Ma trezesc foarte obosit, cu bratele amortite din cauza pozitiei incomode. Cel drept imi este atat de inert incat trebuie sa ma folosesc de stangul ca sa-l pot misca... Ceafa mi-e si ea intepenita, ca si genunchii indoiti sub volanul masinii. Cu ochii carpiti de somn imi privesc ceasul - este aproape 6 dimineata, ceea ce inseamna ca am dormit in masina vreo 3 ore, doborat de plecarea intarziata din Cluj si de condusul pe timp de noapte pe un drum foarte prost. Privirea mea impaienjenita urmareste reflex pasagerii inghesuiti intr-o duba matinala, rosie unde nu este ruginita, ce trege pe langa masina mea paraind energic din toba de espament generos gaurita. Sunt cu siguranta localnici plecati la munca de dimineata, ceva mai treziti decat mine de zgaltaiturile dubei care dispare rapid, lasandu-i inca nedumeriti daca talmes-balmesul din masina contine oameni, cartofi sau marfa de contrabanda, pentru ca eu si Traian, inca impachetati de-a valma in sacii de dormit, semanam cu orice. Traian doarme pe scaunul din dreapta si incerc sa fac cat mai putin zgomot cand ies din masina. Suntem intr-o parcare prafuita, peste drum de o bodega, la fel de adormita ca si mine, si chiar la fel de sifonata, caci pare inghesuita de dealurile Sucevei la fel cum am fost eu de cabina masinii. Padurea verde din jur palpita insa de viata, deocamdata invizibila, dar semnalata de zeci de ciripituri vesele, incurajate de cerul senin al diminetii de vara.
Imi torn in pumni niste apa si-mi dau pe ochi. Reusesc sa-mi prepar o cafea instant cu apa minerala rece, pe care o beau ghemuit langa masina. Imi privesc distrat manecile hanoracului rosu. Nu-i un hanorac prea grozav, abia rezista la ploaie si nici nu-mi vine prea bine, dar tin la el pentru ca mi l-a facut un prieten bun cu ani in urma, inainte sa plec pe vapor, si l-am purtat din Canada pana in Caraibe. Imi pipai reflex buzunarul stang, unde simt uflatura portmoneului, acolo unde imi sunt si actele. Fara sa ma ridic pe dea-intregul in picioare ma mut spre roata din spate, ca sa cercetez la lumina capacul de protectie al rulmentului exterior, montat noaptea la lumina lanternei. E bine fixat, spre deosebire de cel vechi, pe care l-am pierdut undeva pe drum. Pe masura ce ma dezmeticesc imi vin deodata in minte, invalmasite, fragmente din ziua de ieri, coboratul calabalacului la masina, imbratisarea puternica a fratelui meu, cea destul de rece a Laurei, probele stangace de filmare ale lui Traian. Si alergatura haotica care a precedat plecarea, cand am cautat timp de aproape doua ore un notar public disponibil in centrul Clujului, pentru ca sa pot face imputernicirea fara de care Laura nu poate primi de la banca codul cardului pe care l-am blocat din greseala in zilele agitate de dinaintea plecarii. Am talentul asta de a intra in criza de timp apucandu-ma de mai multe lucrururi deodata, trebuie s-o recunosc. Exact ca inainte de plecare asta.
Ma uit din nou la ceas si imi mai acord cinci minute inainte sa pornesc la drum. Sunt stresat pentru ca nu stiu cati kilometri sunt pana la Suceava si daca ajungem in timp util. Ar fi fost grozav daca reuseam sa ajungeam azi noapte, asa cum era prevazut ! Dar a trebuit sa ma opresc doborat de somn. Traian deschide ochii si ii arat prin geam cana de cafea. Clipeste de cateva ori si dupa aceea clatina din cap in semn de refuz. Coboara din masina si ma intreaba buimac:
- Mergem?
- Mergem cand esti gata.
Mormaie ceva ca pentru sine si dispare in tufisuri. Imi inghit restul de cafea rece si incerc sa aranjez cumva lucrurile imprastiate prin masina. Traian revine si dupa ce ne turnam reciproc apa dintr-un bidon pentru un simulacru de toaleta matinala, in care spalatul pe dinti pare cea mai serioasa operatiune de igiena, reusim sa o luam din loc.
Conduc in tacere, asteptand sa dau de prima borna kilometrica ce ar putea sa ma lumineze cat mai avem pana la Suceava. Motorul s-a incalzit, dar masina trage destul de greu. E drept ca tot urcam pe serpentine, dar ceva nu pare in regula, cat sa imi alimenteze starea de tensiune, pe langa grija de a ajunge la timp la Consulatul Ukrainei din Suceava, de unde sper sa-mi pot lua viza de tranzit in cursul zilei de azi.
Dupa catava vreme, Traian face cateva probe de filmare, ca vedem cam ce se poate inregistra din masina si cum se capteaza sunetul. Stiu ca acesta va fi punctul sensibil, lipsa unui microfon suficient de performant. Imaginea iese bine, sunetul nu e in schimb concludent. In timp ce Traian incearca alte reglaje, eu ma stradui sa fac loc autocarului din spate, al carui sofer claxoneaza nervos pentru ca nu i-am facut loc sa ma depasesca suficient de rapid. Insa drumul, care a inceput din nou sa coboare, e ingustat din cauza reparatiilor si acum, desi ma stradui sa stau cat mai pe dreapta, dureaza cateva minute bune pana ii reuseste manevra. Sunt convis ca a luat drept rea-vointa lipsa mea de solicitudine in momentul in care a incercat sa ma depaseasca prima data, cand eu nu l-am observat, concentrat sa ocolesc gropile. Traian filma si incercam ca sa il zgaltai cat mai putin. Drept urmare, imediat ce ajunge cu autocarul in fata mea, soferul franeaza brusc. Manevra foarte urata, un fel de injuratura combinata cu amenintare, in limbajul soferilor romani. Il injur si eu cu aceeasi promptitudine cu care calc frana. Traian ma secondeaza vrand-nevrand, pentru ca era sa se izbeasca cu camera de parbriz. Autocarul accelereaza starnind un nor de praf si il las sa se indeparteze, trag nadejde cu un sofer ceva mai satisfacut. Prin praful ce se imprastie, verdele crud al padurii straluceste, ondulat de un vant usor. Incepe sa fie deja cald, in ciuda orei inca matinale.
- 46 de kilometri pana la Suceava, citesc eu de pe o borna.
- Ce-ai spus ? face Traian.
- Mai avem 46 de kilometri pana la Suceava, repet in timp ce ce cu o mana desurubez capacul bidonului cu apa minerala pe care il tin intre genunchi. Beau prelung, desi nu mi-e atata de sete pe cat mi-e de foame. Stresul si obosela acumulata cer energie in plus, dar nu mai am de gand sa opresc pana la Suceava. Viza de tranzit pentru Ukraina e mai urgenta decat micul dejun.
Ajunsi in oras, gasim destul de repede Consulatul Ukrainei, in fata caruia s-a format deja o coada. Sa fie in jur de 15 persoane. Intr-o ora numarul se dubleaza si ma intreb de ce se inghesuie oamenii astia sa ajunga in Ukraina, cand de acolo nu se aud decat povesti cu jafuri si raketi iar in Romania expresia «un recuperator ukrainian» este deja un stereotip. Nu unul pozitiv, desigur. Cand ajung sa completez formularul pentru viza sunt deja ingrijorat pentru ca mai sunt doar cateva minute pana la incheierea programului de primire a cererilor. Doua tiganci cu fuste si basmale inflorate imi stau in spate, insistand sa le completez formularele, pentru ca ele nu stiu sa scrie. Ma gandeam sa le ajut, dar nu mai am timp si trebuie sa ma asez eu insumi la rand, inainte sa se inchida ghiseul. Tigancile incep sa vocifereze foarte suparate si abia reusesc sa scap de ele. Imi pare rau ca nu le-am ajutat, dar trebuie sa fug la banca, pentru a plati taxa de viza.
Dupa ce platesc, mergem sa mancam ceva. Este aproape ora unu dupa-amiaza si abia dupa ora patru imi pot ridica pasaportul de la consulat. Hotarasc impreuna cu Traian sa cautam un loc mai retras unde eventual sa ne odihnim putin. Suntem intr-o margine a orasului si in cateva minute lasam in spate ultimele case. Gasesc un palc de copaci pe malul unui paraias si ne oprim acolo. Profit de de prezenta apei si pentru ca este foarte cald ma spal cum pot, gandidndu-ma ca este abia prima zi in care trebuie sa ma obisnuiesc cu lipsa confortului urban, de la care stiu ca cel mai mult imi va lipsi dusul. Gazele care roiesc nestingherite sub cerul foarte senin de iulie ma impiedica sa adorm. Reusesc in cele din urma sa prind cam o ora de somn, foarte buna si ea, inainte sa pornim spre consulat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu