Traian isi ia ruscsacul si incepe sa-si impacheteze camera. Daca la un moment dat, pe cand vorbeam cu laura, imi trecuse prin minte pentru foarte scurta vreme ca asa putea sa renunt, acum simt ca trebuie sa continui. Desi pornitul masinii de unul singur poate fi o problema, pentru o vreme pot s-o fac – sa pun contactul si dupa ce motorul porneste sa sar din masina si sa decuplez electromotorul. Dare exista posibilitatea ca in scurta vreme sa arda electromotorul. Atunci trebuie sa opresc masina de fiecare data pe o panta si sa ma folosesc de inertie ca s-o pornesc. Imi dau seama ca singur n-am nici o sansa sa ajung la Vladivostok. Sau daca informatiile sunt corecte, ajung la limita. Dar binenteles ca nu se va mai filma nimic, asa ca toate eforturile sunt degeaba. O sa fie o victorie inutila, asta in cazul in care ajung, totusi, singur la Vladivostok. Ce tampenie!
Aproape ca a terminat sa-si stranga lucrurile. Scot din bzunarul rucsacului meu biletele de avion si il dau pe al lui.
-Sa-mi dai te rog pasaportul! Si talonul masinii! ii spun.
Traian se cauta dupa ele si cand le gaseste, mi le intinde adaugand:
-Vin mai departe cu o conditie: sa nu mai avem nimic de-a face unul cu altul, in afara de strictul necesar pentru filmari!
Conditia mi se pare absurda, avand in vedere ca petrecem 24 de ore din 24 unul langa altul si calatorim in aceeasi masina. Oricum, faptul ca vrea sa continuam este cel mai bun lucru.
-OK, raspund sec.
-Si acum conduc eu!
-OK.
II intind cheile masinii. In timp ce-si rearanjeaza bagajele in masina, imi mai aprind o tigara si ma indepartez cativa metri, sperand sa se mai imprastie din tensiune. Foarte trist ca am ajuns in situatia asta… Foarte trist… Deci eram pe punctul de a ne desparti… Nu ma asteptam. Criza de la Irkutsk.
-Si acum unde mergem? intreba Traian dupa ce pornim motorul, in formula consacrata – unul la volan si celalalt afara, la electromotor.
Simpla intrebare accentueaza absurdul propunerii lui, de a nu vorbi nimic in afara de strictul necesar. Nu pot sa-mi inchipui cum vom sta ca mutii, fiecare retras in propria carapace, ore in sir. Sigur asta nu va reduce tensiune, ci din contra, o va spori.
-Iesim din oras si dormim in masina, ca si pana acum. Maine incercam sa ne facem reghistratia si poate gasim o cazare. Sau pornim direct spre Baikal.
In timp ce Traian cauta soseaua principala si iesirea din oras mai adaug :
-Trebuie sa ne cumparam ceva de mancare. Si apa. Nu mai avem nimic.
-Bine, mormaie Traian.
Pe una din strazile mai putin circulate, luminat de un stalp electric, se zareste un chiosc. Nici nu-mi dau seama cand a apucat sa se insereze.
-Opresc aici, ma anunta Traian.
Coboram si intram in cutia de tabla cu ferestre zabrelite. Inautru,, inghesuita intre rafturile pline cu conserve si bauturi, o femeie maruntica, perduta intr-o vesta albastra ponosita, se ridica sa ne serveasca. Traian incepe sa isire lcururile de care avem nevoie : dou conserve de carne, doua de peste, o paine, apa minerala si, spre surprinderea mea, patru cutii de bere. Poate vrea totusi sa bem brea impreuna si sa dam uitarii episodul cel mai urat de pana acum.
-Tigari vrei? ma intreaba si ma gandesc ca asta este intra-adevar un semn de bunavointa.
-Da. Doua pachete de Pall Mall albastru, raspund, si-i arat vanzatoarei cu degetul spre tigari.
Platim si pe cand ne indesam cumparaturile in sacose de plastic, radioul incepe sa cante piesa lui Michael Jackson – «I’ve Got the Feeling Somebody’s Watching Me». Tresar. Exact asa ma simt de nu mai stiu cata vreme. Ca sunt urmarit si nu pot sa-mi dau sema de cine.
Iesim si usa care se inchide in urma noastra estompeaza cantecul, care ma streseaza la culme. Din reflex, in masina ma simt mai in siguranta, ca un animal in cusca lui. In doua saptamani, masina a devenit casa noastra pe roti. Un punctulet albastru care se taraie cu incapatanare spre est.
Ne inscriem in coloana de masini care ies din oras si incepem sa ne apropiem de periferie, in timp ce intunericul care s-a lasat de-a binelea pare sa fi calmat spiritele incinse. Jarul tigarii aprinse se inroseste cu interemitente, de fiecare data cand vantul patrunde pe geamul larg deschis. Trag adanc din tigara si ma bucur sincer ca Traian nu mai tuseste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu