S-a intuncat deja si cred ca nu ajungem la feribotul pentru Insula Olhon inainte de 12 noaptea. Am avut o zi plina, in care am filmat, am cumparat o multime de suveniruri pentru prietenii din Romania de la targul din Lystvianka, ne-eam facut rost de reghsitratie prin amabailitatea personalului de la un hotel de lux numit Anastasia si apoi ne-am pornit, dupa cum ne sugerasera baietii cu berea, spre Insula Olhon, rezervatie naturala pe Lacul Baikal. Ne-am programat sa stam pe insula cu cortul si sa ne luam o pauza. Adica sa stam la soare si sa filmam un pic. Eventual sa-mi spal o parte din haine, caci nu mai am decat un rand schimburi curate.
De la Lystvianka si pana la satul de pe malul lacului de unde se ia feribotul sunt cam 180 de kilometri, pe osea care urca spre nord, paralel cu tarmul vestic. Am facut plinul si ne-au mai ramas 900 de ruble pana cand ne intoarcem la Irkutsk ca sa ne inscriem din nou pe ruta catre Vladivostok.
Intr-adevar, abia dupa miezul noptii ajungem in satul adormit si dibuim un loc pe langa un fel de trene viran, in spatele unor garduri de lemn. Cativa caini latra anemic si reusesc sa trezesca doua vaci, care isi ridica plictisite capetele, dupa care inchid ochii, deranjate de lumina farurilor. Ne culcam in masina, pe care ceata venita de pe lac a acoperit-o cu roua, in cele cateva minute in care ne-am pregatit de dormit.
Ma trezesc devreme, ca de obicei, odata cu prima geana de lumina. La cateva zeci de metri este un tarm nisipos, plin de gunoie. O barca parasita se afla intre noi si un debarcader pe care cativa oameni se misca fara graba, incarcand lucruri pe un vas de pescuit. In dreapta noastra sunt casele de pe drumul principal.
Ma incalt cu ghetele, pentru ca mi-a udat ceilati papuci in noroiul mustind de apa de langa masina si ma indrept spre debarcader. Oamenii de acolo imi explica cum s-o iau catre feribot. Mai avem vreo doi kilometri pana la locul de imbarcare.
Pornim pe un drum prafuit de pietris tasat, ca si bucata de aproximativ 50 de kilometri dinainte de sat. In scurta vreme ajungem pe o platforam asfatalata, de vreo suta de metri patrati, care coboara in apa, acolo unde acosteaza feribotul. Cateva masini sunt deja insirate la coada. In stanga si ind repatra, doua pante line, golase, inchid orizontul. Ceata de pe lac este densa si din conversatia celor asezati la rand inteleg ca pana nu se ridica feribotul nu face nci o cursa. Ma indrepts pre sirul de chioscuri de pe partea dreapta, in cautarea unei cafele. Gasec cafea la 10 ruble. Foarte ieftina. Din pacate si foarte proasta. Dar este cafea, este fierbinte si asta este o mare realizare pentru aceasta dimineata.
Aproape doua ore nu se intampla nimic. Ceata s-a departat usor de mal, dar nici urma sa se zareasca insula, care este destul de aproape. Intre timp, coada sa lungit considerabil. Trei baieti de vreo 20 de ani, sositi cu o masina alba, se hotarasc sa renunte si sa plece in alta directie, asa ca imi ofera locoul lor la coada. Un tip intr-un jeep impozant, negru, se stramaba cand ma vede intrand in fata lui, pe locul eliberat de baieti. Ochelarii de soare ii acopera fata nemultumita. Alaturi, o femeie tanara, tunsa scurt, sta ascunsa in spatele unei reviste. Am foarte acuta senzatie ca cei doi au ceva de-a face cu echipa de camera ascunsa. Prea isi ascund fetele.
Pierd vremea legand conversatii cu cei care asteapta la coada. La un moment dat, de pe constructie subreda din bucati de tabla galvanizata din parte stanga a platformei de ciment, un barbat cu o palarie de cow-boy trage o prelata si se vede ca este un poligon anemic de tir. Plictsit de asteptare, ma apropii si eu sa casc gura. Nu prea sunt musterii. Cu 50 de ruble poti trage trei focuri. Premiile sunt niste jucarii de plus. Platesc un bilet si primesc o pusca cu aer comprimat. Primul foc este o ratare, dar la al doilea dobor placuta metalica ce tine loc de tinta. Imi aleg premiul – maimuta de plus.
Ma intorc spre masina si ma duc direct la jeep-ul din spate, cu perechea plictista. Ciocanesc in geam si tipul cu ochelari de soare il coboara. Ii intind jucaria de plus si ii spun rar, in engleza:
-Este un cadou pentru dumneavostra. Dupa cum vedeti, este o maimuta. Aceasta este o maimuta, nu eu!
Sunt aproape convins ca face parte din echipa de filmare ascunsa si vreau sa le transmit sa nu ma mai ia de prost. Omul da sa refuze, dar insist :
-Este un cadou! Va rog sa-l acceptati! mai spun si il asez pe bord.
Omul mormaie un «multumesc» destul de incurcat, in timp ce femeia de alaturi ma urmareste cu o privire timorata, parca si mai mica in scaunul acoperit cu piele neagra.
Ma pun din nou la volanul Daciei. Cobor toate geamurile, caci deja este foarte cald. Nu stiu de ce, perechea din masina din spate, fiecare cufundat in gandurile proprii, ma face sa ma gandesc la mine si la Laura in una din zilelele noaste proaste. Daca nu o sa fac ceva in sensul asta, cam acolo o sa ajungem. La singuratate in doi. Avea dreptate Laura cand mi-a reprosat intr-o zi ca nu comunic cu ea. Atunci nu mi s-a parut, dar avea dreptate. Din cauza grijilor mele si a alergaturilor lunare intre Galati si Cluj, am ajuns ca acasa sa stau lipit de televizor si sa nu scot o vorba. Cand ajung acasa am sa ma stradui sa o las mai moale cu televizorul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu