Ar mai fi ceva de verificat. Carburatorul mai are o sită suplimentară, chiar în dreptul admisiei de benzină, care se desface cu o cheie de 13. Desfac şurubul de alamă în care este încorporată o mică sită cilindrică. Sita este plină de depuneri de plumb, de la benzina cu care am alimentat de când am intrat în Ukraina şi până acum. Nu e de mirare că la zgâlţâiturile drumului, depunerile se ridicau şi blocau admsia.
Îi arat şi lui Traian sita murdară, plină aproape până la o treime cu firişoare minuscule de plumb.
-Asta era, îi spun. Uite cât plumb s-a adunat aici! Una-doua se înfunda jiglorul.
-Aha, face Traian ceva mai relaxat. Pai hai să vedem cum merge acum.
Încep să înşurubez la capacul de alamă şi la un moment dat cheia îmi scapă în gol. Mă opresc, îngrijorat că s-a deformat filetul. Reiau operaţiunea cu şi mai mare grijă. Aceeaşi situaţie, aproape de capăt şurubul în care intră sita se învârte în gol. Încerc să-l fixez cumva şi pare că am reuşit.
-Dă-i o cheie, îi spun lui Traian.
Transpir şi mai abundent,din cauza încordarii, ca şi cum nu s-ar fi evaporat din mine cel puţin un litru de apă de când ne-am oprit, în timp ce Traian pune contactul. Motorul porneşte mult mai rotund, ca apoi să se înnece cu intermiţente. De pe filetul şurubului de alamă benzina curge într-un firicel continuu, stropind motorul.
-Opreşte, opreşte! îi strig lui Traian.
Situaţia este foarte proastă. Abia acum realizez că supraîncălzindu-se, corpul carburatorului s-a deformat, iar şurubul din alamă nu se mai potriveşte. Carburatorul este turnat dintr-un aliaj, iar şurubul, fiind din alt material, s-a deformat inegal.
-Ce s-a întamplat? întreabă Traian.
-S-a deformat şurubul. Curge benzină pe lângă.
Traian explodează:
-De ce te-ai apucat să-l desfaci? Acum aici rămânem! Cine te-a pus să-l desfaci? face frângându-şi mâinile şi smulgându-şi şapca din cap, gata să dea cu ea de pământ.
Nu pot spune nici un cuvânt. Are nervii prea întinşi ca să-i aduc aminte că l-am desfăcut pentru că motorul continua să meargă foarte prost.
-Băi, nu pot să cred, se întunecă şi rămânem aici! face el, ţinându-se cu mâinile de cap.
Fără să-mi dau seama ce fac, pun gaz pe foc, murmurând:
-Şi n-am luat carburatorul de rezervă pe care a vrut să mi-l dea Cosmin la plecare…
Traian se holbeaza la mine ca şi cum as avea un nas de cauciuc roşu fluorescent şi pe fruntea mea ar scrie cu majuscule CEL MAI CRETIN OM DIN LUME ABSOLUT GARANTAT, iar eu nu mi-aş da seama de chestia asta.
-Ceeee?!? geme apoi Traian cu o voce de muribund. Ţi-a dat un carburator de rezervă şi nu l-ai luat?!?! Cum să nu iei un carburator de rezervă?!?! se lamentează cu tonul pe care ai vorbi cu cineva care traversează deşertul fără să-şi fi luat apă la el.
Ca şi cum un carburator se deformează în mod normal la fiecare o mie de kilometri!
-Pai de unde să ştiu eu că o să se deformeze carburatorul? N-am păţit-o niciodată. Ştiu să-l desfund, să-l curăţ, să reglez plutitorul, de unde să-mi treacă prin cap că o să se deformeze în halul ăsta?!?
Din expresia lui Traian înţeleg că în acest moment diferenţa dintre creierul meu şi o mămăligă este pur fizică.
-Cum sa nu iei un carburator de rezervă, dacă ţi l-a dat? Trebuia să-l iei! Trebuia să iei carburatorul!
Evident că discuţia este absurdă. Pur şi simplu ne-au lăsat nervii pe amândoi şi aşa că nu mai are sens sa încerc nici o argumentaţie cum că era foarte improbabil să ni se strice carburatorul. Am luat o pompă de benzină şi una de apă de rezervă, la aşa ceva m-am aşteptat să se strice. Carburatorul este în principiu mult mai simplu si nu conţine nici o piesă care să se uzeze într-o lună. Sau care să se uzeze în aşa fel încât să îl scoată din funcţiune. În schimb nu mi-a trecut prin cap că o să se "coacă" şi o să se deformeze din cauza căldurii.
-Să încercăm să facem o garnitură din cauciuc, zic în cele din urmă. Găsim noi o soluţie, mai spun, scoţând cu mâini tremurătoare ţigările.
În faţa evidenţei că trebuie să improvizăm ceva, Traian începe să-şi regăsească stăpânirea de sine. Îi spun că poate să caute o bucată de cauciuc în trusa de scule. Fumez ca şi cum fumul ar fi oxigen, n-am rabdare nici să trag normal din ţigară. Simt cum se lasă înserarea din ce în ce mai repede. Mai avem maxim o oră de lumină, daca nu chiar mai puţin. De când ne-am oprit, adică de vreo oră, pe lângă noi n-au trecut mai mult de cinci maşini. Probabil că după ce o să se întunece, o să fim singuri pe drum. La cât de rău este drumul, nu ştiu dacă cineva s-ar încumeta să ne tragă. Şi apoi, nu ştiu la ce distanţă ar putea fi prima localitate în care am da de un atelier de reparaţii auto. Aşa că şansa de a rămâne în drum dacă nu reuşim să ne reparăm singuri carburatorul este foarte mare.
Traian a găsit o bucată de cauciuc şi mă strădui să decupez o garnitură cât pot de simetrică. Prima încercare nu dă roade. La a doua, sunt ceva mai mulţumit de rezultat. Din păcate, soluţia nu funcţionează. Benzina nu mai curge atât de tare, dar continuă să picure. Motorul funcţionează, dar există pericolul ca să ia foc. Chiar n-am ideea ce am putea face.
Pe când urmăresc cu privirea pierdută un camion care trece greoi pe lângă noi, stârnind praful uscat, Traian mă strigă şi îmi arată un dop de plută, pentru o sticlă de vin. Îl are de la un set cu tirbuşon.
-Încearcă să pui asta în locul şurbului, îmi spune. Are ceva dacă nu mai punem sita?
-Nu, atât că n-o sa mai filtreze benzina. Dar e o idee buna!
Dopul pare să se potrivească şi când pornim din nou motorul, benzina nu mai curge. Suntem pe jumătate fericiţi. Trebuie doar să-l fixăm cumva, să stea forţat în deschizătură. Ne-ar trebui o sârmă flexibilă, dar nu am decât ori sârmă prea groasă, ori prea subţire.
Ne apucăm, prostiţi de încântarea că am găsit o soluţie viabilă pe de o parte şi de oboseală pe de alta, să căutăm o bucată de sârmă prin praful drumului. În România n-ar fi o problemă. Dar suntem la mama naibii, undeva spre mijlocul Siberiei... Suntem atât de zdruncinati psihic încât nu ne dăm seama că şansele de a găsi o bucată de sârmă pe drum sunt cam aceleaşi cu cele de a găsi aur. Ne învârtim buimaci, cu privirile ţintă printre pietroaie, ca şi cum am fi la periferia unei localitaţi româneşti, unde într-adevar am putea da, printre gunoaiele de rigoare, şi de sârma salvatoare.
O maşină care vine dinspre est, neagră, condusă de un tânăr cu o frizură foarte modernă, opreşte lângă noi şi şoferul ne întreabă daca avem nevoie de ajutor. Figura lui foarte şmecheră mă face să-l refuz. Nu ştiu de ce mi se pare că ajutorul ăsta ne-ar costa foarte scump. Maşina pleacă şi la scurtă vreme, din cealaltă direcţie, apare un şir de trei tiruri. Primul opreşte clătinâdu-se în dreptul nostru. Şoferul, un tip voinic, blond, în jur de vreo patruzeci de ani, se apropie de noi îngrijorat şi ne întreabă care-i problema. Pare un tip cumsecade şi-i explic, mai mult prin semne, de ce avem nevoie. Dă din cap că a înţeles şi-mi face semn să-l urmez. Ne apropiem de cabina tirului şi începe să răscoleasca într-un lădoi de scule. Şoferul celui de al doilea tir strigă să-l întrebe care-i necazul şi dacă este nevoie şi de el. Omul răspunde că e în regulă şi le face semn să-şi continue drumul. În timp ce camioanele se urnesc şi trec groaie mai departe, găsim o bucată de sârma care pare să fie potrivită pentru ce avem noi nevoie. Alexandr, căci aşa se numeşte şoferul binevoitor, ne taie o bucată de vreun metru şi legăm dopul, petrecând sârma în cruce, în jurul lui şi al corpului carburatorului. Strâng cu patentul capetele sârmei şi pornim din nou motorul. Funcţionează! Improvizaţia funcţionează! Nu mai curge nici un fir de benzină şi dopul nici nu pare să se umezească. Trebuie să recunosc că ideea lui Traian a fost providenţială. Noroc că rabla noastră e din acea generaţie de motoare care suportă improvizaţii! La o maşină nouă, asa ceva ar fi imposibil.
Îi mulţumim lui Alexandr - se pare că este cel mai răspândit nume în Rusia, că numai peste alde Alexandr am dat, sau numele ăsta predispune la a fi de treabă – care ne explică cum că mai departe, la vreo 20 de kilometri, este o parcare în care se vor opri şi ei şi acolo avem şanse să ne reparăm maşina. Îmi mai spune că există o pastă care se modelează şi se întăreşte, formând o garnitură. Îi spune plastilină rece. Când îi spun unde mergem, imi zice că el locuieşte într-o localitate prin care o să trecem şi ne invită să ne oprim la el. Ne scrie adresa pe o hârtie şi porneşte mai departe, după ce insistă să-l căutăm când ajungem în parcare, ca să-i dăm de ştire că am ajuns. Îi mulţumim în culmea fericirii şi pornim şi noi la drum.
Mergem mai încet decât camioanele şi rămânem în cele din urmă singuri printre gropi şi bolovani, pentru că motorul trage extrem de inegal şi fără putere. Tot umblând la el am dereglat complet admisia de aer şi amestecul de benzina este anapoda. Probabil că şi functionează doar în două sau trei bujii. Oricum, important este ca ne deplasam pe roţile noastre şi că ştim că peste 20 de kilometri vom da de un popas unde avem şanse să găsim un mecanic. Trăiască sârma!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu