K 55 - Revelaţia siberiană

Am dormit in varful unei pante pe care motorul dereglat abia a putut s-o urce, in dreptul unei statii de autobuz plina de gunoaie. Acum coboram din nou spre oras, de care ne despart cativa kilometri, pe soseaua marginita de copaci inalti de ambele parti. In general sunt pini si printre varfurile lor se zaresc cladirile Irkutsk-ului si valatuci de fum, amestecati cu ceata ce se ridica din padure.
Ma simt jenat de epsiodul de ieri, iar tacerea care ne desparte pe mine si Traian nu este neparat incurajatoare. Era de asteptat sa mai fie si crize, mai ales datorita lucrilor ciudate care se petrec in jurul meu.

Ajungem la un sens giratoriu pe care il recunoastem amandoi, dupa ce ne-am invartit atatea ore ieri prin Irkutsk. Amestecatura de cladiri masive de beton, fatadele neigrijite, strarzile murdare si paragina in care sunt cladirile din lemn, foarte vechi, probail tinand de Irkutsk-ul de dinaintea dezvoltarii comuniste, este foarte trista. Este un oras urat, din pacate. Oamenii de pe strazi sunt pe jumatate rusi, pe jumatate asiatici. Cu oameni fara zambete si cladiri ponosite, Irkutsk-ul este un talmes-balmes caruia incercam sa-i gasim centrul, unde ar terbui sa existe institutiile administrative si respectiv Serviciul Pasapoarte, care ne intereseaza pentru reghistratie.
Parcam masina pe o strada destul de goala, dupa ce am zarit o cladire cu insemnele oficiale. Ar putea fi ceea ce ne trebuie sau cel putin un loc de unde putem afla informatii. Sunt curios daca am nimerit direct unde trebuia. Am ajuns destul de repede si binteles ca nu i-am spus lui Traian ca l-am pilotat urmarind masina alba care ne-a luat-o in fata la intrarea in oras si care avea pe placuta de inmatriculare literele MMK, pe care eu le-am interpretat ca fiind Me-Me-Key, adica eu-eu-cheia.
Pe strada nu se zareste nimeni si pana la urma intreb o daomna intre doua varste de Ohrana, care se ocupa de pasapoarte si imi indica spre cladirea cu stema Rusiei pe care am vazut-o in apropiere. As spune ca MMK ne-a condus exact la destinatie.
Ateptam la semafor sa trecem strada si aud din buzunar bipaitul telefonului mobil. Apoi inca unul. Am doua mesaje. Primul, de la mama : Sa aveti drum bun si ganduri bune. Cam ce n-am avut ieri. Al doilea mesaj este de la Laura: Am o multime de surprize. Instantaneu, ma luminez. Cuvantul surprize imi aduce in minte emisune a de la TVR1 « Surprize! Suprize! » in care au loc tot felul de intalniri neasteptate pe care de fapt toata lumea le anticipeaza. Inainte sa plec, intr-o seara ma uitam la filmul The Game, in care Michael Douglas este un om de faceri plictisit si acru caruia fratele lui si apropiatii ii insceneaza de ziua lui o farsa foarte realista, ca sa-i readuca pofta de viata. Laura m-a intrebat daca imi place filmul, pe care il mai vazusem. I-am raspuns cam in doi peri si ea m-a surprins insistand ca ar trebui sa-mi placa, pentru ca este un film foarte bun. Asta este! Totul este o farsa! O FARSA! Si Laura stie, si Traian stie! Poate si mama… De aia nu era foarte ingrijorata Laura, pentru ca stia dinainte ca o sa mi se faca o farsa, iar Traian se tot stramba ca sa-mi semnaleze ca este o poanta. Ma imita ca sa-mi atraga atentia ca ceva este aranjat dinainte! Acum toate chestiile stranii de pe drum au sens! Politisti care stiau cati bani aveam la noi, Ivan si frazele lui anapoda, fata lui Traian colata pe film la Krasnoyask, Alexandr de la Krasnoyarsk si povestea cu portofelul, toate se leaga! A cui sa fi fost ideea? Pavaloiu, care n-a mai venit cu mine, se tine de chestii din astea, farse cu camera ascunsa… Claudia lucrase la Surprize! Surprize! Ea mi-a trimis una din hartile cu traseul. Oare a cui sa fi fost ideea? Ii trimit Laurei ca raspuns intrebarea : A cui a fost ideea? Imi raspunde imediat: A mea, draga, a mea. Ideea ei? Nu m-as fi asteptat. Oricum o sa aflu in curand toate raspunsurile. Mai trimt un mesaj : Felicitari! Nu m-as fi gandit. M-am prins mai greu.

Traian, care s-a tot invartit pe langa masina, se apropie de mine. Pare incurcat. Ma pufneste rasul. Ce chestie ! Cred ca ieri, cand au vazut ca lucrurile scapa de sub control, echipa care a pus la cale toata tarasenia a luat hotararea sa-mi dea un indicu, sa ma calmez. Deci asta era surpriza! Intr-adevar, au reusit sa ma surprinda. Cu un ranjet de usurare latit pe toata fata, il bat pe spate pe Traian si-i zic ;
-M-am prins! Acum m-am prins!
Traian ma priveste nestiind ce sa spuna, cu mutra unui copil vinovat. Pare si el usurat dintr-o data. Poate se intreba cat de suparat sunt pe el. Acum nu mai sunt, dar in pricipiu urasc farsele cu camera ascunsa, mai ales cand sunt duse la extrem. Desigur, punctul culminat intr-o farsa este reactia celui caruia i se face si cat de tare o ia razna. Recunosc, am luat-o razna foarte tare! Cu toate greutatile calatoriei pe cap, asta imi mai lipsea - ciudateniile care se tin lant! Sigur ca Traian, care stia, a apasat cam tare pedala si s-a prefacut de multe ori foarte ingrijorat. E firesc, pentru cei care se prind in joc, sa mai depaseaca madura, din dorinta de a face ca lucruile sa para cat mai reale.
-La ora 11:40, ora locala, m-am prins! spun eu razand. Uite, hai sa ne facem o poza! mai adaug si-l iau pe Traian pe dupa umeri si fac o fotografie tinand camera intoarsa spre noi.
Acum sa vad de unde apare restul echipei care sa imi spuna ca fost o farsa. Sper sa ma stapanesc si sa nu le zic totusi ceva, pentru ca prea m-au trecut toate apele si m-am dat de ceasul mortii. Privesc in jur si nu vad nici o miscare. Poate se mai pregatesc, imi spun. Privirea imi este atrasa de o foarfeca desenata cu vopsea alba pe trotuar. O fotografiez ca amintire a momentului in care m-am prins ca sunt victima unei farse.
Inca nci o miscare in jur. Probabil nu se asteptau sa ma prin chiar acum, Nu-i nimic, pot astepta. Nu zic mai mult. Poate era mai bine sa nu zic nimic, si sa ma prefac si eu ca nu stiu nimic. Sa vad atunci ce-o sa zica restul!
-Hai sa mergem! spun foarte vesel. Sa vedem ce-i cu reghsitratia aia!
-Ti-a trimis mesaj Laura? intreaba Traian.
-Da, i-am spus ca totul e in regula.
Acum pare ca se relaxeaza si el. Traversam strada pustie si pornim in directia cladirii cu insemnele oficiale. Intru intr-o curte interioara, printr-un gang cu pereti de caramida si ma uit in jur. Vad o usa alba deschisa si intru intr-o sala plina de lume. Oamenii ne privesc curiosi si unii dintre ei zambesc pe ascuns. Pe pereti vad niste afise medicale. Ce-o fi asta? Alta poanta? Intreb pe cineva daca acolo este biroul Ohranei si imi raspunde ca nu. Ciudat, dar pe peretele de afara asa scria. Ies afara si ma uit in jur. Ma intorc in strada si mai cercetez o data placa. Revin in curte si din nou logic mi s-ar parea sa intru pe usa pe care am mai intrat. Dar acolo mi s-a spus ca este un cabinet medical. Ma uit cu atentie si vad o usa mica, inghesuita chiar la coltul curtii. Cineva iese si ma hotarasc sa intru. Pe holul intunecos vad niste afise inramate sub sticla cu tot felul de informatii. Aha, pana la urma aci trebuiia sa ajungem! Zaresc in mana catorva dintre cei care asteapta pasapoarte si nu mai am nici o indoiala. Am ajuns bine. Intreb de reghsitratia si cineva imi arata spre una dintre usi. Ma apropii si ezit, dupa care bat la usa. Aud un « Da » si intru. Doi barbati si o femeie in uniforma ma privesc de langa un birou plin cu dosare. Intreb daca vorbesc engleza. Oamenii dau din cap ca nu. Ma stradui sa explic in ruseste ca am nevoie de reghistratia. Cei trei clatina din cap la unison si dau din umeri. Sunt total debusolat. Si unde pot sa fac o reghistratia intreb? Unul dintre cei doi barbati da din umeri, celalalt rasfoieste un dosar iar femeia imi spune in cele din uma sa incerc la un hotel. Descumpanit, salut si ies.
-Ai rezolvat ceva? ma intreaba Traian in curte.
-Nu, au zis ca nu fac reghistratia aici. Trebui sa ne gasim un hotel care face.
-Si-atunci?
-Atunci o sa ne cautam un hotel. Mergem la Baikal si cautam un hotel. Orium avem nevoie de vreo doua zile de odihna. Pana la Baikal nu cred ca o sa fie vreo problema. Mai ales ca acum stiu ca este o farsa si Militia sigur colaboreaza cu colegii de la camera ascunsa, imi mai spun in gand.
Iesim in strada si o iau in directia opusa locului unde am lasat masina.
-Unde mergem? intreaba Traian.
-Am vazut un internet-cafe pe aici, vreau sa decarc fotografiile din aparat, ca iar e plin. Si mai trebuie sa cumparam casete pentru tine si ceva de mancare.
Gasec internet-cafe-ul foarte aproape, pe parte celalata a strazii. Cat timp imi decarca pozele, platesc pentru doua calculataore si ne asezam, eu si Traian, sa ne verficam mesajele. N-am nimic nou. Ma grabesc sa trimit cate un scurt mesaj lui Pavaloiu si Claudiei. Ambele suna identic : Mi-ati copt-o bine! Atat. Apoi imi iau CD-ul cu fotografiile copiate pe el si astept sa termine si Traian. De la supraveghetorul salii aflu ca exista un magazin de electronice in apropiere.
Vesel ca lucrurile au reintrat in normal, pornesc in directia indicata. Sunt doar un pic nedumerit ca n-a aparut nimeni din echipa de farse. Poate mai pregatesc ceva. Si poate nu se termina aici. Adevarul este ca pentru ei n-ar avea farmec sa se opreasca la jumatate. Logic este sa se desconspire abia la capatul calatoriei, adica la Vladivostok. Atata doar ca daca m-am prins, pur si simplu nu prea au ce sa mai inventeze. Sau cine stie?!? Cel mai important este ca m-am prins la timp.