Inaintez pe drumul pustiu. Este devreme si traficul n-a inceput inca. Depasesc un biciclist razlet si ma intreb cata distanta o avea de mers, pentru ca eu n-am vazut nici o localitate. Posibil sa fie ceva in apropiere, poate deoparte de drumul principal. Asta este principala deosebire de soselele din Romania, care traverseaza o multime de stae intre localitatile importante. Rusii si-au construit drumurile de legatura in afara localitatilor, pe care de cele mai multe ori nici nu le vezi, mascate de padure, daca nu esti foarte atent.
Indicatorul de benzina este deja pe rosu. Inseamna ca de la Ekaterinburg am mers in jur de 400 de kilometri. Trebuie sa alimentez cat mai repede. Ajungem in marginea unui sat in care nu se zareste nici o miscare. Urme de ceata semnaleaza prezenta unui rau in apropiere. Un cal paste stingher, iar dintr-o gramajoara de uscaturi din apropiere se ridica un fir de fum. Peisajul mi se pare interesant si opresc si ca sa ma usurez si sa fac si niste fotografii cu ocazia asta. Calul se indeparteaza agale cand ma simte. Fumul se face din ce in ce mai subtire, imprastiat de o adiere usoara. Rasaritul este inca violet, prevestind vant.
Ma sui din nou in masina si cumva focul stins si calul care paste capata in mintea mea semnificatia unei previziuni legata de benzina pe terminate. Nu pot sa-mi explic de ce, dar calul devine un simbol pentru masina, iar focul care s-a stins – lipsa de putere, de energie. Nu trec nici cinci minute si motorul da rateurile specifice lipsei de carburant. Aproape ca nu-mi vine sa cred. Si totusi am ramas in pana de benzina. Pana prostului, cum ii zic soferii.
- Am ramas fara benzina? intreaba Traian, trezit acum de-a binelea.
- Am ramas fara benzina, repet eu ca un ecou lugubru.
- Si cat mai avem pana la urmatoarea localitate?
- Nu stiu, vreo 60 de kilometri. Vezi pe harta, ii spun si cobor din masina.
O masina singuratica vine de undeva din spate, dar nu se opreste cand ii fac semn.
- Daca nu se opreste nimeni? ma intreba Traian, venind langa mine.
- Se opreste, se opreste, mormai eu, inciudat ca nu mi-am luat o canistra de rezerva.
- Ai furtun?
- Am, ii raspund lui Traian, simtindu-ma cumva vinovat ca n-am alimentat la timp. Las’ ca opreste cineva, ai sa vezi.
Iau unul din bidoanele goale, ramase de la apa minerala si privesc din nou soseaua goala. O noua masina apare din spate. Fac semn cu bidonul gol si cand opreste undeva in fata masinii noastre, ma duc in fuga spre soferul binevoitor. Este un barbat trecut de cincizeci de ani, cu dintii din fata de aur, mascati pe jumate de o mustata carunta. O femeie cam de aceeasi varsta, probabil sotia, sta pe locul din dreapta.
Ii explic cum pot, in rusa mea stalcita, ca suntem din Romania si am ramas fara benzina. Omul imi spune ca nici el nu are prea multa benzina. Disperarea de pe chipul meu, care ma vad deja pierzand ore bune pana sa fac rost de benzina si privirile sotiei il fac sa coboare si sa-mi spuna ca poate sa-mi dea 2 litri. Nu s-ar putea 5, insist sperand eu sa ajunga pentru cei aproximativ 60 de kilometri pana la prima benzinarie sigura. Barbatul repeta ca si el are foarte putina benzina. Il cred si il rog atunci sa-mi de a 4 litri.
Trag benzina cu furtunul din rezervorul masinii, o Lada bej cu portbagaj metalic prins deasupra cabinei, in care sunt agatate niste bagaje pestrite, innecandu-ma un pic cand sug aerul in furtun ca sa creez vacuum. N-am mai facut de ani de zile operatia asta. Benzina maronie cu plumb si cu siguranta din cea mai ieftina, urca usor in cele doua bidoane de plastic. Dupa ce le umplu, ii intind omului o hartie de 5 euro. Ii explic ca inseamna cam 200 de ruble, mai mult decat dublu pretul celor 4 litri. Cred ca n-a mai vazut euro, rusii schimba mai mult dolari, asa ca ezita inainte de a lua in cele din urma bancnota.
Tranzactia fiind incheiata, ma intorc la Dacia noastra si torn benzina capatata in rezervor, dupa ce tai la repzeala o palnie dintr-un bidon de plastic de jumatate de litru in care a fost Pepsi. Dupa cateva rateuri, motorul porneste din nou si o luam din loc. Dupa nici doua sute de metri, un tractor care intra de pe un drum de pamant pe sosea ne taie calea, si strig oamenilor inghesuiti in remorca intrebarea cat mai este pana la urmatoarea statie de benzina. Tractorul se opreste pentru acteva clipe si unul din barbatii cocotati in remorca imi spune ca ar mai fi vreo 40 de kilometri. Multumesc si pornesc mai departe dupa ce tractorul, care merge in sens invers ne elibereaza calea. Patruzeci de kilometri ar fi cam la limita, pentru benzina pe care am primit-o.
Dupa mai putin de un sfert de ora vad in drepta o pompa de benzina al carei rezervor este o cisterna de camion vopsita in lab, asezata pe niste butuci. Din fericire au si salearka -motorina si benzina de 92. Fac plinul si vad ca in rezervor intra exact 38 de litri, ceea ce inseamna ca nu mai aveam decat vreo doi ramasi. Pe de o parte sunt fericit ca am reozlvat problema alimentarii, pe de alta un pic ingrijorat de consumul mai mare decat ma asteptam al masinii. Nu este semnificativ mai mare, probabil de maxim 10 litri la suta de kilometri, dar ar trebui sa consume cam 8 si cu siguranta consumul marit se datoreaza faptului ca ceva nu merge tocmai bine la motor. Nu-mi ramane decat sa sper ca va rezista cei inca aproximativ 8000 de kilometri ramasi pana la destinatia finala.
Zapuseala de la amiaza ma face sa-mi doresc un popas unde am putea sa ne spalam, ideal langa un lac sau un rau, dar nu pare sa avem parte de asa ceva. Transpiram din nou abundent.
- Daca dam de un rau sa o apa langa care ne-am putea opri, sa stii ca o sa facem un popas. Vreau neparat sa ma spal, ii spaun lui Traian, incepe sa ma manance pielea din cauza jegului.
- In regula, face Traian, toropit si el de caldura. Care-i urmatoarea localitate ?
- Nu mai tin minte, vezi pe harta. Oricum, ar fi bine sa trecem azi de Omsk si sa ne apropiem cat mai mult de Novosibirsk, sa apucam sa ne cazam inainte de 12 si sa ne ramana dupa-amiaza pentru filmari.
- Ne vedem cu cineva acolo ?
- Da, am vorbit cu un tip care are o firma de automatizari sau asa ceva, Ivan Panov. Vorbeste engleza si poate sa ne arate el orasul.
- Atunci e bine, raspunde Traian. Dca stam numai o zi, nu poti sa stii dca mai avem norcul de la Ekaterinburg unde am dat de baietii aia care vorbeau engleza. Aia a fost o filmare buna, cu baietii, mai adauga, referindu-se la trupa din parc.
- Da, a fost in regula. Ce bine ar fi daca am da de niste apa, sa ma spal ! Nu te deranjeaza ca nu te poti spala in fiecare zi?
- Nu, eu rezist. Tu nu?
- Pai rezist, dar ma cam ustura pielea, daca ar fi dupa mine as face doua dusuri pe zi cu praful asta.
Continui sa conduc, scarpinandu-ma aprope fara sa-mi dau sema, pe ceafa si pe picoare, acolo unde hainele mi se lipesc pe trup din cauza transpiratiei.
-Ce fain ar fi daca am putea innota in fiecare zi, ma scoate din minti jegul si transpiratia, ma trezec eu ca ma lamentez din nou, dupa care nu mai zic nimic, caci Traian si-a inchis ochii si incearca sa mai motaie.
Timpul si scurge si avnsam incet, in tim de ce de pe tample mi se prelinge din cand in cand cate un strop de sudoare. Ce prostie, ma mai gandesc, expresia aia comunista despre intelectuali care isi castiga painea cu sudoarea fruntii. Nu pot sa-mi amintesc de nici o ocazie in care sa ma fi apucat transpiratiile de atata gandit. Daca intelectualul e caracterizat de sudoarea fruntii, atunci cu siguranta in momentul asta ar trebui sa ma simt foarte intelectual. Deocamdata, transpir. Transpir intelectualiceste si conduc spre Omsk-ul ala de care ne apropiem al naibii de incet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu