K 20 - Gostiniţa Sverdlovsk

Soarele straluceste din plin pe cand ne apropiem de Ekaterinburg. Pana la urma am reusit ce ne-am propus, sa ajungem luni inainte de pranz. Rupti de nesomn, nespalati, flamanzi, abulici, in timp ce colinele care inconjoara orasul si care aluneca pe langa noi in sens invers sunt pline de verdeata si dau o senzatie de prospetime laolalta cu cerul senin.
Intram intr-o benzinarie ca sa alimentam si cat asteptam la coada ma hotarasc sa-l sun pe Cosmin, prietenul care m-a ajutat sa pregatesc masina de drum. Cosmin este dirjor de trafic aerian la aeroportul din Cluj-Napoca si face mecanica din pasiune. Oricat s-ar feri, pentru ca lucreaza repede si bine, nu scapa de solicitarile prietenilor de a le repara masinile. Pacat ca n-am reusit sa filmez cum a pus la punct Dacia la el acasa, intr-un cartier marginas din Cluj. Vreo doua zile am lucrat la ea in fata portii, pe strada inca neasfaltata unde locuieste, pentru ca in curte nu aveam loc. Vecinii curiosi care se mai strangeau seara sa ne priveasca cu cate o bere in mana, dupa ce au aflat ca vreau sa ajung cu Dacia la Vladivostok pareau destul de increzatori in sansele mele. Poate erau doar policosi. Nu cred ca se uitase nici unul pe harta unde vine Vladivostok-ul, dar parea logic ca daca se ocupa Cosmin de masina, cu siguranta o sa tina. Acum vreau sa-l intreb care ar putea fi problema cu electromotorul. Numai sa il prind treaz, pentru ca lucreaza in schimburi si poate doarme. Telefonul suna si Cosmin imi raspunde. In fundal aud suieratul unui avion care decoleaza sau aterizeaza.
- Salut, Cosmine! Walter sunt. Ce faci ?
- Salut! il aud foarte clar pe Cosmin. Sunt la munca. Tu?
- Pai eu am ajuns la Ekaterinburg, dincolo de Urali. Ma auzi? intreb pentru ca brusc aud niste paraituri din telefon care bruiaza conversatia.
- Da, da, te-aud. Te-ascult.
- Cosmine, am probleme cu electromotul, incep eu povestea in timp ce il aud din nou foarte clar si ma stradui sa-i explic cat mai detaliat ce se-ntampla.
Cosmin nu poate sa-mi dea un dignostic precis. Orium, sfatul lui este sa mergem asa mai departe, daca nu caut un atelier auto. In nici un caz sa nu ma apuc eu sa demontez ceva, caci ar putea fi mai rau. Da, cam asa ar trebui. N-am rezolvat mare lucru cu telefonul asta, dar a fost bine sa aud o voce de-acasa. L-am auzit pe Cosmin atat de clar incat distanta uriasa parea ca nu mai exista. Si totusi suntem foarte departe de casa si ne astepta inca de trei ori pe atat drum.
Intram in oras fara sa am habar pe unde o fi hotelul care trebuie sa ajunge, Ne lasam purtati de suvoiul de masini care se scurge uniform catre centru, dupa cum arata indicatoarele. La un moment dat, in timp ce coloana sta, asteptand verdele de la semafor, cobor geamul si ii fac semn unui tanar care ne priveste insitent din masina de altauri ca vreau sa intreb ceva. Tanarul lasa si el geamul jos si intreb, straduindu-ma sa rostesc cat mai clar :
- Gostinita Sverdlovsk? Gde gostinita Sverdlovsk? Vi ni znaite? Hotel Sverdlovsk? Unde este hotelul Sverdlovsk ? Nu stiti?
- Priama, inainte, spune tanarul si-mi arata si cu mana, dupa care mai adauga ceva ce nu aud, pentru ca masinile se pun in miscare si trebuie sa pornim din loc.
Strig un spasiba! si ma pregatesc de urmatoarea ocazie in care as putea cere indicatii. Oprim din nou la stop, in dreptul masinii aceluiasi tanat si de data sat apuca sa-mi explice ca mai avem de mers inainte si dupa ce trecem de al doilea semafor trebuie s-o luam in dreapta.
Urmam indicatiile si dupa vreo 10 minute ajungem la locul indicat. Traian vireaza la drepta pe strada ce perpendiculara pe directia noastra de mers si imi dau seama, cuprins de bucurie, ca suntem chiar in fata hotelului, o constructie de vreo opt sau zece etaje, care se ridica chiar pe colt. In fata ei, intre o linie de tramvai dupa care se vede cladirea garii, este o paracre in care ne strecuram si noi. Suntem singura masina cu numar strain.
Coboram aprope clatinandu-ne si dupa ce ne luam bagajele, ne taraim spre intrare. Parterul este spatios si curat. Pe peretele din spatele biroului de receptie se intinde o decoratiune din metal lucrat cu ciocanul, evident de optzecista, abstracta, dar care arata destul de bine. Cateva ghivece cu plante decorative imvioreaza atmosfera. Salut in ruseste, dupa care ma adresez in engelza receptionerei, o femeie intre doua vasrte, cu parul vopsit blond si care poarta un taior bleumarin. Cer o camera cu doua paturi si pretul mi se pare rezonabil – 900 de ruble, adica sub 30 de dolari. Intreb de reghistratie si sunt cuprins de o mare usurare sa flu ca se rezolva de catre cei de la hotel si este inclusa in pretul cazarii.
Urcam cu liftul la etajul patru si ne gasim camera pe la jumatatea unui coridor lung, mult mai negrijit decat receptia. Camera este modesta, dar dupa chinul ultimelor trei nopti de dormit in masina detaliile nu mai conteaza. Intr-o oglinda de pe perete imi zaresc fata congestionata de obosela, cu barba crescuta in dezornine.
- Aratam ca niste zombi, geme Traian in timp ce se prabuseste pe unul din paturi.
- Ihim, mormai eu a aprobare, in timp ce ma lungesc pe celalalt pat.
Imi privesc picoarele, extrem de murdare, cu unghiile deja negre de atat praf. Pot sa-mi simt propriul miros greu de transpiratie de care sunt convins ca s-a lipit un strat considerabil de jeg. Cu greu, ca si cum ultimele picaturi de energie s-ar fi consumat in clipa in care am intrat in camera, reusesc sa ma ridic.
- Tragem un somn si mai incolo vedem noi, ii zic lui Traian, care sta cu privire pierduta in tavan, cu camera de filmat pe piept. Si-a scos-o din bagaje sa imortalizeze momentul sosirii.
Caut parca in reluare prin rucsac dupa propsop si sapun. Trebuie sa fac un dus. Imi fac curaj si ma ridic cu greu, ca si cum abia acum toata oboseala si-ar fi facut brusc efectul si ma tarasc catre baie, care nu-mi inspira deloc prea multa curatenie. Oricum, nu mai conteaza. Bine ca este apa calda. Ma sapunesc de doua ori, pana cand apa care se scurge de pe mine nu mai aducea a noroi, dupa care ma tarai in sens invers spre pat si ma pravalesc cu un geamat innabusit pe cersafurile uzate dar curate, care imi par o binecuvantare. Adorm in timp ce de la dus se aude zgomotul apei care curge in timp ce Traian se spala si el.
Huruitul tramvaielor ma trezeste dupa o vreme. Prin perdeua umflata de vant se ghiceste caldura de afara. Mi-ar fi placut sa mai dorm. Ma uit la ceas.este 3 dupa-amiaza. Insemana ca am dormit cam o ora si jumatate. Ma rdic in sezut pe marginea patului cu capul umflat de somnul fara vise si o sete patrunzatoare imi naclaieste cerul gurii. Beau in sila niste pa clada din bidonul de langa pat dupa care ma duc la baie si ma spal indelung pe dinti.
Barbieriu si cu haine curate, ies din camera incetisor, ca sa nu-l trezesc pe Traian. Cobor si ies din hotel. Soarele straluceste puternic iar orasul este mai animat decat atunci cand am sosit noi. Imi aprind o tigara si ma indrept agale spre masina pe care am lasat-o in parcare. Alaturi de Dacia noastra este parcat un Moskvici negru de sub care ies o perche de picioare in salopeta. Cineva trebaluiste pe sub el si scena mi se pare oarecum neverosimila. Cam ciudat sa te apuci sa repari o masina in parcarea unui hotel. Si cum de s-o fi nimerit fix langa masina noastra, ma intreb in timp ce simt aceeasi neliniste stranie pe care mi-a starnit-o si omul incruntat cu geca de piele care m-a studiat azi dimineata in parcarea singuratica. Moskvici negru, fals mecanic, dispozitiv de urmarire montat pe masina noastra, dezvolt involuntar un scenariu de film cu James Bond, in timp ce parca simtind ca-l privesc insistent, posesorul picoarelor de sub Moskvici scoate si capul si apuc sa vad un chip de babat spre cincizeci de ani, cu par si mustata carunte, tunse scurt, care se ascunde rapid la loc vazand ca-l privesc. Da, teoretic ar putea fi un chip de ofiter sub acoperire, imi mai spun dupa care sting tigara si dizolv cat pot de eficient scenariul cu urmari si agenti secreti. Ma intorc si plec nepastor, desi sunt departe de a fi asa. Ceva nu este in regula, dar eu unul n-am cum schimba lucrurile.
Trec strada si intrul in magazinul alimentar de deasupra caruia imi zabeste o matrioska gigantica, viu colorata dar imobila pe panoul care se intinde de la etajul unu pana la trei. Cumpar de mancare si cu doua scaose pline ma reintorc la hotel unde Traian tocmai s-a trezit si el. Inviorat de vederea sacosele cu mancare se duce sa-si dea cu apa rece pe ochi, ca sa se dezmeticeasca. Din nou a reusit sa doarma mai mult de cat mine. De cate ori prinde ocazia, Traian chiar recupereaza orele de nesomn. Deschid si mai larg geamul si privesc parcarea din care a disparut Moskvicul negru. Nu indraznesc sa-i spun lui Traian nimic din ce-mi trece prin capa legat de faptul ca am fi urmariti. Pare prea neverosimil si n-am chef sa alimentez o stare de panica inutila. Ne-ajunge ca drumul in sine este o problema. Matrioska de peste drum ma priveste cu acelasi zambet impenetrabil de Gioconda cu obraji imbujorati. Cu siguranta in clipele astea stie mai multe decat mine. La urma urmei, este la ea acasa si are avantajul trerenului.
- Cum ai dormit? il intreb pe Traian cand se intorace de la baie.
- Ca lemnul! imi raspunde satisfacut. Tu?
- Eu n-am reusit sa dorm prea mult. Hai sa mancam. Am facut cumparaturi peste drum, este un magazin chiar cum treci strada.
- Scump? intreba Traian in timp ce desface cu pofta zugravita pe chip un borcan cu ghiveci de legume. E mare amator de legume, stiu de la plecare.
- Nu, preturile sunt cam ca la noi. Imi pare rau ca n-am vazut nici un fel de vin. As fi baut niste vin, n-am chef de bere. Da’ rusii nu prea beau vin, asa ca nu prea cred ca o sa gasim in alta parte decat la restaurant.
Traian nu pare prea interesat de capitolul vin, in schimb este foarte satisfacut de pestele afumat pe care l-am cuparat. Rusii nu beau vin, in schimb sunt mari consumatori de peste.
Dupa ce mancam, iesim in oras sa filmam ceva. N-am filmat nimic semnificativ inca despre drumul nostru in Rusia si cel mai tare ma supara ca n-avem nimic reprezentativ despre traversarea Uralilor. A fost o etapa importanta a calatoriei care ne lipseste pe film.
Ekaterinburgul se arata foarte linistit si cladirile vechi, de secol XIX as zice, se arta destul de curate, chiar daca nu foarte ingrijite, cu fatadele vopsite in culori calde. O luam agale pe jos, in sens invers de cum am venit.