Reusim sa iesim din Ekaterinburg abia dupa doua dupa-amiaza. Sunt deja foarte transpirat si mainile imi sunt foarte negre, de la vaselina emastecata cu adeziv. Am despistat in ultima clipa ca era cat pe ce sa raman fara cablu de acceleratie, care s-a frecat de tabla caroseriei pana s-a ros. De la pedala de accelartie, cablul trece spre motor printr-un orificiu in care este fixat un mic guler de plastic, care a a sarit din loc. Am improvizat dintr-o bucata de sarma mai groasa un sistem de ghidaj pentru ca ce-a mai ramas din cablu sa nu frece din nou de tabla si am fixat toata chestia de caroserie cu mult adeziv. A trebuit sa mai astept vreo ora ca sa se intareasca lipitura si am pornit dupa ce am dat din gros cu vaselina pe cablu in zona orificului. Binenteles ca cel mai simplu era sa fi avut la mine un cablu de rezerva, piesa care costa cam doi dolari si jumatate. Si n-o am, pentru ca nu mi-am inchipuit ca s-ar putea rupe. Acum conduc cu emotii pentru ca daca se rupe in trafic, raman fara alimentare si practic fara controlul masinii. Daca se rupe, as putea controla accelaratia cu o sfoara pe care s-o leg de clapeta de admisie si so-o trece pe sub capota motorului si prin geamul deschis si s-o trag cu mana stanga ca sa accelerez. N-am facut totusi improvizatia asta pentru ca mi s-a parut ca reparatia cu sarma ar putea functiona. Acum o testez. Am patit-o odata cu o Dacie la fel de veche, sa mi se rupa arcul care aduce clapeta de admisie in pozitia de relanti, cand veneam dintr-o excursie cu fratele meu, cam la o luna dupa ce ma intorsesem de pe vapor. Accelerasem ca sa depasesc un camion si dupa ce am trecut de el am vazut ca pedala de acccelratie nu mai revenea la pozitia initiala, iar morul urla turat la maxim. Asa ca mi s-a rupt si cureaua de la ventilator si pompa de apa. Intamplator, mai aveam o curea de rezerva, pe care am schimbat-o pe marginea drumului, dar pentru cablul de accelatie n-am avut alta solutie decat sa leg un elastic, care era insa prea slab ca sa faca treaba, asa ca am condus vreo 300 de kilometri facand un adevarat balet cu masina. Adica dupa ce acceleram, cand vroiam sa decelerez bagam varful picorului sub pedala si o aduceam usor in pozitia in care aveam nevoie sa stea. Dupa ce s-a intunecat drumul a fost un adevarat cosmar, mai ales ca atunci aveam de trecut muntii si aveam de condus pe serpentine. Ca sa fie o calatorie de pomina, cand coboram pe serpentine am am trecut de pe faza lunga pe faza scurta pentru ca din sens invers venea o lata masina si am ramas in bezna, pentru ca aveam probleme si cu partea electrica. Am apucat sa franez chiar pe buza unei curbe. Problema s-a rezolvat dupa ce am dat de cateva ori cu pumnul in bord si cumva s-a restabilit contactul electric, dar n-am mai avut curajul sa folosesc faza lunga de tema sa nu raman iarasi fara faruri. Mi-aduc aminte ca eram atata de obosit incat era sa adorm la volan si nu m-am oprit pentru ca stiam ca mai sunt doar vreo 20 de kilometri pana acasa. Incepusem sa-l intreb pe fartele meu daca am sau nu bicilclisti sau stalpi inexistenti in fata. De obosela vedeam atat de rau incat drumul a durat dublu. De atunci, n-am mai condus pana sa ma ia somnul decat in calatoria asta.
Iesirea din Ekaterinburg este destul de simpla, dar drumul este foarte aglomerat. Cred ca multa lume calatoreste fiind in vacanta, caci suntem in plin sezon estival. Soseaua care duce spre Tiumen este ingusta, are doar doa benzi si se circula intens din ambele sensuri. Daca am fi lluat-o pe autostrada spre Novosibirsk, urmatoare oprire importanta, am fi avut de travesta un colt din republica Kazahstan, ceea ce insemna o viza in plus. Autostrada a fost construita pe vremea cand Kazahstanul facea parte din URSS. Acum fiind un stat independent, trecerea granitei se face cu viza. Evident, ni s-a parut mai simplu sa ocolim aproximativ 300 de kilometri decat sa stam dupa vize si sa mai avem de trecut prin patru controale de frontiera.
Conducem foarte lent, intr-o coloana care se taraie pe sosea ce serpuieste prin niste satuce prapadite. Cateva femei stau pe marginea drumului si ofera spere vanzare fructe de padure. Ma opresc sa cumpar si eu si sunt asaltat de oferet. Casele sunt ata de drapanate incat imi inchipui ca cele cateva ruble pe care le primesc pe ce-au cules din padure inseamna destul de mult, bani de paine sau alte lucrruri strict necesare, pentru ca in mod sigur nu e o mare afacere. Cand iesim din sat, pe marginea drumului sunt cativa oameni care au de vanzare ciuperci de padure.
- Ce zici, Traiane, luam niste ciperci? il intreb pe Traian.
- Da, am putea lua, ma pricepe sa le gatesc. Dar avem cu ce?
- Este si un gratar, am si cratita si cu ce le gati. Am putea face o pauza, ca inaca murim de cald cu zapuseala asta si iar s-a incins motorul.
- Pai hai sa luam.
Opresc si cumpar ciuperci de la femeie tanara, cu cizme de cauzic verzi si o pelerina de ploaie rosie, care sta ghemuita pe marginea soselei langa niste caldari cu ciuperci cu palarii mari, galbene. Par a fi « piciorul caprioarei » si mai are si ghebe, pe care le cunosc cu siguranta. Ii dau o suta de ruble pe vreo doua kilograme de ciuperci. Am luat cam multe, dar sunt ieftine si putem manca pe saturate amandoi.
Incerc sa opresc si sa intru pe un drumeag de paman, in padure, ca saa vem umbra si lemne de foc. Pamantul este insa foarte moale si musteste de apa, asa ca trebuie sa urc din nou pe sosea si sa cautam alt loc. In scurta vreme gasec un alt drumeag lateral care merge undeva spre padure si intru pe el, pana langa un palc de salcami. Suntem la vreo 30 de metri de sosea.
Strangem niste lemne si ma puc sa aprind focul, in timp ce Traian filmeaza. Nu e rea scena si mai prindem din atmosfera calatoriei. Dupa ce fac jarul, il las pe Traian sa se ocupe de gatit. Ciupercile mai mici le face tocana, si pe cele cu palarii mari le frigem pe gratar.
Ne apucam sa mancam cu pofta. Ciupercile sunt foarte gustoase si Traian le-a gatit chiar bine. Dupa masa, strangem instrumnetele de gatit si pornim din nou la drum. Tocana de ciuoperci care a mai ramas am las-o in cratita acoperita, in masina, printre bagajele din spate.
S-a facut aproape ora 5 dupa-amiaza si este ceva mai racoare. L-am lasat pe Traian sa conduca si eu imi mai fac cateva insemnari in caiet.
Cam la jumatate de ora dupa ce am mancat incep sa simt o greutate in stomac si o senzatie din ce in ce mai pronuntata de greta. Cu siguranata de la ciuperci. Mi-au cazut greu pentru ca am macat prea multe si prea repede. Ii spun lui Traian sa opreasca si imdeiat ce cobor din masina vomit din abundenta, in iarba inalta de pe marginea soselei. N-apuc sa termin si Traian mi se alatura. Dupa ce ne desertam stomacele, ramanem palizi, indoiti de mijloc si rasufland greu pana ne revenim cat de cat. Am patit-o deci cu ciupercile siberiene!
- Nu cred ca era vreo una otravitoare, apuc sa bolborosesc, bajbaind dupa sticla de apa minerala.
- Nu, dar am mancat noi prea multe. Eu am mancat cu pofta, ca mie imi plac foarte mult si ciupercile proaspete, mai ales astea de padure, sunt greu de digerat.
- Ihi, aprob eu cu gura plina de apa minerala cu care incerc sa scap de gustul amar din gura. Ne-am indopat ca fraierii. Bine ca le-am dat afara… Esti in regula? Putem pleca, ce zici? il intreb intinzandu-i sticla.
- Da, mergem, ma simt mai bine, imi raspunde Traian dupa o scurta gargara cu apa minerala.
O luam din nou din loc, cu fetele destul de trase si stomacele bine ravasite. La Ekaterinburg i-am trimis un mesaj lui Neil cu noul meu numar de telefon. Inainte de plecarea din Romania imi spusese ca va fi la Krasnoyarsk pe 21 iulie, pentru nuta unor prieteni. Initial aveam programat sa ajungem si noi pe 22, dar nu eram sigur cum o sa avansam. Mi-ar placea sa il intalnim si eventual sa filmam cateva scene de la nunta, ar da culoare filmului. Mi-a socotit acum ca am putea ajunge la Krasnoyarsk pe 21 iulie, dca mergem fara oprire pana la Novosibirsk si acolo ramanem o singura zi. Si la Novosibirsk am gasit pe cineva cu care am putea sa ne intalnim, un tanar om de afceri pe nume Ivan Panov, care vorbeste engleza si ar fi dispus sa ne arate orasul. Si mai am un numar de telefon al unui profesor universitar care a stat o vreme in Australia, deci este si el vorbitor de engleza. O sa-i sun pe amandoi maine, cand voi putea sa-mi dau seama daca ajungem poimaine la Novosibirsk. Deocamdata ii trimit doar un mesaj pe telefonul mobil lui Neil sa-i spun ca in principiu cred ca ajungem la Krasnoyarsk pe data de 21.
Dupa cateva minute primesc un mesaj de raspuns de la Neil ca daca ajung ne vedem la Krasnoyarsk. Asta este bine, as putea face un interviu mai amplu cu el, despre viata in Rusia in general, cel putin cum o vede el ca strain aclimatizat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu