O geana de lumina purpurie sta subtire la orizont. Inca o noaptea in care am condus pana la epuizare si am dormit in masina, intr-o parcare de langa un fel de bar-restaurant fara pretentii de pe soseaua catre Ekaterinburg. Apropierea muntilor se simte in ceata diminetii, umeda si pacloasa. Mi-e frig cand cobor din masina, in timp ce Traian mai motatie pe locul soferului. Habar n-am cum poate sa doarma intr-o pozitie atat de incomoda. Scaunul din drepta l-am rabatat pe spate la maxim si este acceptabil pentru dormit, dar cel al soferului, pentru ca n-a dat la parte cutia termoizolanta cu mancare infipta intre spatar si bancheta din spate, nu poate fi lasat pe spate. Ma rog, pana la urma e problema lui, daca el se descurca asa, n-o sa ma apuc sa-l dacalesc eu.
Privesc zgribulit masinile oprite peste noapte langa noi, doua camionete si doua TIR-uri, din care nu se zareste nici o miscare, in timp ce astept sa iasa barbatul care a intrat la toaleta de lemn de langa cladirea bodegii. Constructia pare destul de subreda, lemnaria este scorojita, maronie pe unde mai are vopsea sau gri-intunecat ca si tencuiala peretilor, acolo unde lemnul a fost spalat indelung de ploi. Un bec spanzurat direct de sarmele electrice din tavan lumineaza slab si prin usa deschisa, care imi da speranta ca cineva serveste si as putea sa cumpara o cafea. Omul care iese de la privata trece somnoros pe langa mine si urca in cabina unuia dintre camioane. Prin usa de lemn a privatei nu razbate nici un fir de lumina si trebuie sa ma desfcurc cum pot, pe ghicite, aproximand gaura. O teava iesita din pamant lasa sa se scurga un firicel de apa, cu care ma spal pe maini si pe fata. Pe sosea nici urma de miscare, cu siguranta din cauza cetii. Ieri pe vremea asta traficul se simtea din plin. In afara de siroitul apei de la robinet si un radio in surdina, nu se aude nici un zgomot. Inautrul bodegii nici o miscare. Intru si in stanga vad o tejghea de bar, saracacioasa, acoperita cu un blat zgariat. In drepta sunt trei mese cu fete din musama rosie si niste scaune strambe, din fier. In prima clipa nu zaresc pe nimeni, dar apoi cineva se misca in spatele tejghelei. Un barbat intre doua varste, carunt, slab, imbracat ponosit, purtand o haina visnie si pantaloni maro ma priveste fara un cuvant. Este pe jumatate adormit. Ii cer o cafea care costa 15 ruble si-i las 20, pentru somnul stricat. Ies cu cafeaua care din ochi pare foarte proasta si nici numa mir sa fie asa, caci rusii nu prea beau cafea. Ma simt sleit de puteri si am o senzatie buimacela grea in mine. Noptile de nesomn incep sa se adune. Maine ar fi timpul sa tragem la hotel, la Ekaterinburg. Un caine negru apare timid si imi miroase cracul pantalonului, gudurandu-se in speranta ca poate capata ceva de mancare. N-am nimic ce sa-i dau. Il scarpin putin dupa ureche si privirea resemnata cu care accepta ma convinge ca este foarte flamand. Un alt caine, de alta culoare dar la fel de slab, ma priveste de la distanta. Se apropie alene, fara prea mari sperante, dupa care impreuna cu primul se duc sa lipaie dezamagiti niste apa din balta de langa robinet. Sting tigara si arunc chistocul intr-un cos de gunoi ruginit, in timp ce cainii privesc absent spre geana de lumina care lumineaza dinautrul bodegii. Cu siguranta stiu ca de acolo sunt sanse sa primeasca ceva de mancare, daca asteapta suficient.
Ezit daca sa-l trezesc pe Traian sau nu. Ar fi bine sa pornim, dar are si el nevoie de bucata lui de somn. Ne-am impartit sa conducem mai mult eu ziua iar el dupa lasarea intunericului, pentru ca eu nu vad prea bine noaptea. Plus ca bioritmul meu de gaina ma trage la somn cand se face intuneric si ma trezeste imediat ce apare lumina. Il las mai bine sa mai doarma, oricum este ceata si o sa ne miscam cu o viteza de melc. Peste vreo jumatate de ora soarele va fi destul de sus ca sa risipeasca ceata. Asa ca il las pe Traian sa mai doarma. Iau cu grija aparatul foto din masina si o bucata de paine care imi vine la indemna. Arunc painea in doua bucati relativ egale cainilor care o miros un pic dupa care o inghit hulpav. Aud in linistea profunda a dimineti ghiortaitul matelor cainelui negru care ma priveste din nou fara expresie. Se vede ca nu asteapta mare lucru de la mine. Cainele se lasa caraghios pe picioarele din spate, ca si cum i s-ar fi terminat brusc fortele, dupa care se lungeste de-a binelea si inchide ochii. Celalt caine se intinde si el la somn.
Umezeala diminetii ma face sa dardai. Simt ca mi-e si foame, dar n-am chef de salam cu paine. Oricum, daca deschid din nou usa masinii, sigur il trezec pe Traian. Asa ca trec pe partea celalata a drumului si incerc sa vad daca pot surprinde rasaritul purpuriu cu camera digitala. Intru in lanul verzui, care imi ajunge pana la genunchi. Ma joc cu cateva fotografii si la un moment dat il vad si pe Traian apropiindu-se cu camera de filmat. Deci culoarea rasaritului este intr-adevar deosebita daca s-am gandit si el ca merita filmata. In vreo jumatate de ora in care ne facem de lucru cu fotografiatul si filmatul se lumineaza de ziua si ceata incepe sa se risipeasca.
Pornim la drum, inca singuratici pe soseaua ce serpuieste lin. Conduc eu, iar Traian, pe locul din drepta, incearca sa mai filmeze niste cadre din mers.
- Ce ceata ciudata ! exclam la un moment dat. Sta asa, in smocuri. Uite, acolo in stanga, fasiile alea arata ca niste submarine.
Comparatia este buna si foarte poetica, fiindca un smoc de celata alb-laptoasa are o forma alungita si dimensiunile unui submarin. Un submarin alb printre mesteceni. In spatele lui, o alta fasie de ceata, la o distanta mica, alcatuieste o a doua silueta acvatica. N-am mai vazut pana acum ceata care sa se imprastie asa de straniu, in bucati compacte cu goluri de atmosfera curata intre ele.
Dupa o vreme ceata dispare complet si incep sa apara masinile. Drumul devine din ce in ce mai rectiliniu si taie inaltimi lungi si constante, catarandu-se si coborand. Din varful unei pante foarte lungi coboara simetric, inclinata, ca apoi sa se continue la fel.
- Cred ca de aici vine expresia « montagne-russe » - « munti rusesti », de la drumurile de felul asta care urca si coboara in linie drepta.
- Probabil, raspunde Traian.
- Incerca sa filmezi si fii atent ca o sa iau viteza, sa dea intradevar senzatia de roller-coaster.
- OK, aproba scurt Traian.
Din varful urmatoarei pantei accelerez usor, dupa care scot masina din viteza. Din inertie, incepe sa prinda viteza si acul indicatorului urca vibrand usor din ce in ce mai sus. 90, apoi 100, 110, 120 si si intepeneste la 130 de kilometri pe ora. Pare maximul pe care il atinge Dacia lasata liber. Ma tin bine de volan. Caroseria tremura deja cat sa ne dea emotii, dar reusesc sa stapanesc masina, care incetineste pe la jumatatea pantei urmatoare, aidoma trenuletelor din parcurile de distractie. Repet manevra inca de doua ori, profitand de traficul destul de lejer. De fiecare data cand masina este lasata sa coboare liber, viteza maxima pe care o atinge este de 130 de kilometri pe ora. Destul de ciudat, dar probabil ca forma caroseriei, nu tocmai aerodinamica, face ca aceasta viteza sa fie o constanta. Jocul de-a trenuletul de parc de distractii este simpatic, dar de fapt periculos. Chiar foarte periculos. Masina devine foarte instabila si un derapaj sau o explozie de cauciuc ne-ar fi fatala. Cu siguranta daca am zbura de pe sosea ne-am rasturna si din caroseria fragila n-ar mai ramane decat o masa informa in care noi am fi facuti terci. In clipele de incordare in care simt masina ca se inalta deasupra asfaltului pe masura ce accelereaza imi aduc aminte brusc de comparatia dint-un manual de fizica pentru clasa a saptea frantuzesc si anume ca impactul frontal al unui automobil la viteza de 90 de kilometri la ora cu un zid este egal cu cel rezultat daca automobilul ar fi suspendat la etajul trei al ul unei cladiri obisnuite si lasat sa cada in gol. N-avem nici un zid in fata, dar rulam cu o vieza mult mai mare, asa ca ar fi cam tot un drac. Masina scoasa din viteza este aidoma unei sanii pe roti, neavand motorul cuplat este lipsita de forta de tractiune care ar mentine directia mai stabila. Cele doua sau trei secunde necesare cuplarii cutiei de viteze pentru frana de motor sunt suficiente pentru un dezastru. Imaginea caroserei gri-albastrui facuta ghem, cu boarfele noastre imprastiate de-a valma in jurul ei imi apare instantaneu in fata ochilor spre sfasitul celei de-a treia coborari, cand Dacia atinge viteza maxima scuturandu-se din toate incheieturile si inchei exercitiul de fizica planului inclinat cu vadita usurare.
Dupa inca vreo ora de mers ajungem pe o portiune plana, destul de aparte fata de peisajul care prevesteste inaltimile muntoase. Avem nevoie de o pauza pentru motorul masinii si pentru fiziologiile noastre cam la fel de solicitate. Hotarasc sa oprim imediat ce prind in dreapta o portiune pe care pot sa ies in fara soselei. Cerul este din nou aproape impecabil de senin. Verdele mult mai crud al spicelor de grau din fasiile cultivate pe langa drum, printre portiuni de liziera, confirma inaltimea din ce in ce mai mare. Uralii nu sunt foarte inalti, dar sunt mult mai intinsi decat Carpatii nostri, cu care suntem obisnuiti din Romania. Ma astept ca traversarea lor sa ne ia cel putin un timp dublu.
Daca tot ne-am oprit, il rog pe Traian sa mai filmeze cateva cadre si din afara masinii. In afara filmarilor de dinainte de prima intalnire cu politisti, pana la joaca de-a montaigne russe, n-am mai filmat nimic. Din lipsa de timp, din cauza oboselii si bineteles a fricii. Frica de a nu fi luati la rost de te miri cine pentru ca filmam. Nici nu ne dam sema ca ne purtam aiurea, incercand sa ne ferim camera de filmat de privirile oricui, chiar si ale pasagerilor din masinile razlte care mai trec pe sosea. Traian este undeva in lanul de grau, incercand sa aiba cadre ma largi cu mine pe langa masina, pe care am lasat-o cu capota ridcata, sa racesc motorul. Vad aparand din fata o masina alba in care deslusesc o uniforma de camuflaj. Nu-mi stiu daca este politie sau vre-un militar, dar precaut il strig pe Traian, care doseste camera, lasand sa-i atarne mana in care o tine printre spicele inalte pana la brau. Il vad ca se lasa pe vine, in pozitia unui om care se usureaza si miscarea ciudata ma face sa-mi intorca capul spre drum, in directia privirii lui. Masina alba s-a oprit langa a noastra si soferul in costum de camuflaj ma intreba strigand incruntat ce s-a intamplat. Nu-s deloc obisnuit cu aboradrea asta a civililor de catre politisti, care se rastesc intr-una. Scormonesc in graba in minte in dictionarul meu de rusa de stricta necesitate si-i raspund politistului sau militarului, ce-o fi el :
- Haraso, haraso! Niet problem! Adahaiem motor! Bine, bine! Nu problema! Odihnim motor! si-i arat cu palmele deschise spre el ca totul e-n regula.
Raspunsul meu cu « odihnim motorul » mi se pare caraghios abia dupa ce omul in camuflaj pleaca mai departe si ma simt usurat de spaima ca ne ia la control. In prima clipa am crezut ca s-a oprit vazandu-ne ca filmam. Abia acum ma prind ca a vrut de fapt sa se asigure ca n-avem probleme cu masina. Capota ridicata putea fi un semn ca niste straini au ramas in pana si poate au nevoie de ajutor. Oricat de pozitiva se dovedeste atitudinea omului care evident patrula pe drum, tot nu ma linisteste pe deplin. Inca nu ne simtim deloc in siguranta cu camera de filmat la vedere.
Plecam in graba si realizez ca avem reflexe de cobai si eu si Traian. Am ajuns amandoi sa ne simtim in siguranta in cusca noastra pe roti si daca se poate in miscare. Experimentul la care ne-am supus de buna voie continua pe masura ce ne deplasam spre est, in timp ce din perfuzii invizibile ne picura constant in vene portia zilnica de spaima nelamurita.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu