati kilometri mai sunt ?
- Nu stiu, nu scrie.
- Bai, ce tara au si astia! Sa fim pe un drum principal si sa n-aiba indicatoare!
- Anul asta n-au prea incoltit, incerc eu sa glumesc fara succes.
Incepe sa iasa soarele si padurea verde prin care serpuieste soseua invioreaza atmosfera. Sau doar ma simt eu ceva mai in siguranta cu plinul facut si ca stiu ca macar suntem pe drum bun.
- Cand ajungem la Penza trebuie sa trecem pe la un bancomat, sa scot niste bani. Nu prea mai avem, ii spun lui Traian, care aproba dand din cap.
Ma uit la ceas. E putin trecut peste sapte, ora din Ukraina, asta inseamna ca aici e deja opt. Iar in Romania 6 dimineata. Laura inca nu mi-a trimis codul pentru card si asta e o grija in plus. Acum e insa prea devreme s-o sun, o sa mai astept o ora, dupa care o sa-i dau telefon.
Pe masura ce iese soarele si risipesc norii se face din nou cald. Traficul, rarit la un moment dat, devine din nou aglomerat. Traian a reusit sa mai atipeasca o vreme, dar acum s-a trezit si priveste peisajul fara un cuvant. Nimic notabil, coline si palcuri de padure, si din cand in cand, in departare, se ghiceste cate o localitate. Spre deosebire de Romania, unde drumurile nationale trec prin multe sate, ceea ce face traficul mult mai lent, aici soselele sunt toate extravilane. Un lucru bun, daca n-ar fi deocamdata doar cu doua benzi si asfaltul ar fi ceva mai coerent.
In cele din urma ne apropiem si de Penza. Aceleasi cladiri imbatranite si prafuite ca si la Voronej si o atmosfera de provinciala, in care doar cateva panouri publicitare si niste reclame luminoase par singurele lucruri noi in atmosfera de anii ’80. Urmez directia ce duce catre centru si imediat ce gasesc o zona comerciala in care ar trebuie sa existe si un bancomat, ma gandesc, ma strecor intr-o parcare. Paznicul parcarii, pe care il identific dupa uniforma cu ecuson pe brat, imi arata un bancomat. Pe langa Master Card–ul de la care n-am cod, mai am un card de la TD Canada Trust, deschis pe vremea in care plecasem la Montreal. Am foarte putini bani pe el, probabil in jur de o suta de dolari, dar pentru moment imi fac socotela ca mai pot scoate o mie de ruble.
Cu rublele in buzunar si problema banilor de stricita necesitate rezolvata, acum trebuie sa mai nimeresc iesirea spre Ufa. Il intreb pe paznicul de parcare care da din umeri ca nu stie. Il las pe paznic si-l intreb pe un tip cu barba, intre doua varste, care coboara dintr-un SUV nou-nout si care pare genul om de afaceri. Nici el nu ma poate lamuri. Nici tatal de familie pe care il abordez la intersectie nu stie. Incep sa ma minunez : sunt cei din Penza rupti de restul lumii? Sau au ceva cu cei din Ufa? Pentru ca se face verde la semafor, o iau vrand-nevrand inainte. Ajung pe o straduta infundata. Intorc masina si o iau inapoi. Niste munctori se pregatesc sa intinda asfalt si incetinesc langa ei, printre semnele de ocolire si avertizare. Unul cu pantaloni de salopeta si camasa cadrilata rosu cu negru imi raspunde plin de avant si-mi da explicatii care par foarte sigure dar pe care nu le retin. Pare relativ complicat. Incerc sa memorez la a cata strada fac la stanga, unde e podul pe langa care trebuie sa trec si unde sa fac la dreapta. Plec mai departe, cu gandul ca o sa mai intreb pe la podul pana la care am inteles cum se ajunge. La pod n-am cum sa intreb si o iau la nimereala. Opresc cu greu, din cauza traficului, langa alti muncitori care repara drumul. Am gresit directia la pod, se pare, asa ca ma invart pana reusesc sa ma intorc. Trec de pod si profit de faptul ca la semafor suntem opriti langa un camion, asa ca il intreb si pe sofer, care la inceput nu ma vede din cabina inalta. Apuca sa-mi strige ca a doua la drepta, in timp ce demareaza grabit de claxoanele celor din spate, intr-un nor de fum care ne umple masina prin geamul deschis. Tusim la unison, eu si Traian, cu plamanii umpluti de gaze arse. Salearka, si din aia proasta, fara indoiala ! ii zic lui Traian. Ce-i aia salearka ? Motorina, raspund. Aha !
Ajungem si pe a doua la dreapta, care fiindca are patru benzi, ma face sa cred cam nimerit-o finalmente. Ca sa fiu sigur, ii zic lui- traian ca vreau sa-l intreb pe biciclistul care vine agale din spate.
- Filmeaza, daca poti ! ii mai zic in graba.
Cobor si il salut politicos pe biciclist, care are in jur de cincizeci de ani si o figura cumsecade. Impresia este accentuata de unditele legate de cadrul bicicletei. Pescarii sunt tipi linistiti, cred eu, si sper ca si cumsecade. Voceam masurata imi face si ea o impresie buna. Barbatul se lanseaza intr-o explicatie lunga si rara, din care eliminand informatiile de prisos, caci omul vrea sa fie cat mai precis si insira o multime de amanunte, pricep ca o tinem drept inainte si la prima intersectie mare o facem la drepta. Si de acolo suntem pe drumul spre Ufa. Ii multumesc pescarului-biciclist si ma sui in masina, in timp ce el pleaca mai departe, in acelasi ritm masurat, ca si cum ar fi singura persoana care n-are griji pe ziua de azi, dintre toate cele abordate pana acum. Un pescar pe bicicleta, pedaland uniform intr-o zi nici mohorta nci senina, nici calda nici rece. A doua noastra zi un Rusia.