Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

duminică, 1 august 2010

K 19 - Vaporaşul din pădure

Cand deschid ochii am aceeasi senzatie de frig si durere surda in tot trupul cu care deja m-am familiarizat. O urma vaga de lumina ma ajuta sa-mi dau sema ca suntem intr-o parcare pustie, in care in afara de masina noastra mai este doar o alta masina, ceva nedefint de culoare inchisa. Este inca ceata, nu asa de deasa ca cea de la miezul noptii, dar destul cat sa nu vad mare lucru. Faptul ca am dormit ma ajuta sa gandesc ceva mai normal. De speriat ne-am speriat degeaba. Dar pana la urma era firesc sa fim speriati de ceata cumplita si de drumul necunoscut.
Cobor din masina si caut din priviri un WC. In coltul parcarii, care tine de o statie de benzina cu o singura pompa, este o cosmelie de ciment spre care ma indrept cu pasi sovaielnici, de frig si de amorteala. Calc cu grija prin balta de urina si apa de pe jos si dupa ce ma usurez ma intind cum pot, stanjenit de aceeasi baltoaca, spre o chiuveta ruginita. Apa rece cu care imi dau pe fata ma face sa ma simt mai bine si ma ajuta sa revin la parametrii minimi de functiune.
N-am incotro, trebuie sa-l trezesc pe Traian ca sa putem pleca. Suntem in continuare in criza de timp. Il scutur usurel de umar si cand deschide ochii ii spun ca am nevoie sa dea o cheie in timp ce eu pazesc borna de la baterie. Buimac, Traian invarte cheia in contact, iar eu decuplez bateria imediat ce motorul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Manevra reuseste si cuplez la loc borna bateriei, ca sa se incarce. Schimb locul cu Traian si pornesc pe drumul pustiu.
Pe masura ce se lumineaza, ceata incepe sa se imprastie si peisajul redevine normal. Adica vizibil. Apar si primele masini pe drum si reintram in normal. Adica vad soseaua, copacii cresc de jos in sus, norii sunt pe cer si nu mai simt ca suntem chiar pierduti in necunoscut. Mi-e foame, dar mai mult decat foame am nevoie de o cafea. Doamne, cat imi lipsesc cafeaua si dusul de dimineata!
Pe drepta se iveste brusc o salupa plina de verdeata. Este chiar o salupa de vreo 10 metri lungime, pusa pe niste butuci, transformata intr-o bodega cu terasa. In fata sunt cateva mese de plastic, niste umbrele de soare inca stranse, si multa verdeta, flori colorate in hardaie care inveselesc locul. Pentru mine, este de-a dreptul idilic. Dupa o nopate de cosmar, un loc care emana prospetime si liniste este de-a dreptul o rasplata pentru ca nu ne-am dat batuti si n-am facut cale-ntoarsa! Trag de volan spre drepta si parchez langa terasa pustie cumprins de o buna-dispozitie remarcabila. Aparitia terasei chiar in momentul in care ma gandeam ca vreau un loc unde sa cumpar o cafea m-a umplut de veselie, chiatr daca tremur din cauza diminetii inca umede si racoroase.
In afara de o pisica tarcata, nu se vede nici o miscare. Un firicel de fum iese pe cosul salupei, semn ca cineva este totusi inantru. Imi bag si eu capul pe usa taiata in coasta de metal si zaresc pe cineva trebaluind undeva langa o soba pe care fumega ceva. Sunt doua femei, una in varsta iar celata foarte tanara, care pregatesc mancare. Salut si cer doua cafele, dupa care astept afara.
Pisica ma priveste de la distanta. Si in timp ce incerc s-o conving sa se apropie, vad ca de la distanta ma mai priveste cineva. Un barbat incruntat. Este cam intre doua varste si poarta o geaca de piele maro si niste pantaloni negri. La oarecare departare de Dacia noastra este o Lada Samara visinie, murdara. In momentul in care ma uit la el, omul isi fereste privirea. Brusc, am senzatia ca m-a urmarit. Nu pot explica de ce, dar asta este primul gand care imi vine in minte. Omul asta ma urmareste. Statea pur si simplu si se uita la mine. Abia cand m-a vazut ca ma uit la el a plecat de la masa la care statea stingher, fara sa faca nimic altceva decat sa ma priveasca, si s-a dus inauntrul salupei. Senzatia de disconfort pe care o resimt este foarte distincta si nu pot decat sa incerc sa ma port normal. Ma stradui sa fiu cat mai rational posibil si sa ma intreb daca nu mi se pare. Daca totusi nu ma urmareste ? Practic, n-am nci o dovada. Si totusi tipul mi se pare ciudat. Sunt aprope sigur ca este aceeasi masina care era si in parcarea unde am dormit noi. Daca cumva ne-a urmarit toata noaptea, probail ne-a injurat bine ca l-am purtat prin ceata incredibila intr-o calatorie dementa. Dar daca nu ne urmareste si este un sofer oarecare ? In ambele cazuri, nu pot face nimic. Daca omul ma urmareste, n-are decat. N-am nimic de ascuns. Numai sa nu se lege nimeni de faptul ca filmez.
Ma apropii de Traian si il ajut sa se spele pe maini si pe fata tinadu-i un furtun din care un firicel de apa se scurge intr-o gura de canalizare. Ma mai clatesc si eu si intru din nou dupa cafele, pe care fata tocmai le aduce pe o tava de plastic pe care o tine destul de nesigur. Propabil este noua si nu are experienta.
Omul cu geaca de piele isi soarbe cafeaua undeva la distanta. Nu-i spun nimic lui Traian despre banuiala mea ca ne-ar urmari. La un moment dat, brusc, omul isi arunca tigara si pleacaca nervos, fara sa-si termine cafeua. Reactia mi se pare total nefireasca. Ma stradui sa nu privesc masina care iese din parcare si sa-mi vad de cafeaua mea. Pisica care n-a binevoit sa se apropie se lasa filmata de Traian, care si-a scos camera, stimulat si el probabil de amenajarea inedita. Un vaporas intr-o parcare dincolo de Urali, la mare distanta de orice curs de apa navigabil.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu