K 19 - Vaporaşul din pădure

Cand deschid ochii am aceeasi senzatie de frig si durere surda in tot trupul cu care deja m-am familiarizat. O urma vaga de lumina ma ajuta sa-mi dau sema ca suntem intr-o parcare pustie, in care in afara de masina noastra mai este doar o alta masina, ceva nedefint de culoare inchisa. Este inca ceata, nu asa de deasa ca cea de la miezul noptii, dar destul cat sa nu vad mare lucru. Faptul ca am dormit ma ajuta sa gandesc ceva mai normal. De speriat ne-am speriat degeaba. Dar pana la urma era firesc sa fim speriati de ceata cumplita si de drumul necunoscut.
Cobor din masina si caut din priviri un WC. In coltul parcarii, care tine de o statie de benzina cu o singura pompa, este o cosmelie de ciment spre care ma indrept cu pasi sovaielnici, de frig si de amorteala. Calc cu grija prin balta de urina si apa de pe jos si dupa ce ma usurez ma intind cum pot, stanjenit de aceeasi baltoaca, spre o chiuveta ruginita. Apa rece cu care imi dau pe fata ma face sa ma simt mai bine si ma ajuta sa revin la parametrii minimi de functiune.
N-am incotro, trebuie sa-l trezesc pe Traian ca sa putem pleca. Suntem in continuare in criza de timp. Il scutur usurel de umar si cand deschide ochii ii spun ca am nevoie sa dea o cheie in timp ce eu pazesc borna de la baterie. Buimac, Traian invarte cheia in contact, iar eu decuplez bateria imediat ce motorul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Manevra reuseste si cuplez la loc borna bateriei, ca sa se incarce. Schimb locul cu Traian si pornesc pe drumul pustiu.
Pe masura ce se lumineaza, ceata incepe sa se imprastie si peisajul redevine normal. Adica vizibil. Apar si primele masini pe drum si reintram in normal. Adica vad soseaua, copacii cresc de jos in sus, norii sunt pe cer si nu mai simt ca suntem chiar pierduti in necunoscut. Mi-e foame, dar mai mult decat foame am nevoie de o cafea. Doamne, cat imi lipsesc cafeaua si dusul de dimineata!
Pe drepta se iveste brusc o salupa plina de verdeata. Este chiar o salupa de vreo 10 metri lungime, pusa pe niste butuci, transformata intr-o bodega cu terasa. In fata sunt cateva mese de plastic, niste umbrele de soare inca stranse, si multa verdeta, flori colorate in hardaie care inveselesc locul. Pentru mine, este de-a dreptul idilic. Dupa o nopate de cosmar, un loc care emana prospetime si liniste este de-a dreptul o rasplata pentru ca nu ne-am dat batuti si n-am facut cale-ntoarsa! Trag de volan spre drepta si parchez langa terasa pustie cumprins de o buna-dispozitie remarcabila. Aparitia terasei chiar in momentul in care ma gandeam ca vreau un loc unde sa cumpar o cafea m-a umplut de veselie, chiatr daca tremur din cauza diminetii inca umede si racoroase.
In afara de o pisica tarcata, nu se vede nici o miscare. Un firicel de fum iese pe cosul salupei, semn ca cineva este totusi inantru. Imi bag si eu capul pe usa taiata in coasta de metal si zaresc pe cineva trebaluind undeva langa o soba pe care fumega ceva. Sunt doua femei, una in varsta iar celata foarte tanara, care pregatesc mancare. Salut si cer doua cafele, dupa care astept afara.
Pisica ma priveste de la distanta. Si in timp ce incerc s-o conving sa se apropie, vad ca de la distanta ma mai priveste cineva. Un barbat incruntat. Este cam intre doua varste si poarta o geaca de piele maro si niste pantaloni negri. La oarecare departare de Dacia noastra este o Lada Samara visinie, murdara. In momentul in care ma uit la el, omul isi fereste privirea. Brusc, am senzatia ca m-a urmarit. Nu pot explica de ce, dar asta este primul gand care imi vine in minte. Omul asta ma urmareste. Statea pur si simplu si se uita la mine. Abia cand m-a vazut ca ma uit la el a plecat de la masa la care statea stingher, fara sa faca nimic altceva decat sa ma priveasca, si s-a dus inauntrul salupei. Senzatia de disconfort pe care o resimt este foarte distincta si nu pot decat sa incerc sa ma port normal. Ma stradui sa fiu cat mai rational posibil si sa ma intreb daca nu mi se pare. Daca totusi nu ma urmareste ? Practic, n-am nci o dovada. Si totusi tipul mi se pare ciudat. Sunt aprope sigur ca este aceeasi masina care era si in parcarea unde am dormit noi. Daca cumva ne-a urmarit toata noaptea, probail ne-a injurat bine ca l-am purtat prin ceata incredibila intr-o calatorie dementa. Dar daca nu ne urmareste si este un sofer oarecare ? In ambele cazuri, nu pot face nimic. Daca omul ma urmareste, n-are decat. N-am nimic de ascuns. Numai sa nu se lege nimeni de faptul ca filmez.
Ma apropii de Traian si il ajut sa se spele pe maini si pe fata tinadu-i un furtun din care un firicel de apa se scurge intr-o gura de canalizare. Ma mai clatesc si eu si intru din nou dupa cafele, pe care fata tocmai le aduce pe o tava de plastic pe care o tine destul de nesigur. Propabil este noua si nu are experienta.
Omul cu geaca de piele isi soarbe cafeaua undeva la distanta. Nu-i spun nimic lui Traian despre banuiala mea ca ne-ar urmari. La un moment dat, brusc, omul isi arunca tigara si pleacaca nervos, fara sa-si termine cafeua. Reactia mi se pare total nefireasca. Ma stradui sa nu privesc masina care iese din parcare si sa-mi vad de cafeaua mea. Pisica care n-a binevoit sa se apropie se lasa filmata de Traian, care si-a scos camera, stimulat si el probabil de amenajarea inedita. Un vaporas intr-o parcare dincolo de Urali, la mare distanta de orice curs de apa navigabil.

K 18 - Uralii se coboară-n ceaţă

Odata cu inserarea ajungem in dreptul unei pante foarte lungi. De la distanta vad niste bariere vopsite in galben si negru, printre care camionaele se strecoara intr-o parcare aseni oilor la stana. Bineteles, politisti supravegheaza cu atentie toate miscarile. Mi-e greu sa pricep ce-i cu controalele astea aprope ca in stare de razboi. Inaintam foarte incet si politistul cu lanterna in dreptul careua ajungem si noi in cele din urma ne face semn sa trecem dupa o privire scurta. Nici nu ne-ar fi trecut prin cap ca la asa o bariera, cea mai mare de pana acum, o sa scapam necontrolati. Cred ca mutrele noastre dezorientate l-au convins pe politist sa nu mai piarda vremea cu noi si sa vada de camioane, adunate intr-un sir a carui coada se pierde deja in intunericul din vale.
Oprim cu oarecare teama in mijlocul caravan-seraiului de TIR-uri, care cu siguranta raman aici peste noapte. Cred ca nu este vorba doar despre un punct de control, ci si de un popas important cu parcare pazita. Luminile care sclipesc colorat in fata cladirilor care aduc a bodegi sau moteluri modeste si muzica care razbate dinautru de fiecare dta cand cineva intra sau iese imi confirma faptul ca locul e frecventat de multi soferi. Raman sa fumez langa masina iar Traian se duce sa mai cumpere niste apa minerala. Cand se intoarce, inchid capota si ne pregatim din nou de drum, in timp ce din crasma de peste drum trei femei galagiose si imbracate pestrit merg conduse un barbat catre un grup de camioane. Fara indoiala, prostituate. Intr-adevar, cand o vad pe prima ca se catara in cabina unui camion nu mai am nici un dubiu. In loc sa ma linisteasca, scena care teoretic ar insemna ca oamenii se simt in siguranta din moment ce-si permit sa se « relaxeze », ma face sa vreau s-o luam cat mai iute din loc. Pe unde misuna prostituate sigur sunt si borfasi. Si politisti, dupa cum am vazut. N-am chef de nci un cocktail de senzatii tari, m-a stors destul drumul.
Cand dau cheie aud un carait suspect de la motor care nu inceteaza nici dupa ce scot speriat cheia din contact. Sar jos din masina si deschid capota. Huruitul vine de la electromotor, care functioneaza in continuu, desi am decuplat alimetarea. Scotocesc panicat dupa o cheie sau un patent in timp ce Traian ma tot in intreba ce se-ntampla.
- Nu stiu! ii strig. S-a blocat electromotorul!
Ciocanesc in capatul electromotorului fara nici un rezultat. Reusesc sa slabesc suruburile unuia dintre contactele de pe baterie, zgaltaind cablul cu disperare si in momentul in care il smulg de pe borna zgomotul inceteaza.
Imi aprind cu maini tremuratoare o tigara si incerc sa inteleg care ar putea fi problema. Dupa sunet, ar fi bendixul blocat. Am mai patit-o cu alte Dacii vechi, dar daca ciocaneam in carcasa electromotorului se debloca si se decupla. Sper numai sa nu se fi ars bobina electromotorului, ar fi aproape un dezastru! Ar insema ca trebuie sa impingem masina de fiecare data cand vrem s-o pornim !
- Hai sa mai incercam o data, ii spun lui Traian dupa ce am cuplat bornele de alimentare pe baterie.
Figura se repeta si electromotorul nu se opreste decat daca iau contactul de pe baterie. De stricat este stricat, dar nu este ars. Asta-i bine. Totusi cum sa procedam ? Traian mai pune o data contactul si imediat ce simt ca a pornit motorul iau borna de pe baterie. Electromotorul se decupleaza iar motorul a ramas pornit. Deci am gasit o solutie. Nu prea grozava, dar mult mai buna decat impinsul. Oricum, nestiind care este exact defectiunea, mi-e cam frica sa nu se arda ceva. La partea electrica nu ma pricep deloc.
Las capota si ii spun lui Traian ca putem pleca. S-a intunecat de-a binelea si se simte ca se aduna ceata. Suntem singurii care plecam din parcare, in timp ce cateva camioane intarziate se grabesc sa ajunga sub luminile vesele si in siguranta ingraditurii cu bariere. Trebuie neparata sa mai conducem, daca vrem sa ajungem maine inainte de pranz la Ekaterinburg.
Ceata tot mai deasa si recenta problema cu electromotorul ma ingrijoreaza foarte tare. Rascolesc intre lucrurile inghesuite langa geamul din spate si gasesc un manual vechi de reparatii auto, de prin anii ’70. Pe vremea aceea, cand atelirele auto erau mult mai rare, orice sofer trebuia sa aiba obligatoriu si cunostinte de mecanica, sa se poata descurca si singur la nevoie. La lumina slaba a lantrenei de buzunar caut la cuprins capitolul legat de defectiuni ale electromotorului. Gasesc ceva si parcurg infrigurat o serie de explicatii bolovanoase, greoaie, scrise pentru cineva care are cunostinte destul de temeinice de mecanica. Dau pagina si pentru o clipa raman blocat. O fotografie micuta de-a tatalui meu, alb-negru, pe care n-am mai vazut-o niciodata, sta lipita intre pagini. Nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ce legatura ar putea fi intre defectiunea de la electromotor si faptul ca o fotografie de-a lui tata de mai bine de 20 de ani este in carte fix la pagina care descrie defectiune respectiva. Intr-o carte pe care aprope sigur n-a mai folosit-o de vreo 20 de ani. Coincidenta este stranie si ma intreb daca are vreun sens. N-as putea spune ca sunt superstitios, dar uneori sunt lucruri care ma fac sa ma gandesc ca au si un alt sens decat cel aparent. Ca atunci cand unul dintre fostii angajati ai lui tata, un pensionar foarte simpatic care venise sa lucreze ca proiectant, domnul Caranghel, imi daduse un ceas gasit intr-un sertar. Era un ceas de-al tatalui meu de pe vremea cand era student, dupa cum mi-a zis domnul Caranghel. De fapt tata il primise cadou de la bunicul cand intrase la facultate. Am luat atunci ceasul, un ceas rusesc, ca mai toate ceasurile care se cumparau in Romania prin ’70, un Poljot cu cadran verzui si carcasa aurie, de care mi-am adus aminte ca l-am vazut o vreme purtat de tata cand eram destul mic. Curios sa vad daca mai functioneaza, l-am intors si am vazut ca merge, dupa care l-am bagat in buzunar si am uitat de el, prins de vesnicile probleme pe care a trebuit sa le rezolv dupa moartea subita a tatalui meu, in calitate de unic mostenitor. Peste vreo doua zile, cand am ajuns la mine acasa, am gasit ceasul in bzunar si m-am dus sa-l pun intr-o cutie in care tineam si ceasul bunicului, gasit la in zilele de dupa inmormantare, o Raketa pe care o purtase o vreme ca amintire si tata, intr-o perioada in care ii mergea tare greu si ar fi avut mare nevoie de ajutorul bunicului, mort si el de cativa ani buni. Am luat amandoua ceasurile in mana si le-am privit. Emotia m-a cuprins brusc cand am vazut ca amandoua erau oprite la aceeasi ora. Diferenta era de cel mult un minut sau doua. Am fost sigur atunci ca amandoi sunt bine, poate impreuna undeva acolo sus. Sau orinde ar fi fost, era un semn ca s-au regasit. Aceeasi ora a fost pentru mine confirmarea ca era ceva care ii lega dincolo de moarte. Stiam de la mama ca tata si bunicul au tinut foarte mult unul la altul. Si acum imi pare rau ca de emotie, in loc sa le las asa, am intors ceasul lui tata si l-am pornit. Ar fi trebuit sa le pastrez pe amandoua asa cum se oprisera atunci, la aceeasi ora. In situatia de fata, in care am nevoie de orice sprijin, ma gandesc la un singur lucru – ca tata ar fi stiut cu siguranta ce s-ar putea face, si daca am dat de fotografia lui intr-un loc si un mod atata de neasteptat, ar trebui s-o iau ca pe o incurajare. Vocea imi tremura putin cand ii spun lui Traian :
- Uite ce-am gasit ! O fotografie de-a lui tata fix la pagina despre defectiuni la electromotor…
- Si ce, crezi ca-i vreun semn ? face el.
- Poate, raspund, convins in sinea mea ca este.
O senzatie lugubra ne cuprinde si pe mine si pe Traian cand vedem ca drumul e din ce in ce mai pustiu si suntem singurii care plecam, in timp ce toti ceilati se grabesc spre staianka. Asa am invatat la cursul de rusa ca se spune parcare, adica popas – «staianka».
In cateva minute, pe masura ce incepem sa coboram, ceata este ata de deasa incat abia vedem marginea drumului. Si suntem absolut singuri pe drum! Normal, toti s-au oprit din cauza cetii! Iau lanterna mare, care se alimenteaza de la bricheta masinii, o cuplez si o scot pe geam, in incercarea de a avea o lumina suplimentara. Tot ce reusesc este sa sperii un camion ratacit, care trage cat poate de mult pe dreapta. Poate ne-o fi crezut un echipaj de politie care semnalizeaza cine stie ce! Oricum, raman cu lanterna spanzurata in afara, ca sa am senzatia ca ii sunt cumva de ajutor lui Traian, care conduce extrem de incordat, gemand din cand in cand ca nu vede nimic. Constat ca ne este pur si simplu frica, parca nu ne-ar mai fi fost de mult! Si ne estew frica sa ne oprim! Buna treaba! Ne este mai frica sa ne oprim decat ca am putea cadea in vreo prapastie de pe serpentinele fara nici un marcaj. Aceeasi senzatie de spaima cuprinzatoare si nedefinita ca in prima noapte pe drum, dupa episodul cu politistii din Voronej sau de unde mama naibii o fi fost, caci nu-mi mai aduc aminte locurile prin care am trecut exact, toate mi se invalmasesc estompate si neclare in cap! Am parcurs cam o mie cinci sute de kilometri in Rusia dar pshihologic batem pasul pe loc. Doi speriati intr-o cutie pe roti care sta sa crape, manati paradoxal inainte de un curaj prostesc. Dar este oare prostesc? Toti cei plecati in calatorii spre locuri necunoscute erau nebuni? Sau prosti? Pentru unii, cu siguranta ca da. Este uimitor ca mergem inainte, in ciuda fricii. Ar fi o minciuna sa spun ca nu ne este frica, dar in acelasi timp avem curaj pentru ca mergem inainte, in loc sa facem cale intoarsa. Pana la urma se adevereste o definitie a curajului pe care nu mai stiu unde am auzit-o: curajul este un risc calculat. Riscul nu exclude teama. Daca nu ne-ar fi deloc teama, am fi pur si simplu nebuni.
Si in ciuda situatiei, ma cumprinde un somn greu, o stare vecina cu lesinul. Reusesc cu greu sa-mi tin ochii deschisi. Pleoapele mi se inchid peste ochi fara sa-mi dau semana si fac eforturi cumplite sa-mi tin ochii deschisi. Oricum nu vad mare lucru. Ma surprind a nu stiu cata oara ca ochii mi se inchid constant si dau sa adorm, si-i spun lui Traian :
- Nu mai pot! Pic de somn! Chiar nu mai pot sa stau treaz.
- Nici eu nu cred ca mai pot sa conduc mult, zice el. Daca gasesc unde sa ne oprim, sa stii ca ma opresc!
- Bine, ii raspun. Ne oprim, chiar nu putem sa mergem mai departe asa!
De fapt ne este frica sa ne oprim pentru ca suntem in padure, suntem singuri pe drum, este bezna si-o ceata s-o tai cu cutitul. Sau, vorba unui prieten, o ceata de poti sa-ti reazemi bicicleta de ea. Si am fost sfatuiti sa nu oprim in paduri orice-ar fi! Sa nu oprim ca una-doua apar raketii! Prezenta raketilor pare aproape sigura in aceste momente, cand am senzatia ca n-am vazut atmosfera mai sinistra in viata mea! Trunchiurile copacilor, atunci cand se vad, au o culoare nefireasca din cauza cetii. Dar de fapt cel mai mult suntem infundati pur si simplu in ceata, ca si cum am inainta prin vata cenusie. Farurile nu reusesc sa lumineze la mai mult de un metru sau doi. Ceea ce facem noi cred ca este ceva mai putin periculos decat baijbaitul pe un camp de mine. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut parapeti pe marginea drumului in ultima vreme si avand in vedere ca suntem pe serpentine, putem oricand sa iesim de pe drum si sa ne rostogolim pe vaile abrupte.
Nu stiu ce se intampla si in cele din urma adorm, fara sa mai apuc macar sa-l avertizez pe Traian.

K 17 - Percheziţie

Simt un fir de saliva atarnandu-mi in coltul gurii cascate si metalul caroseriei ciocanindu-mi constant in tampla amortita, dar nu-mi vine sa deschid ochii. O fac in cele din urma si dupa ce ma sterg la gura cu dosul mainii, privesc ceasul de mana fara sa vad de fapt ce ora este. Imi dau sema ca am adormit si in cele din urma fac soscotela ca nu mai mult de 20 de minute. Bune si alea, mai bune decat nimic, desi nu ma simt mai odihnit, cel putin teoretic bateriile trebuie sa mi se mai fi incarcat, chiar daca infinitezimal. Inaintam printre inaltimi neregulate, care se decoloreaza cenusii in departare.
Traficul este deja mult mai descongestionat, probabil absorbit in majoritate spre Ufa si Samara, de la intersectia prin care am trecut dupa ce am scapat de serpentine. Dacia se catara greoi pe o panta in capatul careia apuc sa zaresc un post de control singuratic, din dreptul careia tocmai pleaca o masina, urmarita de privirile unui politist inarmat. Brusc imi sare somnul si vad aceeasi senzatie de incordare instantanee pe fata lui Traian.
- Camera e stransa, asa-i? ma aud intreband desi stiu prea bine ca Traian a bagat-o in rucsacul cel mic, negru, in care o tine de obicei, dupa ce mi-a aratat filmarile cu Lada impotmolita.
- Da, e in spatele tau. Crezi ca scapam de astia? ma intreba la randului lui, referindu-se la postul de control.
N-apuc sa-i mai raspund. Raspunsul il da bastonul dungat alb-negru pe care politistul il ridica fara echivoc. Chipul lui incruntant ma pregateste reflex pentru inca o portie de transpiratie. Nu stiu de ce am sentimentul distinct ca nu scapam noi numai cu verificarea talonului si un « drum bun! ». E ceva in prirea incruntata si patrunzatoarea care nu ma inseala.
Asa si este – dupa ce verifca talonul si permisul de conducere, ramane cu mana intinsa asa ca ii dau si cartea de identitate si asigurarea., dupa care ii arat prin semne ca asta-i tot. Omul spune ceva si porneste spre spatele masinii. Pricep ca vrea sa vada ce-i in portbagaj si cobor sa i-l deschid. Bastonul dungat indica rand pe rand obiectele si eu dau explicatii rudimentare, cum ar fi « nasiie … » « …noastre » si imi arat haina de pe mine atrunci cand vreau sa-i explic ca in ruscsaci sunt hainele noastre, « remont » , « reparatie » cand vrea sa stie ce-i in cutiile de carton pline de piese de schimb si ii desfac tot calabalacul in praful din spatele masinii, din ce in ce mai ingrijorat ce se va intampla cu camera de filmat daca da peste ea. Politistul pipaie cateva din lucrurile impratiate pe jos si ma pune sa deschid si sa intind pe jos toate pungile si cutiile mai mici din cutia mai mare in catre tin piesele de schimb. Incerc sa-i explic inca o data ca-s piese de schimb, balmajind cum pot in ruseste ca masina e foarte veche. Le priveste impasibil si-mi face semn sa trecem la bagajele inghesuite pe bancheta din spate. Involuntar, imi scapa printre dinti un «S’ ciortai !», «La dracu!», pe care ma grabesc sa-l corectez murmurand «S’ cias! S’ cias!», « Imediat! Imediat!», in timp ce tamplele imi zvacnesc cand ii dau rand pe rand rucsacelul in care tin actele, sacul de dormit, cutia cu mancare, o haina azvarlita in acelasi maldar inform si astept cu respiratia taiata sa vina randul rucsacului negru cu camera de filmat care a ramas stingher in mijlocul banchetei. Politistul mi-a aratat pe rand obiectele, intr-o miscare circulara care a ocolit pana acum rucsacul cel mai important pentru noi – cel cu camera. Mai ca nu-mi vine sa cred cand se intorce cu spatele si se duce din nou spre portbagaj. Nu-mi dau sema daca este multumit sau nu si ma stradui sa inghesui la loc cat pot de repede lucrurile imprastiate, in timp ce politistul ma indeamana destul de rastit cu un « pa bistrei !», «mai repede!» care mi se pare complet inutil. Sunt atat de bucuros ca n-am avut de explicat ce-i cu camera incat mai repede chiar nu ma pot misca!
Il urmez spre ghereta si ma opresc dezorientat la intrare. Nu stiu daca trebuie sa intru sau nu. Urmatoarea porunca ma dumireste si intru. In spatele unui ghiseu din melamina alba, intr-o incapere cu pereti varuiti, golasi, pe care atarna doar niste regulamente sau instructiuni inramate sub sticla, mai sunt doi politisti ocupati cu hartii. Trec in fata celui care are acum actele mele si-i raspund pe rand la intrebarile despre nume meu, adresa, numarul pasaportului, marca si numarul masinii, pe care politistul le trece pe o fisa pe care mi-o da s-o semnez si pe care apoi o copiaza intr-un calculator. Operatia dureaza vreo 10 minute, dupa care imi iau actele si ca sa fiu sigur ca toul e in regula intreb «Vseo?» «Astai- tot?». «Vseo, vseo!» imi raspunde incruntat politistul si-mi face semn spre iesire, dupa care isi vede mai departe de hartiile lui.
Ies cu pasi masurati, sa nu trezesc vreo suspiciune inutila si dupa ce apuc sa-l mai vad pe primul politist ca tocmai se pregateste sa opreasca o alta masina pentru control, urc in Dacie si-i spun lui Traian :
- Da-i drumul, hai s-o stergem de aici, am scapat !
Traian porneste fara un cuvant si abia dupa vreo cincizeci de metri, ca si cum ne-ar mai fi putut auzi cineva, intreaba :
- Ce-ai facut inauntru ? Ai dat vreo declaratie ? Ai declarat camera ?
- Nu, n-aveau treaba cu asta, nici n-au vazut-o. Nu stii ? Au inregistart datele mele si masina.
- Pai eram cu spatele, n-am vazut ce-au controlat. Nu s-au uitat la camera ?
- Nu, fix de aia n-au intrebat nimic. Trebuia sa avem si noi un pic de noroc, nu ?
- Sa stii ca chiar am avut noroc. Daca ne-au bagat in calculator, poate nu ne mai opresc atata.
- Poate, raspund, desi nu cred ca operatia are vreo legatura cu controalele viitoare.
In scurta vreme drumul incepe sa urce constant si ne aliniem din nou printre camioane care urca cu mare greutate panta continua. Ajungem in cele din urma pe o culme unde sunt doua parcari mari si oprim si noi, sa-i dam un rgaz motorului foarte incins din nou.
Suntem in dreptul unei bodegi, in spatele careia este o curte plina de caroserii ruginite, imprastiate de-a valma, in fundul careie depistez « toaleta ». Un caine lup ma latra cu indarjire cand ma intorc si il evit milimetric in momentul in care se repede la mine si se opreste brusc, la capatal unui lant greu.
Triaian e langa masina si dupa ce-i dau indicatii despre amplasamentul « toaletei », pana cand se intoarce fac niste fotografii cu rascruscea pe care o simt ca foarte imporatanta. De aici drumul pare sa coboare si toate crestele care se mai vad in zare sunt ceva mai jos. Probabil, am ajuns in punctul cel mai inalt, si-mi pare rau ca nu stiu numele trecatorii. O sa-l aflu acasa, imi zic, cred ca abia acolo o sa am timp sa ma dumiresc mai bine pe unde am fost de fapt, in liniste si cu harta in fata.
Intram si stam la rand in spatele a doua persoane. La tejghea este o femeie tanara, cu par blond-roscat, pana la umeri si sort albastru. Este un albastru muncitoresc, foarte tare, destul de raspandit in Rusia se pare.
- Ce vrei ? Apa minerala, ciocolata, biscuiti ?
- Eu as manca ceva, raspunde Traian care rasfoieste un meniu. O ciorba, ceva cald, e destul de ieftin aici.
Imi dau sema ca nici nu m-am gandit. Ma uit si eu pe meniul care are are doar doua pagini, dintre care una pentru mancaruri. Intr-adevar, pare foarte ieftin.
- Hai sa luam ceva, atunci, zic. Ce-ai vrea ? Ciorba, felul, doi ? De fapt de-amandoua, zic eu fara sa mai astept raspunsul.
Ma intorc spre fata de la tejghea si intreb :
- Bors ?
Da din cap ca da si-mi confirma cu voce prietenoasa :
- Da, bors iesti, si asteapta sa continui.
- Dve… Dve… zic eu si nu termin propozitia, caci nu stiu sa spun « portie ».
- Portii ! continua fata zambind.
- Dve portii ! « Doua portii » ! incuviintez, bucuros ca seamana atat de mult cu limba romana. E usor de tinut minte.
Mai cerem niste mancare de fasole cu carnati si salata si asteptam la o masa cu blat de melamina, intr-un fel de pridvor umbros. Peretii sunt lambrisati cu lemn, musama rosie ieftina pe mese, podea de ciment mozaicat. Totul este foarte modest, dar destul de curat. Un loc obisnuit pentru soferii porniti la drum lung, ieftin si fara pretentii. Exact pe bugetul nostru.
Borsul fierbinte este foarte bun si infulecam cu pofta, abia realizand ca n-am mai mancat o supa din Romania, mai precis de la Suceava. Obisnuiti cu preturile din Romania si mereu speriati si in criza de timp, nici nu ne-a trecut prin capa sa oprim la restaurante. Si mancarea de fasole este buna, dar ceea ce asteptam sa fie carnati sunt doua bucati de parizer ieftin, prajit in ulei. Nu e prea grozav, dar nu suntem pretentiosi si radem tot din farfurii.
Plecam, desi parca ne-ar fi prins bine si o bere si un somn la umbra. Inca nu ne este clar cat mai avem din drum, nici unul din indicatoare nu ne-a dat inca diistanta pana la Celeabinsk, prima localitate importanta dupa Urali. Oricum, faptul ca drumul mai mult coboara de cat urca este un semn clar ca am ajuns pe partea asiatica a Uralilor.