Dupa o curba larga, soseaua care de la o vreme este aproape neasfaltata, lasand la vedere un pamant lutos, rosiatic, trece printr-un sat minuscul, mai degraba un catun, cu case de lemn vechi, cenusiu din cauza apei scurse pe el, inveselite doar de ghivece cu muscate in ferestrele cu cercevele vopsite in culori vii. Se mai vad flori albe, rosii si portocalii in gradinitele de pe langa porti. Un podet de lemn, din barne patrate, traverseaza un rau din care se adapa cateva vaci baltate. Imaginea mi se pare foarte pitoreasca si il rog pe Traian sa oprim, ca sa filmam. Traian opreste, dar nu vrea sa filmeze. Spune ca se simte foarte rau.
-Traiane, am nevoie de cateva cadre, te rog !
-Mi-e rau, mi-e foarte rau, am niste crampe la stomac. Nu stiu ce nu mi-a priit… Cred ca imi si vine sa vomit.
-Dar e vorba doar de cateva cadre, zece minute, atat tot, incerc eu sa-l conving.
Traian ma repede, destul de furios.
-Nu am chef sa fimez ! Mi-e rau ! Ce sa filmez ? Vacile alea ? Ce-i de fimat aici asa de important ? Sunt obligat sa filmez ?
Remarcile lui incep sa ma infurie si pe mine, dar ma stradui sa ma stapanesc.
-Traian, eu nu te oblig, te rog doar. Stiai de la bun inceput ca am nevoie de tine ca sa filmezi si sa ma ajuti la condus. Nu te-am fortat sa faci nimic altceva. Daca ti-e asa de rau, da-mi mie camera si o sa filmez eu.
-Bine, filmeaza tu ! face Traian morocanos.
Am senzatia ca se victimizeaza cam mult, dar nu mai spun nimic. Iau camera si cobor din masina. Imediat, tantari incep sa ma piste. In Siberia, tantarii zboara toata ziua, nu numai seara, cum eram obisnuit in Romania. Nu sunt numai tantari, sunt si alte gaze, dar tantarii sunt cei mai insistenti. Incer sa ma feresc scuturand mana drepta, caci stanga mi-e ocupat cu camera. Imi dau sema ca sun murdar si hainele de pe mine, pantaloni bej si o camasa kaki miros greu a transpiratie. Incerc sa filmez un cadru panoramic, rezistand pe cat pot la piscaturile tantarilor. O batranica imbracata in negru, maruntica, se apropie de mine sprijinindu-se de un toiag. Imi da buna ziua cu o voce timida. Ii raspund si o intreb cum se chema locul. Nu intelege ce vreau sa zic. Se indeprateazatematoare si nu insist. Filmez vacile care au iesit din apa si pasc pe mal. Apa este foarte rosie, probail spala zacaminte de fier. Ma apropii de podet si desebtul lui vad trei copii, doua fete si un baiat cam in jur de 10-12 ani, care fumeaza pe ascuns. Pe un tapasan din dreapta podetului, un batran asezat pe un scaunel, in iarba inalta, inca umeda desi se apropie ora amiezei, pazeste nisite capre. Il filmez de la distanta, dupa care ma apropii de el. Il salut si-mi raspunde linistit, ca si cum presenta unui strain ar fi un lucru foarte natural. Recunosc aceeasi atitudine rezervata si pasnica specfica taranilor romani de pe la munte. Ii spun ca sunt din Romania si ca vreau sa il filmez. Da din cap aprobator si se scotoceste in buzunarul hainei, de unde scoate un pachet de tigari fara filtru. Mi-l intinde sa ma servesc si iau o tigara, acceptandu-i gestul de prietenie. Ne aprindem tigarile si fumul tine pentru putina vreme la distanta roiul de tantari care ni se invarte ca un nor negru in jurul capetelor si mainilor, oriunde simt piele neacoperita de haine. Il intreb pe batran, mai mult din semne, cum se descurca cu tantarii. Imi arata un tub cu un unguent alburiu si imi spune sa ma dau pe maini si pe fata. Imi intind putina crema pe piele, dar tantarii nu par sa fie incomodati prea mult de mirosul aspru. Filmez cateva cadre cu batranul si caprele, dupa care imi iau ramas bun si ma intorc spre masina.
Ma asez pe balustrada podetului, ca sa prind in cadru masina noastra, al carui gri-albatrui se asorteaza cu verdele crud si albastrul foaret puternic al cerului, pe care atarna smocuri de nori albi, ca de vata. Din spate aud un huruit si ma intorc. Un autobuz prapadit se apropie greoi, facand sa vibreze micul pod de lemn. Las camera fixata pe balustrada, care inca mai trepideaza si filmez sirul de oameni care coboara din masina. Dupa haine si fetelele triste, par foarte saraci. Doua fete trec pe langa mine catre autobuz. Cea mai mica e imbracata in roz din cap pana in picoare. Celalta are o flanela rosie. Se tin de mana si urca cuminti in autobuz, asezandu-se langa geam. O femeie cu o sacosa de panza murdara trece pe langa mine si imi arunca cu o voce trista cateva cuvinte care imi par foarte amare:
-Snimaite, snimaite, konta jizni ! Filmati, filmati, sfarsitul vietii !
Vorbele ei imi confirma impresia ca satenii o duc foarte greu, impresurati de saracia evidenta.
Autobuzul porneste in cele din urma si ma indrept si eu spre masina. Traian se simte ceva mai bine.
-Hai, da-mi si mie camera, sa trag si eu niste cadre! imi spune.
-Chiar asa, zic multumit ca se simte mai bine, eu nu stiu cum am reusit sa fimez, n-am mai fimat de mult si imi cam tremura mana de la oboseala. Mai bine sa avem niste cadre mai profesioniste, incerc eu sa-i stimulez mandria.
Traian ramane pe loc, in timp ce eu dau masina mai inapoi, sa poata filma ca si cum am trece prin sat. Dupa mai putin de o suta de mtrei de cealalta parte a podetului, casele se termina si drumul de paman rosu incepe sa urce in serpentine. Doua camionae grele vin din urma si ma grabesc sa-l urc pe Traina in masina, ca sa pornim inaintea lor. Traian insa se concentreaza sa filmeze detalii cu fersterele ultimei case. Cercevelele din lemn cu inflorituri sun singurele elemente care au vopsea colorata. Peste tot pe unde am trecut, am observat grija de a vopsi in culorii vesele ramele de lemn de la ferestre. Restul este in paragina.
Camioanele trec pe langa noi si dupa ce urca si Traian in masina, o vreme sunt nevoit sa stau in urma lor, invaluit de fumul negru si innecacios al motoarelor ambalate, caci drumul urca in serpentine stranse abrupte. Cand prind un pic de culoar, trec de primul camion cu acceleratia calcata pana la podea. Soferul din primul imi observa stradania si imi face loc sa-l depasesc. Ii multumesc fluturand din mana si imi raspunde cu un claxon.
Cnad prin o zona cu semnal, opresc ca sa-l sun pe Neil, englezul din Sankt Ptersburg care mi-a scris pe Interenet, inainte de plecarea din Romania si cu care am stabilit ca ne vedem la Krasnoyarsk. Imi raspunde si dupa voce, pare sa aiba in jur de 40 de ani.
-Salut, Walter ! Ce mai faci ?
-Bine, multumesc, raspund eu mecanic. Suntem pe drum spre Krasnoyasrk. Sper sa ajungem astazi. Poate reusim sa ne vedem maine.
-Da, suna-ma maine, astazi sunt ocupat. Stau la Hotelul Safari. Voi unde veti sta ?
-Inca nu stiu, dar te anunt. Te sun maine, OK ?
-Ok, astept telefonul tau maine. Drum bun !
-Multumesc! mai spun si inchid.
Nu stiu daca mai am chef sa ma intalnesc cu Neil. Inca de la primele cuvinte, am simtit foarte clar, sub accentul britanic, un accent rusessc. Ca si cum cinneva incerca sa vorbesca cu accent foarte englezesc, si reuseste, dar se vede ca nu e limba lui materna. Felul in care inmuia L-uri suna foarte rusesc. Mie mi s-a parut ca Neil ar fi un rus care vorbeste foarte bine engleza. Dar nu e englez. Nu cred ca e englez. Ceea ce imi aduce aminte de Ivan si urmaritorii de pe drum. Daca face parte din «comisia de supraveghere» ? La urma urmelor, el m-a contacta pe net. Eu anuntasem calatoria pe un forum si cautam persoane vorbitoare de limba engleza dispuse sa se intalneasca cu noi. A fost singurul care mi-a raspun, desi locuia in Sankt Petersburg, care n-are nimic de-a face cu traseul nostru. Si apoi m-a anuntat ca ajunge in Krasnoyarsk in perioada in care trecem noi pe acolo. Sufcient cat sa fie ciudata, pe langa accentul care in nic un caz nu este britanic pe de-antregul. Nu cred ca statul in Rusia si vorbitul in limba rusa sa-i fi deformat pronuntia in limba materna. Am prieteni care stau de foarte multi ani in strainatate si vorbesc alte limbi in mod curent, dar n-au nici un alt accent in limba romana. Numai snobii pretind ca dupa o vreme romana incepe sa-si schimbe sunetele dupa cale ale limbii straine pe care o fiolosecs in mod curent. Si nu vad de ce un englez ar ajunge sa vorbeasca engleza cu accent rusesc. Doar daca nu e un rus care se pretinde englez. Si atunci povestea este suspecta. Ceea ce imi taie orice chef de a ma vedea cu el.
Traseul expeditiei HELLO SIBERIA
duminică, 1 august 2010
K 36 - Paragină şi prostituate
Am stare foarte neplacuta de care nu reusesc sa scap. Nu este nici foarte cald, nici frig. Este aproape zece dimineata. Ma dor surd toti muschii si simt o presiune neplacuta in tample. Ne-am petrecut noaptea intr-o staianka, langa o benzinarie. Am dormit prost si agitat. Am visat ceva foarte incalcit, un vis din care nu-mi aduc aminte decat usi. Foarte multe usi. Senzatiile neplacute din cursul zilei de ieri parca mi s-au bulucit in creier si se legana usurel, in ritmul masinii care gafaie pe niste pante scurte, pline de viraje, condusa de un Traian la fel de tacut ca mine.
Dupa ce-am plecat din parcarea grasului negricios, am mai mers vreo zece kilometri si ne-am oprit sa filmam un sat foarte aprope de drumul principal, care ne-a atras atentia prin mormanele de caroserii ruginite, abadonate de-a valma pe drumul neasfaltat care il lega de soseaua spre Krasnoyarsk. Am inaintat pana la un podet rupt si refacut in pripa cu barne goase de lemn ciplit din topor. In sferul de ora in care abia am avut curajul sa coboram din masina cateva minute, Traian ca sa filmeze si eu pentru fotografii, n-am zarit nici tipenie de om. Totul parea mort, ca si caroseriile abandonate aproape in fata fiecarei porti. Casele drapanate aratau o saracie crunta. Albia devastata de o viitura puternica, probabil recenta si care trebuie sa fi rupt podetul, avea un iz de mortaciune. Nu neparat miros de hoit, ci senzatia ca moartea da tarcoale. Am plecat infricosati inexplicabil, fara sa fi vazut nici o miscare, fara sa fi auzit nici macar un latrat de caine.
Apoi, undeva pe drumul principal, intr-un adapost dintr-o statie de autobuz care nu parea sa aiba legatura cu nici o localitate, caci n-am vazut nimic in jur, doua prostituate stateau singure. Se vedea de la o posta ca sunt fete de la tara, gatite cu colanti mulati si bluze adanc decoltate, vopsite strident. Traian, mai in gluma, mai in serios, zicea sa oprim. Imi tot canta ca il inghesuie hormonii, refren pe care nu l-am mai auzit de la Ekaterinburg. Nu stiu cat de serios il afecteaza lipsa sexului, dar mie mi-e teama sa-l las sa se incurce cu exemplare atata de dubioase ca cele din statia autobuzului spre nicaieri. Dupa prima senzatie de dezgust, cred ca pur si simplu mi s-a facut mila de amaratele alea. Sigur locuiau undeva in apropiere, in vreun sat nevazut de la drumul principal si mi-am si inchipuit imedita ca ocupatia lor trebuie sa fi fost cunoscuta de localnici, care poate le privesc cu acelasi dispret poravoslavnic cu care Ivan condamna fumatul. Trebuie sa fie o saracie crunta in toate asezarile mici, caci dupa prabusirea economiei sovietice nu vad cu ce s-ar putea ocupa localnicii. Pamantul este putin roditor, vremea este aspra, vite nu se prea cresc, din cauza potopului de insecte care dau navala imediat ce te apropii de vegetatie. Inainte, stiu ca in Siberia locuiau in special muncitorii din industria extractoare de minereu, care se prelucra in fabricile din orasele mari. Acum, cu siguranta ca multi sunt someri. Oare cine se opreste sa ceara serviciile unor fete ca ele? Soferi de camion? Calatori singuratici? Fata de fetele frumoase si gatite din Ekaterinburg, cele pe care Traian le vazuse in barul de la hotelul nostru si care cereau 100 de dolari pe «sedinta», «traseistele» trebuie sa fie mult mai ieftine. O aratau hainele proaste, privirile haituite, atitudinea de caine fara adapost.
Mai arunc o privire pe harta, casa verific traseul. Ne-am miscat destul de incet. Nu credca jungem la Krasnoyarsk in sera asta. Verific si incarcatorul pentru bateria camerei de filmat, care se incarca de la bricheta masinii. Telefoanele sunt incarcate. Daca as fi avut caietul de insemnari, as mai fi putut nota detalii de pe drum. Dar nu mai am nimic de scris, in fara de un carnetel cu numere de telefon si adrese. De fapt nci nu-mi vine sa scriu. Am o stare de letargie in care nci sa vorbesc nu-mi vine. E unul din momentele acelea in care ma simt instrainat pana si de Traian, care este atat de aprope de mine.
Dupa ce-am plecat din parcarea grasului negricios, am mai mers vreo zece kilometri si ne-am oprit sa filmam un sat foarte aprope de drumul principal, care ne-a atras atentia prin mormanele de caroserii ruginite, abadonate de-a valma pe drumul neasfaltat care il lega de soseaua spre Krasnoyarsk. Am inaintat pana la un podet rupt si refacut in pripa cu barne goase de lemn ciplit din topor. In sferul de ora in care abia am avut curajul sa coboram din masina cateva minute, Traian ca sa filmeze si eu pentru fotografii, n-am zarit nici tipenie de om. Totul parea mort, ca si caroseriile abandonate aproape in fata fiecarei porti. Casele drapanate aratau o saracie crunta. Albia devastata de o viitura puternica, probabil recenta si care trebuie sa fi rupt podetul, avea un iz de mortaciune. Nu neparat miros de hoit, ci senzatia ca moartea da tarcoale. Am plecat infricosati inexplicabil, fara sa fi vazut nici o miscare, fara sa fi auzit nici macar un latrat de caine.
Apoi, undeva pe drumul principal, intr-un adapost dintr-o statie de autobuz care nu parea sa aiba legatura cu nici o localitate, caci n-am vazut nimic in jur, doua prostituate stateau singure. Se vedea de la o posta ca sunt fete de la tara, gatite cu colanti mulati si bluze adanc decoltate, vopsite strident. Traian, mai in gluma, mai in serios, zicea sa oprim. Imi tot canta ca il inghesuie hormonii, refren pe care nu l-am mai auzit de la Ekaterinburg. Nu stiu cat de serios il afecteaza lipsa sexului, dar mie mi-e teama sa-l las sa se incurce cu exemplare atata de dubioase ca cele din statia autobuzului spre nicaieri. Dupa prima senzatie de dezgust, cred ca pur si simplu mi s-a facut mila de amaratele alea. Sigur locuiau undeva in apropiere, in vreun sat nevazut de la drumul principal si mi-am si inchipuit imedita ca ocupatia lor trebuie sa fi fost cunoscuta de localnici, care poate le privesc cu acelasi dispret poravoslavnic cu care Ivan condamna fumatul. Trebuie sa fie o saracie crunta in toate asezarile mici, caci dupa prabusirea economiei sovietice nu vad cu ce s-ar putea ocupa localnicii. Pamantul este putin roditor, vremea este aspra, vite nu se prea cresc, din cauza potopului de insecte care dau navala imediat ce te apropii de vegetatie. Inainte, stiu ca in Siberia locuiau in special muncitorii din industria extractoare de minereu, care se prelucra in fabricile din orasele mari. Acum, cu siguranta ca multi sunt someri. Oare cine se opreste sa ceara serviciile unor fete ca ele? Soferi de camion? Calatori singuratici? Fata de fetele frumoase si gatite din Ekaterinburg, cele pe care Traian le vazuse in barul de la hotelul nostru si care cereau 100 de dolari pe «sedinta», «traseistele» trebuie sa fie mult mai ieftine. O aratau hainele proaste, privirile haituite, atitudinea de caine fara adapost.
Mai arunc o privire pe harta, casa verific traseul. Ne-am miscat destul de incet. Nu credca jungem la Krasnoyarsk in sera asta. Verific si incarcatorul pentru bateria camerei de filmat, care se incarca de la bricheta masinii. Telefoanele sunt incarcate. Daca as fi avut caietul de insemnari, as mai fi putut nota detalii de pe drum. Dar nu mai am nimic de scris, in fara de un carnetel cu numere de telefon si adrese. De fapt nci nu-mi vine sa scriu. Am o stare de letargie in care nci sa vorbesc nu-mi vine. E unul din momentele acelea in care ma simt instrainat pana si de Traian, care este atat de aprope de mine.
K 35 - Şaşlîk la marginea drumului
Traian se indeparteaza cu camera de filmat spre drum, sa prinda un cadru mai larg. Intre timp, deschid capota sa las motorul sa se raceasca. Pe undeva sietemul de racire trebuie sa aiba o fisura, pentu ca pierd apa in mod constant. Nu e o mare problema ata vreme cat o copletez la timp, adica aprope in fiecare zi, in functie de distanta parcursa. Imi aprind o tigara si ma intorc in spate, spre vocile care vin dinautrul casutei de lemn.
Doi barbati si un copil se apropie de mine si le remarca curiozitatea de pe chipuri. Salut si aoamenii imi raspund aproape timizi. Se vede de la o posta ca sunt strain, la fel si masina, cu siguranta nemaivazuta pentru ei. Unul dintre barbati, gras, paros si tuciuriu, transpirat in maieul care se bombeaza pe burta de femeie insarcinata, se ocupa de gratar si inteteste focul punand niste carbuni dintru-n sac de panza. Pare ca este patronul, sau cel putin omul care se ocupa de popas. Celalalt barbat este uscat si imi face impresia ca este tatal baiatului, care are in jur de 13-14 ani. Se uita la motor si murmura ceva cu voci soptite. In cele din urma ma intreba de unde sunt. Cand aud de Romania se mira din nou, pe acelasi ton scazut.
Il strig pe Traian si ii vad ca tatal si fiul tresar si dau sa se indeparteze. Par un pic speriati. Am strigat tare si pe langa ei, mci si firavi, sunt mult mai inalt si mai solid. As putea spune ca este prima dta de cand sunt in Rusia cand simt ca impun respect prin simpla mea prezenta fzica. Amuzant, dupa toate sperieturile pe care le incerc aproape zilnic. Le fac semn ca pot sa stea sa se uite cat poftesc. Ma duc spre barbatul negru si paros, nebarbierit si cu chelie. Pete de sudoare se intind pe maieul murdar. Il intreb daca mai face saslik. Imi raspunde mai mult dand din cap. Cat costa, il intreb. 150 de ruble portia.
Traian ajunge langa masina si incepe sa filmeze, lucru care ii face pe tata si fiu sa fie si mai timizi. Prind totusi curaj cand incerc sa-i antrenez intr-o discutie despre masina, aratandu-le elemente de la motor, pe care ei le identifica in ruseste, ca la scoala :
-Electromotor, zic aratand cu degetul electromotorul stricat.
-Tramplior, raspund la unison cei doi.
-Tramplior, repet ca sa retin cuvantul. Ni rabotaiet! Nu functioneaza!
-Radiator! adaug indicand radiatorul.
-Radiator, ingana duetul.
-Toje problem. Tot problema. Voda.... Apa, spun si suier usurel ca sa imit aburii si cu degetul fac o miscare circulara prin care sa indic ca se evapora.
Duetul da din cap la unison.
-Vrei saslik ? ma intorc eu spre Traian.
-Da, imi raspunde din spatele camerei.
Dau comanda de doua portii. Grasul tuciuriu intra in casa si se intorce cu doua tepuse, gata pregatite, pe care se insiruie bucati de carne si legume. Stiindu-se filmat, intra in joc si face toate miscarile incet, teatral, ca sa ii dea ragaz lui Traian sa-l filmeze.
Sunt foarte multumit de filmarea spontana. Un popas pe drum in care vorbim cu calatori obisnuiti. O scena foarte reala, o bucata de cotidian in Siberia, asa cum mi-am dorit. Tatal imi spune ca el este soferul camionului si ca l-a luat pe fiul sau in calatorie ca sa-i tina de urat la drum, caci are de mers vreo doua mii de kilometri. Multi soferi de cursa lunga fac asa, calatoresc uneori cu sotia sau cineva din familie. Acuma, de cativa ani, nu mai sunt probleme la drum, dar mai demult raketii erau peste tot, ieseau la drumul mare si jefuiau camioanele cu marfa. Ca in Evul Mediu, cand talharii pradau caravanele.
Cei doi se pregatesc de plecare. Ne luam rams bun si tandemul de cursa lunga se suie in cabina camionului, care se urneste greoi si se taraie spre sosea, starnind praful.
In asteptarea saslik-ului fac puntina ordine printre lucrurile aruncate prin masina. Cand grasul in maieu ne anuta ca sunt gata, intram inautru si ne asezam la una din cele cateva mese modeste. O femeie, probail sotia, ne intreba dca mai dorim ceva. Cer apa mineral si ne apucama sa macam in tacere. Saslikul e gustos, poate carnea de porc este putin cam grasa, dar legumele coapte de pe tepusa compenseaza grasimea. In timp ce ma stardui sa mesteccat mai incet, imi dau sema ca mancam foarte nesatos, mai mult hrana rece si legumele si fructele cu care sunt obisnuit zilnic incep sa-mi lipseasca. Nu e de mirare ca hrana nepotrivita si lipsa de somn incep sa se simta din ce in ce mai mult, accentuand starea de oboseala cronica.
In timp ce desprind o bucata de rosie si o felie de cepa coapta de pe tepusa de lemn, simt ca cineva s-a oprit in pragul usii si intorc reflex privirea intr-acolo. Barbatul carunt cu aparatul foto sta in prag, cu un zambet larg pe fata. Isi fereste privirea si se apropie de tejghea, unde schimba cateva cuvinte cu femeia. Nu inteleg nimic si nici nu ma pot concentra la discutie. Stradania de a parea calm imi consuma toate resursele. Minutul pe care il petrece omul cu aparatul foto la tejghea se dilata incrdeibil. In cele din urma pleaca, cu acelasi zambet stingher pe fata.
Rasuflu si imi termen de mestecat imbucatura care nu mai vroia sa alunece pe gat. Acum nu mai am nici un dubiu. Tipul cu aparatul ar fi trebuit sa fie la cel putin treizeci de kilometri undeva inaintea noastra, caci au trecut mai mult de patruzeci de minute de cand ne-a depasit cu masina. Probail i s-a parut ca ne-a pierdut si s-a intors sa verifice pe unde suntem. N-avea nici un motiv sa se intoarca din drum. N-am trecut prin nici o intersetie majora de la Novosibirsk incoace si pana la urmatoarea localitate mai sunt vreo 50 sau 60 de kilometri. N-avea cum sa se piarda si sa se intorca pentru ca s-a ratacit, el si cu colegul din dubita alba. Pur si simplu s-a intors sa vada unde am ramas. Ma asteptam sa fie ceva mai discreti urmaritorii nostri. Ori sunt nepriceputi la filaje, ori ne considera prea neimportanti ca sa se ascunda mai bine, ori vor sa vedem ca ne urmaresc. Mi-ar placea foarte mult a doua varianta. Dar nu eu aleg. Pot doar sa aleg sa nu mai inghit ultima bucata de carne, care sigur mi-ar sta in gat. Brusc, mi-am pierdut toata pofta de mancare.
Doi barbati si un copil se apropie de mine si le remarca curiozitatea de pe chipuri. Salut si aoamenii imi raspund aproape timizi. Se vede de la o posta ca sunt strain, la fel si masina, cu siguranta nemaivazuta pentru ei. Unul dintre barbati, gras, paros si tuciuriu, transpirat in maieul care se bombeaza pe burta de femeie insarcinata, se ocupa de gratar si inteteste focul punand niste carbuni dintru-n sac de panza. Pare ca este patronul, sau cel putin omul care se ocupa de popas. Celalalt barbat este uscat si imi face impresia ca este tatal baiatului, care are in jur de 13-14 ani. Se uita la motor si murmura ceva cu voci soptite. In cele din urma ma intreba de unde sunt. Cand aud de Romania se mira din nou, pe acelasi ton scazut.
Il strig pe Traian si ii vad ca tatal si fiul tresar si dau sa se indeparteze. Par un pic speriati. Am strigat tare si pe langa ei, mci si firavi, sunt mult mai inalt si mai solid. As putea spune ca este prima dta de cand sunt in Rusia cand simt ca impun respect prin simpla mea prezenta fzica. Amuzant, dupa toate sperieturile pe care le incerc aproape zilnic. Le fac semn ca pot sa stea sa se uite cat poftesc. Ma duc spre barbatul negru si paros, nebarbierit si cu chelie. Pete de sudoare se intind pe maieul murdar. Il intreb daca mai face saslik. Imi raspunde mai mult dand din cap. Cat costa, il intreb. 150 de ruble portia.
Traian ajunge langa masina si incepe sa filmeze, lucru care ii face pe tata si fiu sa fie si mai timizi. Prind totusi curaj cand incerc sa-i antrenez intr-o discutie despre masina, aratandu-le elemente de la motor, pe care ei le identifica in ruseste, ca la scoala :
-Electromotor, zic aratand cu degetul electromotorul stricat.
-Tramplior, raspund la unison cei doi.
-Tramplior, repet ca sa retin cuvantul. Ni rabotaiet! Nu functioneaza!
-Radiator! adaug indicand radiatorul.
-Radiator, ingana duetul.
-Toje problem. Tot problema. Voda.... Apa, spun si suier usurel ca sa imit aburii si cu degetul fac o miscare circulara prin care sa indic ca se evapora.
Duetul da din cap la unison.
-Vrei saslik ? ma intorc eu spre Traian.
-Da, imi raspunde din spatele camerei.
Dau comanda de doua portii. Grasul tuciuriu intra in casa si se intorce cu doua tepuse, gata pregatite, pe care se insiruie bucati de carne si legume. Stiindu-se filmat, intra in joc si face toate miscarile incet, teatral, ca sa ii dea ragaz lui Traian sa-l filmeze.
Sunt foarte multumit de filmarea spontana. Un popas pe drum in care vorbim cu calatori obisnuiti. O scena foarte reala, o bucata de cotidian in Siberia, asa cum mi-am dorit. Tatal imi spune ca el este soferul camionului si ca l-a luat pe fiul sau in calatorie ca sa-i tina de urat la drum, caci are de mers vreo doua mii de kilometri. Multi soferi de cursa lunga fac asa, calatoresc uneori cu sotia sau cineva din familie. Acuma, de cativa ani, nu mai sunt probleme la drum, dar mai demult raketii erau peste tot, ieseau la drumul mare si jefuiau camioanele cu marfa. Ca in Evul Mediu, cand talharii pradau caravanele.
Cei doi se pregatesc de plecare. Ne luam rams bun si tandemul de cursa lunga se suie in cabina camionului, care se urneste greoi si se taraie spre sosea, starnind praful.
In asteptarea saslik-ului fac puntina ordine printre lucrurile aruncate prin masina. Cand grasul in maieu ne anuta ca sunt gata, intram inautru si ne asezam la una din cele cateva mese modeste. O femeie, probail sotia, ne intreba dca mai dorim ceva. Cer apa mineral si ne apucama sa macam in tacere. Saslikul e gustos, poate carnea de porc este putin cam grasa, dar legumele coapte de pe tepusa compenseaza grasimea. In timp ce ma stardui sa mesteccat mai incet, imi dau sema ca mancam foarte nesatos, mai mult hrana rece si legumele si fructele cu care sunt obisnuit zilnic incep sa-mi lipseasca. Nu e de mirare ca hrana nepotrivita si lipsa de somn incep sa se simta din ce in ce mai mult, accentuand starea de oboseala cronica.
In timp ce desprind o bucata de rosie si o felie de cepa coapta de pe tepusa de lemn, simt ca cineva s-a oprit in pragul usii si intorc reflex privirea intr-acolo. Barbatul carunt cu aparatul foto sta in prag, cu un zambet larg pe fata. Isi fereste privirea si se apropie de tejghea, unde schimba cateva cuvinte cu femeia. Nu inteleg nimic si nici nu ma pot concentra la discutie. Stradania de a parea calm imi consuma toate resursele. Minutul pe care il petrece omul cu aparatul foto la tejghea se dilata incrdeibil. In cele din urma pleaca, cu acelasi zambet stingher pe fata.
Rasuflu si imi termen de mestecat imbucatura care nu mai vroia sa alunece pe gat. Acum nu mai am nici un dubiu. Tipul cu aparatul ar fi trebuit sa fie la cel putin treizeci de kilometri undeva inaintea noastra, caci au trecut mai mult de patruzeci de minute de cand ne-a depasit cu masina. Probail i s-a parut ca ne-a pierdut si s-a intors sa verifice pe unde suntem. N-avea nici un motiv sa se intoarca din drum. N-am trecut prin nici o intersetie majora de la Novosibirsk incoace si pana la urmatoarea localitate mai sunt vreo 50 sau 60 de kilometri. N-avea cum sa se piarda si sa se intorca pentru ca s-a ratacit, el si cu colegul din dubita alba. Pur si simplu s-a intors sa vada unde am ramas. Ma asteptam sa fie ceva mai discreti urmaritorii nostri. Ori sunt nepriceputi la filaje, ori ne considera prea neimportanti ca sa se ascunda mai bine, ori vor sa vedem ca ne urmaresc. Mi-ar placea foarte mult a doua varianta. Dar nu eu aleg. Pot doar sa aleg sa nu mai inghit ultima bucata de carne, care sigur mi-ar sta in gat. Brusc, mi-am pierdut toata pofta de mancare.
K 34 - Mure sub supraveghere
Soseaua se intinde dreapta pe o portiune de peste un kilometru si se arcuieste usor pe un rambleu inalt, deasupra unui camp acoperit cu ierburi si tufisuri. Pe drepta sunt oprite cateva masini, si pare ca toti pasgerii au coborat si cauta ceva, aplecati printre smocurile de iarba inalta.
-Oare ca cauta astia? intreaba Traian.
Reduc mult viteza si ne dam sema ca oamenii culeg ceva, probabil mure, pe care le mananca direct de pe camp.
-Hai sa oprim si noi, zice Traian. Facem o pauza si poate ma mai lasi si pe mine sa conduc.
Strecor masina intre altele doua dintre cele oprite pe marginea drumului. Coboram si cu coada ochiului vad ca masina care se tine in spatele nostru de mai bine de o ora, a oprit chiar in capatul coloanei. Sunt curios daca Traian a observat ceva. Nu mi-a zis nimic si nici eu nu i-am atras atentia.
Coboram si ne amestecam printre culegatorii de ocazie, care scoteoces plini de incantare prin hatisurile cu spini ale rugilor de mure. Caci asta au gasit, mure, mari si foarte copate. In cateva minute suntem plini de zema de mure pe maini si pe gura. O bucurie copilreasca se citeste pe fetele tuturor cautatorilor, care mai schimba arara cate un cuvant, de cle mai mlute ori expresii de incantare despre cta de mari si dulci sunt murele. Ma indrept de sale, cu pumnul stand plin de bobite zemoase. Incet, ma intorc nepasator spre stanga, unde barbatul care statea pe locul din drepata in masina care ne-a urmarit mai mult vantura tufisurile decat sa culeaga mure. Desi sta aplecat, imi dau seama ca este mult mai inalt decat mine, poate are 1,95, sigur peste 1,90 inaltime, este tuns foarte scurt cu masina, iar parul carunt a inceput sa-i cheleasca in fata. Suntem cam la vreo zece metri unul de celalat si ii vad si culoarea ochilor, albastri. E proaspat barbierit, poarta o jacheta de panza gri si pantaloni trei sferturi, din acelasi material, iar la gat i se balangane un aparat foto argintiu. Pare sa aiba undeva intre 40 si 50 de ani. Soferul, cam de aceeasi varsta, este ceva mai departe si nu retin decat ca este mai rotofei si mai scund, si are o bluza cu maneci scurte, rosie cu dungi albe. Manaca alene boabele de mure pe care le tin in palma.
Traian se apropie de mine, cercetand din ochi tufisurile.
-Mergem ? il intreb dupa cateva clipe.
-Hai, imi raspunde el cu gura plina de mure.
Urcam pieptis rambleul inalt, agatandu-ne de tufisuri. Inainte sa urc in Dacie, apuc sa observ ca si cei doi barbati sositi in urma noastra s-au apropiat de masina lor. Ceilalti culegatori sunt in continuare imprastiati pe camp.
-Au fost bune murele astea, nu? intreaba Traian in timp ce-si pune centura de siguranta.
-Da, bune, aprob sec. Mure siberiene.
Traian rade usurel.
-Da, frate, mure siberiene! Am mancat si zmeura siberiana, si ciuperci siberiene, si mure siberiene! Daca n-am avea atata de condus, am putea spune ca suntem intr-o vacanta siberiana. Si cand te gandesti ca la noi cand zici Siberia automat iti inchipui ca mori de frig...
Nu mai zic nimic, urmarind preocupat in oglinda retrovizoare masina cu cei doi tipi care se tine din nou in spatele nostru, suficient de aproape incat sa-l vad pe cheliosul cu aparatul cum ne face o poza. Mergem destul de incet, din cauza ca drumul a inceput sa serpuiasca din nou. Daca ar vrea, masina din spate ne-ar putea depasi cu usurinta, caci nu prea este trafic si este mult mai noua decat Dacia noastra. Nu reusesc sa-mi dau seama ce marca este. Este gris dechis si dupa forama pare un van japonez.
-Nu ti-e foame? ma intorc eu spre Traian, dupa acre ma rasuceasc de-a binelea ca sa privesc masina din spate.
-Ba da, incepe sa-mi fie. Da’ parca n-am chef de uscaturile alea care le avem la noi.
-Perfect, raspund, daca dam de o stainka unde se manaca, luam un saslik sau ce vrei. Eu unul am chef de niste friptura.
Telefonul mobil imi vibreaza in buzunar. Il scot si vad ca ma suna Ivan.
-Salut, Ivan!
-Salut, Walter? Ce mai faceti?
-Bine, spun. Tu?
-OK. Aaaa, vreau sa te rog ceva.... Vrem sa ne traducem site-ul companiei in engleza, si ma gandeam ca ne-ai putea ajuta...
-Da, ii raspund nedumerit de solicitare. Numai sa am timp. Si cum vrei sa-mi trimiti textul? Pe Internet? Nu prea avem vreme de stat la Internet, suntem pe drum, stii.
-Pai cand ai timp. Am vazut ca nu te descurci bine cu rusa, dar cu engleza cred ca ne-ai putea ajuta.
-Bine, o sa incerc, dar cred ca va trebui sa mai astepti pana ajungem in Romania. Sau poate o sa am timp la Vladivostok. N-ai gasit caietul meu bej?
-Nu, am uitat sa-l caut. Inca n-am ajuns acasa. Am sa ma uit.
-OK, te rog mult. Am nevoie de el, am insemnarile de pe drum trecute acolo.
-Ma uit cand ajung acasa si te sun, OK?
-OK. Atunci la revedere si ne auzim mai tarziu.
-La revedere, Walter. Drum bun!
-Multumesc!
Inchid si pun telefonul in cutia de langa schimbatorul de viteze.
-Ce vroia ? intreaba Traian.
-Sa-i ajut cu traducerea la site-ul lor. Vor sa-si faca varianat in engleza si s-a gandit ca poate il ajut eu. Numai ca nu stiu cand as avea vreme de tradus.
Masina din spate semnalizeaza si ne depaseste in cele din urma.
-Nu stiu ce era cu astia, parca au stat o vreme in spatele nostru, face Traian.
Nu zic nimic. In timp ce masina din fata dispare din vedere, apuc sa zaresc undeva pe stanga ceva care aduce cu o parcare si vad scris pe o scandura cu vopsea rosie «saslik».
-Hai sa oprim aici! Ii spun brusc lui Traian.
-Unde?
-In parcarea aia de pe stanga. Au si de mancare. Da putin cu spatele!
Traian franeaza si da inapoi pana cand putem sa coboram pe drumeagul de paman batatorit in stanga soselei, unde mai este oprit doar un camion mare, cu prelata alba si o Lada maronie, langa o sandrama pe langa care sunt inghesuite tot felul de lucruri vechi. Un gratar fumega anemic langa un galantar mare, cu vitrina de sticla, ca cele folosite in magazin pentru expus carne sau marfa cate trebuie tinuta la rece. Locul este prafuit si cam dezordonat. O stiva de scanduri creeaza un fel de strunga in fata gratarului si a galantarului gol. Pe scanduri sunt cativa colaci de sarma groasa, care a inceput sa rugineasca. Deocamdata, nu se vede nimeni.
-Oare ca cauta astia? intreaba Traian.
Reduc mult viteza si ne dam sema ca oamenii culeg ceva, probabil mure, pe care le mananca direct de pe camp.
-Hai sa oprim si noi, zice Traian. Facem o pauza si poate ma mai lasi si pe mine sa conduc.
Strecor masina intre altele doua dintre cele oprite pe marginea drumului. Coboram si cu coada ochiului vad ca masina care se tine in spatele nostru de mai bine de o ora, a oprit chiar in capatul coloanei. Sunt curios daca Traian a observat ceva. Nu mi-a zis nimic si nici eu nu i-am atras atentia.
Coboram si ne amestecam printre culegatorii de ocazie, care scoteoces plini de incantare prin hatisurile cu spini ale rugilor de mure. Caci asta au gasit, mure, mari si foarte copate. In cateva minute suntem plini de zema de mure pe maini si pe gura. O bucurie copilreasca se citeste pe fetele tuturor cautatorilor, care mai schimba arara cate un cuvant, de cle mai mlute ori expresii de incantare despre cta de mari si dulci sunt murele. Ma indrept de sale, cu pumnul stand plin de bobite zemoase. Incet, ma intorc nepasator spre stanga, unde barbatul care statea pe locul din drepata in masina care ne-a urmarit mai mult vantura tufisurile decat sa culeaga mure. Desi sta aplecat, imi dau seama ca este mult mai inalt decat mine, poate are 1,95, sigur peste 1,90 inaltime, este tuns foarte scurt cu masina, iar parul carunt a inceput sa-i cheleasca in fata. Suntem cam la vreo zece metri unul de celalat si ii vad si culoarea ochilor, albastri. E proaspat barbierit, poarta o jacheta de panza gri si pantaloni trei sferturi, din acelasi material, iar la gat i se balangane un aparat foto argintiu. Pare sa aiba undeva intre 40 si 50 de ani. Soferul, cam de aceeasi varsta, este ceva mai departe si nu retin decat ca este mai rotofei si mai scund, si are o bluza cu maneci scurte, rosie cu dungi albe. Manaca alene boabele de mure pe care le tin in palma.
Traian se apropie de mine, cercetand din ochi tufisurile.
-Mergem ? il intreb dupa cateva clipe.
-Hai, imi raspunde el cu gura plina de mure.
Urcam pieptis rambleul inalt, agatandu-ne de tufisuri. Inainte sa urc in Dacie, apuc sa observ ca si cei doi barbati sositi in urma noastra s-au apropiat de masina lor. Ceilalti culegatori sunt in continuare imprastiati pe camp.
-Au fost bune murele astea, nu? intreaba Traian in timp ce-si pune centura de siguranta.
-Da, bune, aprob sec. Mure siberiene.
Traian rade usurel.
-Da, frate, mure siberiene! Am mancat si zmeura siberiana, si ciuperci siberiene, si mure siberiene! Daca n-am avea atata de condus, am putea spune ca suntem intr-o vacanta siberiana. Si cand te gandesti ca la noi cand zici Siberia automat iti inchipui ca mori de frig...
Nu mai zic nimic, urmarind preocupat in oglinda retrovizoare masina cu cei doi tipi care se tine din nou in spatele nostru, suficient de aproape incat sa-l vad pe cheliosul cu aparatul cum ne face o poza. Mergem destul de incet, din cauza ca drumul a inceput sa serpuiasca din nou. Daca ar vrea, masina din spate ne-ar putea depasi cu usurinta, caci nu prea este trafic si este mult mai noua decat Dacia noastra. Nu reusesc sa-mi dau seama ce marca este. Este gris dechis si dupa forama pare un van japonez.
-Nu ti-e foame? ma intorc eu spre Traian, dupa acre ma rasuceasc de-a binelea ca sa privesc masina din spate.
-Ba da, incepe sa-mi fie. Da’ parca n-am chef de uscaturile alea care le avem la noi.
-Perfect, raspund, daca dam de o stainka unde se manaca, luam un saslik sau ce vrei. Eu unul am chef de niste friptura.
Telefonul mobil imi vibreaza in buzunar. Il scot si vad ca ma suna Ivan.
-Salut, Ivan!
-Salut, Walter? Ce mai faceti?
-Bine, spun. Tu?
-OK. Aaaa, vreau sa te rog ceva.... Vrem sa ne traducem site-ul companiei in engleza, si ma gandeam ca ne-ai putea ajuta...
-Da, ii raspund nedumerit de solicitare. Numai sa am timp. Si cum vrei sa-mi trimiti textul? Pe Internet? Nu prea avem vreme de stat la Internet, suntem pe drum, stii.
-Pai cand ai timp. Am vazut ca nu te descurci bine cu rusa, dar cu engleza cred ca ne-ai putea ajuta.
-Bine, o sa incerc, dar cred ca va trebui sa mai astepti pana ajungem in Romania. Sau poate o sa am timp la Vladivostok. N-ai gasit caietul meu bej?
-Nu, am uitat sa-l caut. Inca n-am ajuns acasa. Am sa ma uit.
-OK, te rog mult. Am nevoie de el, am insemnarile de pe drum trecute acolo.
-Ma uit cand ajung acasa si te sun, OK?
-OK. Atunci la revedere si ne auzim mai tarziu.
-La revedere, Walter. Drum bun!
-Multumesc!
Inchid si pun telefonul in cutia de langa schimbatorul de viteze.
-Ce vroia ? intreaba Traian.
-Sa-i ajut cu traducerea la site-ul lor. Vor sa-si faca varianat in engleza si s-a gandit ca poate il ajut eu. Numai ca nu stiu cand as avea vreme de tradus.
Masina din spate semnalizeaza si ne depaseste in cele din urma.
-Nu stiu ce era cu astia, parca au stat o vreme in spatele nostru, face Traian.
Nu zic nimic. In timp ce masina din fata dispare din vedere, apuc sa zaresc undeva pe stanga ceva care aduce cu o parcare si vad scris pe o scandura cu vopsea rosie «saslik».
-Hai sa oprim aici! Ii spun brusc lui Traian.
-Unde?
-In parcarea aia de pe stanga. Au si de mancare. Da putin cu spatele!
Traian franeaza si da inapoi pana cand putem sa coboram pe drumeagul de paman batatorit in stanga soselei, unde mai este oprit doar un camion mare, cu prelata alba si o Lada maronie, langa o sandrama pe langa care sunt inghesuite tot felul de lucruri vechi. Un gratar fumega anemic langa un galantar mare, cu vitrina de sticla, ca cele folosite in magazin pentru expus carne sau marfa cate trebuie tinuta la rece. Locul este prafuit si cam dezordonat. O stiva de scanduri creeaza un fel de strunga in fata gratarului si a galantarului gol. Pe scanduri sunt cativa colaci de sarma groasa, care a inceput sa rugineasca. Deocamdata, nu se vede nimeni.
K 29 - Star Trek siberian
Un huruit estompat de ciocan pneumatic se aude cu intermitente de afara, dupa care aud o voce si si pasi care se pierd pe coridor. A venit si dimineata, dupa un somn de plumb, fara vise. Stau cu ochii inchisi. Sigur este destul de devreme, in jur de sapte si simt ca as mai avea nevoie de somn, dar stiu ca nu mai pot adormi. Daca as fi acasa, probabil n-ar fi nici o problema sa adorm la loc, dar de cand sunt pe drum stiu ca odata cu trezitul ma cuprinde starea de incordare si grija programului zilnic.
Din pacate nu curge apa calda si dusul cu apa rece imi taie din satisfactia minimului de conform al camerei de hotel. Fumez aplecat pe fereastra, incercand sa nu-l deranjez pe Traian, care la un moment dat a gemut usor si s-a intors cu fata la perete.
Chiar mi-ar trebui caietul bej. Vroiam sa imi mai fac niste insemnari si sa mai verific cateva din expresiile in limba rusa pe care le am notate acolo, de pe vremea cand il foloseam la cursul de rusa. O sa-l rog pe Ivan sa il caute, numai ca inca este devreme sa dau telefon.
Imi mai fac o cafea si dau drumul la televizor, cu sonorul la minim. N-are nci un sens insa sa privesc imaginile, nu exista nci un program cu subtitrari, si dca ar fi ar fi binenteles in rusa. Privesc imaginile din obisnuita, acasa imi ptereceam cate doua sau trei ore in fata televizorului, urmarin in special filme sau documentare. E cursul meu de film la domiciliu. Daca descompui cadrele si actiunea, tinand cont de cateva reguli de baza, incepi sa te prinzi cum se face un material filmat si care sunt regulile. Restul tine de propria inventivitate.
Traian se intoarce cu fata in sus si in cele din urma deschide ochii. Ca de obicei, a reusit sa doarma mai mult decat mine.
- Ai dormit bine? il intreb.
- Da. Cat e ceasul?
Ma uit la ceas si ii spun :
-Opt si douazeci. Pe la noua il sun pe Ivan. Daca ne intalnim si mai filmam un pic cu el, poate pana pe la 3 reusim sa plecam. Daca tragem tare, poate reusim sa ajungem poimaine pana la pranz la Krasnoyarsk si sa ne vedem cu englezul ala.
-Hai ca ma duc sa ma spal, zice ridicandu-se in capul oaselor.
Pe la noua ii telefonez lui Ivan, dar nu-mi raspunde. Ne strangem lucrurile de prin camera si ne pregatim de plecare. Am incarcat bateriile celor doua telefoane mobile, cel cu cartela din Romania si pe cel pentru Rusia, acumulatorii pentru aparatul foto si bateria camerei de filmat.
Lungit pe pat, incep sa ma joc cu telecomanda televizorului. Dau peste niste imagini de animatie, niste porci cu uniforme naziste,marsaluiesc in intuneric, cautand ceva inarmari cu pistoale-mitraliera. Doar imaginea svastcii este inlocuita cu un cerc rosu cu doua puncte negre, imitand gaurile din rat. Ciudat, dintre toate versurile melodiei in ruseste, caci este un clip care ruleaza pe MTV Rusia, inteleg doar refrenul, aproximativ in germana : «Einz, Zwei, Drei, Schiki- Schiki- Schweine ». «Un, doi, trei, porco-porco-porci», cam asa s-ar traduce. Am un sentiment de puternic disconfort sa constat ca rusii ar putea fi ramas cu asa o ura pe nazisti incat sa faca un clip atat de caustic, chiar plin venin. Nu ca ar fi fost nazistii niste draguti! Nici pomenela, stiu ca au comis lucruri inforatoare, iar cel mai rau este ca au declasant cel mai devastator razboi din toata istoria omenirii. Au trecut totusi 60 de ani de cand s-a terminat razboiul. Un purcel caraghios care este evident Hitler, dupa mustata, sta in bratele une scroafe imense in uniforma de femeie-gardian din lagarele de concentrare, si suge o suzeta care are o lumina rosie, intermitenta, ca cele care apar in filmele cu bomba ascunsa care sta sa explodeze si pe care eroul principal se chinuie s-o gaseasca si s-o dezamorseze inainte de sfasitul filmului. Schweine, schweine,schweine. Dintr-o data ma simt foarte stresat ca am, din intamplare, un nume tipic nemtesc. Daca din start numele meu ii indispune pe rusi? Nu m-ar mira deloc. Toate suspiciunile mele legate de Ivan si urmaritorii necunoscuti mi se invalmasesc in cap. Apas butoanele telecomenzii si reusesc in cele din urma sa schimb canalul. Suna si telefonul mobil. E Ivan, care isi cere scuze ca nu ne-a mai cautat ieri si intreaba daca mai vreau sa ne vedem. Ii spun ca il asteptam la hotel.
Stau ca pe ghimpi jumatatea de ora in care astept ca Ivan sa ajunga la hotel. Coboram si Traian ramane pe un fotoliu la receptie, in timp ce eu ies in strada si imi aprind o tigara. Am senzatia ca absolut toti cei care trec ma studiaza cu priviri neprietenoase. Fir-ar sa fie, neplacuta senzatie mai am de cand cu clipul cu porcii! Privesc pierdut masinile care trec rand pe rand spre bulevard. Un Jeep alb, nou, imi atrage atentia. La volan, un timp in jur de treizeci de ani, cu o privire vesela si un zambet tamp pe fata, parca lipit artificial, ma priveste insistent. E roscat, cu parul cret si tenul extrem de alb si imi dau seama ca SEMANA EXTREM DE BINE CU TATAL MEU CAND ERA TANAR. Atata de bine incat raman si eu cu gura cascata si aproape uit sa trag din tigara. Cand masina o coteste in cele din urma la stanga in intersectie, incep sa-mi revin. Este aproape ca si cum m-as fi intors in timp cu vreo 30 de ani in urma. Eram prea mic sa-mi aduc amintele chipul tatalui meu de atunci, mai ales ca-l vedeam de vreo 2-3 ori pe an, dar imi aduca minte foarte clar multe din fotografiile lui de pe vremea aia. Oare ce-ar putea sa insemne chestia asta?
Aparitia lui Ivan, si el cu acelasi zambet parca modelat cu mana, ma rupe din starea de prostratie. Imi strange mana fara sa-mi zica nimic si asteapta. Zambeste si asteapta. Ce asteapta?
-E in regula, Walter! imi spune in cele din urma si raman trasnit de cuvintele lui.
Ce e in regula? Stie ca tocmai am vazut un tip care semana izbitor cu tata in tinerete? Sau iar vorbeste aiurea? Oare ce zi este astazi? Ziua Vedeniilor din Trecut? Star Trek Siberian? Incepe Zona Crepusculara la Novosibirsk? Este Ivan un shaman contemporan? Calauza?
-Mergem? intreaba Ivan.
-Trebuie sa scot niste bani de la un bancomat, izbutesc sa spun in cele din urma. Stii unde este un bancomat?
-De ce nu incerci acolo, spune si-mi arata in spatele meu usa de sticla de la parterul cladirii vecine.
-Este un bancomat acolo?
-Nu stiu. De ce nu incerci?
Doamne, apara si pazeste! Ce-i dialogul asta de film fantastic? Ieri era treaba cu «le trebuie apa rece», azi s-ar putea sa fie acolo un bancomat, daca incerc! Deci daca incerc sa-l gasesc in cladirea aia atunci o sa-l gasesc nu pentru ca ar fi acolo, ci pentru ca incerc?
Pornesc inspre locul aratat si cand deschid usa vad un bancomat in peretele holului. Bag cardul si tastez codul. Functioneaza. Scot 3000 de ruble, ceva mai mult de o suta de dolari si astept chitanta, ca de obicei. Hartia apare, dar este goala. Imi vine s-o arunc, caci nu-mi foloseste la nimic, dar ma trezescca o pun in portmoneu, fara sa stiu exact de ce.
Ivan ma asteapta cu zambetul pe fata si servieta in mana. Nu m-ar surprinde prea mult sa-l vad cu servieta pe fata si zambetul in mana. Ceva straniu este in aer si daca ciudateniile se petrec la Novosibirsk inainte de ora pranzului, atunci asa sa fie!
-Ma duc sa platesc camera la hotel si sa coboram bagajele la masina. Poti sa mai astepti zece minute?
- Da, sigur, raspunde senin Ivan. Va astept.
Platesc camera si iau pasapoartele de la receptie. Coboram bagajele si le punem in masina, dupa care ne intorcem in fata hotelului, unde Ivan pare ca si-a petrecut vremea vorbind la mobil.
-Suntem gata, il anunt. Ai putea sa ne duci la un magazin de unde sa cumpar niste acumulatori? Si mai am nevoie si de un calculator pe care sa descarc fotografiile din aparatul digital si sa le copiez pe un CD. Putem face treba asta la tine la birou?
Ivan ezita, parand ca se gandeste la ceva.
-Bine, rezolvam, spune pana la urma. Mergem la magazin.
Ne face semn sa ne urcam in Lada lui mov. Pornim spre zona unde am fost ieri cu Traian pe jos si putin mai departe oprim in fata unor cladiri cu magazine.
Il urmez pe Ivan care ma insoteste pana in fata unui Internet-cafe si-mi spune ca as putea vorbi acolo pentru descarcarea fotografiilor.
Intru si ma indrept spre cel care pare administratorul retelei, un asiatic negricos, ras in cap, care poarta un pulover gri.
Il intreb daca vorbeste engleza si omul imi raspunde foarte taios.
- Poate ca da! Poate ca vorbesc mai bine decat tine!
Maica, maiculita, ce-i cu oamenii astia!? Nu comentez nimic si-l rog sa-mi descarce fotografiile. Cat timp dureaza operatiunea ma uit in gol spre un perete, numai sa nu-i mai vad expresia de pe chip, fara indoiala de ura. Ce-o fi avand cu mine? Are ceva cu vorbitorii de engleza? Cu albii? M-as fi asteptat la asa ceva undeva prin sudul Statelor Unite, sau in Asia, dar in Novosibirsk!? Sau poate stie si el ca am un nume nemtesc si nu ma inghite din pur reflex postbelic rusesc!? Cand o sa scap din Zona Crepusculara?
Imi iau CD-ul cu fotografiile si o uschesc cat pot de iute. Il urmez pe Ivan spre cladirea urmatoare si inainte sa intram pe usa firma luminoasa cu galben si albastru de deasupra ei ma anunta ca am am ajuns la El Dorado.
- Sa fii atent in jurul tau! imi spune Ivan peste umar, bineteles zambind.
Mecanismul de siguranta incerca sa-si lamureaca sensul acestui indemn si reasculta fraza formulata de Ivan in engleza, pentru a putea sa ma lamureasca daca e cazul sa ma panichez din nou. Micul Locotenent Data din capul meu isi afiseaza pe ecranul halotronic «Be careful around you !». Datele analizei se inscriu pe ecran cu litere fluorescente verzui.
Limba in care a fost formulat enuntul: Engleza (Probabilitate 92 %).
Accent strain: Puternic (68%)
Cuvinte necunoscute: 0.
Verbe: 1
Substantive verbale: 1
Adverbe: 1
Pronume: 1
Expresii verbale: 1 (be careful!)
Traducere in limba adresantului (Romana):
BE CAREFUL! FII ATENT! Coeficient de traducere: 100%
AROUND IN JURUL Coeficient de traducere: 100%.
YOU TU/TAU Coeficient de traducere: 100%
Traducere completa :
FII ATENT IN JURUL TAU! Coeficient de traducere 100 %.
AVERTISMENT: Gradul de stapanire a limbii engleze de catre enuntiator nu poate fi estimat cu acuratete. Formulari corecte sunt amestecate cu formulari incorecte aleatoriu, indiferent de gradul de dificultate si complexitatea enuntului. Posibilitate de eroare in formularea enuntiatorului (Probabilitate 46 %).
Locotenentul Data ma priveste cu o grimasa care ar parea sa-mi spuna « Nu stiu ce sa zic, capitane, ori flacaul nu vorbeste bine engleza, ori o face intentionat, ori e pur si simplu tacnit! Fii atent si cu siguranta te vei descurca! Ai fost si in situatii mai dificile.».
Din pacate nu curge apa calda si dusul cu apa rece imi taie din satisfactia minimului de conform al camerei de hotel. Fumez aplecat pe fereastra, incercand sa nu-l deranjez pe Traian, care la un moment dat a gemut usor si s-a intors cu fata la perete.
Chiar mi-ar trebui caietul bej. Vroiam sa imi mai fac niste insemnari si sa mai verific cateva din expresiile in limba rusa pe care le am notate acolo, de pe vremea cand il foloseam la cursul de rusa. O sa-l rog pe Ivan sa il caute, numai ca inca este devreme sa dau telefon.
Imi mai fac o cafea si dau drumul la televizor, cu sonorul la minim. N-are nci un sens insa sa privesc imaginile, nu exista nci un program cu subtitrari, si dca ar fi ar fi binenteles in rusa. Privesc imaginile din obisnuita, acasa imi ptereceam cate doua sau trei ore in fata televizorului, urmarin in special filme sau documentare. E cursul meu de film la domiciliu. Daca descompui cadrele si actiunea, tinand cont de cateva reguli de baza, incepi sa te prinzi cum se face un material filmat si care sunt regulile. Restul tine de propria inventivitate.
Traian se intoarce cu fata in sus si in cele din urma deschide ochii. Ca de obicei, a reusit sa doarma mai mult decat mine.
- Ai dormit bine? il intreb.
- Da. Cat e ceasul?
Ma uit la ceas si ii spun :
-Opt si douazeci. Pe la noua il sun pe Ivan. Daca ne intalnim si mai filmam un pic cu el, poate pana pe la 3 reusim sa plecam. Daca tragem tare, poate reusim sa ajungem poimaine pana la pranz la Krasnoyarsk si sa ne vedem cu englezul ala.
-Hai ca ma duc sa ma spal, zice ridicandu-se in capul oaselor.
Pe la noua ii telefonez lui Ivan, dar nu-mi raspunde. Ne strangem lucrurile de prin camera si ne pregatim de plecare. Am incarcat bateriile celor doua telefoane mobile, cel cu cartela din Romania si pe cel pentru Rusia, acumulatorii pentru aparatul foto si bateria camerei de filmat.
Lungit pe pat, incep sa ma joc cu telecomanda televizorului. Dau peste niste imagini de animatie, niste porci cu uniforme naziste,marsaluiesc in intuneric, cautand ceva inarmari cu pistoale-mitraliera. Doar imaginea svastcii este inlocuita cu un cerc rosu cu doua puncte negre, imitand gaurile din rat. Ciudat, dintre toate versurile melodiei in ruseste, caci este un clip care ruleaza pe MTV Rusia, inteleg doar refrenul, aproximativ in germana : «Einz, Zwei, Drei, Schiki- Schiki- Schweine ». «Un, doi, trei, porco-porco-porci», cam asa s-ar traduce. Am un sentiment de puternic disconfort sa constat ca rusii ar putea fi ramas cu asa o ura pe nazisti incat sa faca un clip atat de caustic, chiar plin venin. Nu ca ar fi fost nazistii niste draguti! Nici pomenela, stiu ca au comis lucruri inforatoare, iar cel mai rau este ca au declasant cel mai devastator razboi din toata istoria omenirii. Au trecut totusi 60 de ani de cand s-a terminat razboiul. Un purcel caraghios care este evident Hitler, dupa mustata, sta in bratele une scroafe imense in uniforma de femeie-gardian din lagarele de concentrare, si suge o suzeta care are o lumina rosie, intermitenta, ca cele care apar in filmele cu bomba ascunsa care sta sa explodeze si pe care eroul principal se chinuie s-o gaseasca si s-o dezamorseze inainte de sfasitul filmului. Schweine, schweine,schweine. Dintr-o data ma simt foarte stresat ca am, din intamplare, un nume tipic nemtesc. Daca din start numele meu ii indispune pe rusi? Nu m-ar mira deloc. Toate suspiciunile mele legate de Ivan si urmaritorii necunoscuti mi se invalmasesc in cap. Apas butoanele telecomenzii si reusesc in cele din urma sa schimb canalul. Suna si telefonul mobil. E Ivan, care isi cere scuze ca nu ne-a mai cautat ieri si intreaba daca mai vreau sa ne vedem. Ii spun ca il asteptam la hotel.
Stau ca pe ghimpi jumatatea de ora in care astept ca Ivan sa ajunga la hotel. Coboram si Traian ramane pe un fotoliu la receptie, in timp ce eu ies in strada si imi aprind o tigara. Am senzatia ca absolut toti cei care trec ma studiaza cu priviri neprietenoase. Fir-ar sa fie, neplacuta senzatie mai am de cand cu clipul cu porcii! Privesc pierdut masinile care trec rand pe rand spre bulevard. Un Jeep alb, nou, imi atrage atentia. La volan, un timp in jur de treizeci de ani, cu o privire vesela si un zambet tamp pe fata, parca lipit artificial, ma priveste insistent. E roscat, cu parul cret si tenul extrem de alb si imi dau seama ca SEMANA EXTREM DE BINE CU TATAL MEU CAND ERA TANAR. Atata de bine incat raman si eu cu gura cascata si aproape uit sa trag din tigara. Cand masina o coteste in cele din urma la stanga in intersectie, incep sa-mi revin. Este aproape ca si cum m-as fi intors in timp cu vreo 30 de ani in urma. Eram prea mic sa-mi aduc amintele chipul tatalui meu de atunci, mai ales ca-l vedeam de vreo 2-3 ori pe an, dar imi aduca minte foarte clar multe din fotografiile lui de pe vremea aia. Oare ce-ar putea sa insemne chestia asta?
Aparitia lui Ivan, si el cu acelasi zambet parca modelat cu mana, ma rupe din starea de prostratie. Imi strange mana fara sa-mi zica nimic si asteapta. Zambeste si asteapta. Ce asteapta?
-E in regula, Walter! imi spune in cele din urma si raman trasnit de cuvintele lui.
Ce e in regula? Stie ca tocmai am vazut un tip care semana izbitor cu tata in tinerete? Sau iar vorbeste aiurea? Oare ce zi este astazi? Ziua Vedeniilor din Trecut? Star Trek Siberian? Incepe Zona Crepusculara la Novosibirsk? Este Ivan un shaman contemporan? Calauza?
-Mergem? intreaba Ivan.
-Trebuie sa scot niste bani de la un bancomat, izbutesc sa spun in cele din urma. Stii unde este un bancomat?
-De ce nu incerci acolo, spune si-mi arata in spatele meu usa de sticla de la parterul cladirii vecine.
-Este un bancomat acolo?
-Nu stiu. De ce nu incerci?
Doamne, apara si pazeste! Ce-i dialogul asta de film fantastic? Ieri era treaba cu «le trebuie apa rece», azi s-ar putea sa fie acolo un bancomat, daca incerc! Deci daca incerc sa-l gasesc in cladirea aia atunci o sa-l gasesc nu pentru ca ar fi acolo, ci pentru ca incerc?
Pornesc inspre locul aratat si cand deschid usa vad un bancomat in peretele holului. Bag cardul si tastez codul. Functioneaza. Scot 3000 de ruble, ceva mai mult de o suta de dolari si astept chitanta, ca de obicei. Hartia apare, dar este goala. Imi vine s-o arunc, caci nu-mi foloseste la nimic, dar ma trezescca o pun in portmoneu, fara sa stiu exact de ce.
Ivan ma asteapta cu zambetul pe fata si servieta in mana. Nu m-ar surprinde prea mult sa-l vad cu servieta pe fata si zambetul in mana. Ceva straniu este in aer si daca ciudateniile se petrec la Novosibirsk inainte de ora pranzului, atunci asa sa fie!
-Ma duc sa platesc camera la hotel si sa coboram bagajele la masina. Poti sa mai astepti zece minute?
- Da, sigur, raspunde senin Ivan. Va astept.
Platesc camera si iau pasapoartele de la receptie. Coboram bagajele si le punem in masina, dupa care ne intorcem in fata hotelului, unde Ivan pare ca si-a petrecut vremea vorbind la mobil.
-Suntem gata, il anunt. Ai putea sa ne duci la un magazin de unde sa cumpar niste acumulatori? Si mai am nevoie si de un calculator pe care sa descarc fotografiile din aparatul digital si sa le copiez pe un CD. Putem face treba asta la tine la birou?
Ivan ezita, parand ca se gandeste la ceva.
-Bine, rezolvam, spune pana la urma. Mergem la magazin.
Ne face semn sa ne urcam in Lada lui mov. Pornim spre zona unde am fost ieri cu Traian pe jos si putin mai departe oprim in fata unor cladiri cu magazine.
Il urmez pe Ivan care ma insoteste pana in fata unui Internet-cafe si-mi spune ca as putea vorbi acolo pentru descarcarea fotografiilor.
Intru si ma indrept spre cel care pare administratorul retelei, un asiatic negricos, ras in cap, care poarta un pulover gri.
Il intreb daca vorbeste engleza si omul imi raspunde foarte taios.
- Poate ca da! Poate ca vorbesc mai bine decat tine!
Maica, maiculita, ce-i cu oamenii astia!? Nu comentez nimic si-l rog sa-mi descarce fotografiile. Cat timp dureaza operatiunea ma uit in gol spre un perete, numai sa nu-i mai vad expresia de pe chip, fara indoiala de ura. Ce-o fi avand cu mine? Are ceva cu vorbitorii de engleza? Cu albii? M-as fi asteptat la asa ceva undeva prin sudul Statelor Unite, sau in Asia, dar in Novosibirsk!? Sau poate stie si el ca am un nume nemtesc si nu ma inghite din pur reflex postbelic rusesc!? Cand o sa scap din Zona Crepusculara?
Imi iau CD-ul cu fotografiile si o uschesc cat pot de iute. Il urmez pe Ivan spre cladirea urmatoare si inainte sa intram pe usa firma luminoasa cu galben si albastru de deasupra ei ma anunta ca am am ajuns la El Dorado.
- Sa fii atent in jurul tau! imi spune Ivan peste umar, bineteles zambind.
Mecanismul de siguranta incerca sa-si lamureaca sensul acestui indemn si reasculta fraza formulata de Ivan in engleza, pentru a putea sa ma lamureasca daca e cazul sa ma panichez din nou. Micul Locotenent Data din capul meu isi afiseaza pe ecranul halotronic «Be careful around you !». Datele analizei se inscriu pe ecran cu litere fluorescente verzui.
Limba in care a fost formulat enuntul: Engleza (Probabilitate 92 %).
Accent strain: Puternic (68%)
Cuvinte necunoscute: 0.
Verbe: 1
Substantive verbale: 1
Adverbe: 1
Pronume: 1
Expresii verbale: 1 (be careful!)
Traducere in limba adresantului (Romana):
BE CAREFUL! FII ATENT! Coeficient de traducere: 100%
AROUND IN JURUL Coeficient de traducere: 100%.
YOU TU/TAU Coeficient de traducere: 100%
Traducere completa :
FII ATENT IN JURUL TAU! Coeficient de traducere 100 %.
AVERTISMENT: Gradul de stapanire a limbii engleze de catre enuntiator nu poate fi estimat cu acuratete. Formulari corecte sunt amestecate cu formulari incorecte aleatoriu, indiferent de gradul de dificultate si complexitatea enuntului. Posibilitate de eroare in formularea enuntiatorului (Probabilitate 46 %).
Locotenentul Data ma priveste cu o grimasa care ar parea sa-mi spuna « Nu stiu ce sa zic, capitane, ori flacaul nu vorbeste bine engleza, ori o face intentionat, ori e pur si simplu tacnit! Fii atent si cu siguranta te vei descurca! Ai fost si in situatii mai dificile.».
K 28 - Cireşe contra telefon
Ne trezim cam in acelasi timp si ceasul de pe mana arata ora cinci dupa amiaza. Ivan n-a mai sunat, probabil nu ne mai intalnim azi cu el. Mai bine.
Iesim din camera in holul la fel de pustiu. Intram in lift si cand sa se inchida usa apare o femeie carunta cu o galeata rosie de plastic si un mop in mana. Probabil femeia de serviciu. Ne saluta, ii raspund si apoi se intoarce cu spatele la noi, asteptand sa coboare liftul. La un momentdat un ghiortait neasteptat se face auzit din burta mea si femeia isi intoarce capul peste umar si-mi face strengareste din ochi, cu o grimasa exagerata de film mut. Raman nedumerit si cand iesim din lift constat ca receptia este la fel de pustie ca al sosire.
Receptionera ne vede si ne face semn. Ma apropii de tejgheua ei si imi spune ca daca suntem cu masina s-o parcam in parcarea din curtea interioara. Ii multumesc si ies afara, unde soarele straluceste orbitor. Dupa racoarea din hotel, afara pare tot foarte cald. Parchez masina in spate si pornim pe jos fara o tinta precisa, spre stanga strazii care da in bulevard. Pe tablitele indicatoare citesc numele bulevardului: Krasniy Prospekt.
Orasul se arata foarte linistit. Parcurgem o zona fara cladiri prea multe si dam de o o intersectie langa care este o piateta inconjurata de doua terase. Peste drum sunt cladiri cu magazine la parter iar intersectia are un pasaj subteran pentru pietoni.
De langa piateta, pare sa inceapa un parculet cu alei acoperite cu pietris. Un fel de poarta de lemn are pe barna transversala un ren stilizat, cioplit in lemn. Traian isi scoate camera si incepe sa filmeze.
La una dintre terase cativa tineri pregatesc ceva ce aduce a scena. In scurta vreme incepe sa se adune lume, majoritatea tineri. Pe jos este un covor de cauciuc albastru de vreo 5 metri patrati, pe care incep sa faca figuri de dans, rand pe rind, niste adolescenti cu pantaloni largi si sepci ca ale rapper-ilor americani. Inca o data ba bucur ca putem sa filmam ceva mai animat decat simpli trecatori. Se pare ca avem un pic de noroc. Cat timp Traian filmeaza, ma asez la terasa si cer doua beri. Cand face o pauza, Traian vine sa se aseze si el si isi ia sticla de bere inca aburita.
-Nu-i rea, imi spune dupa ce soarbe prelung. Merge pe caldura asta. Bine ca i-am filmat pe pustanii astia, la tanc am ajuns! constata cu satisfactie.
Il aprob la fel de multumit. Am facut cateva fotografii si ne studiem reciproc «marfa».
Traian se intrerupe si se grabeste sa filmeze o trasura cu cai impodobiti cu panas, condusa de o femeie zambitoare, care poarta o palarie neagra cu boruri rosii. Un fel de replica modesta a birjelor de prin Central Park. Cativa copii chiraie fericiti din birja trasa agale de un cal alb, de pe hamurile caruia clincaie clopotei rotunzi de arama.
Timpul trece parca mai repede decat ne asteptam. Ne hotaram sa ne mai miscam un pic si sa cautam un loc unde sa mancam ceva.
-Parca era o terasa cu mancare pe dreapta, cum veneam incoace, isi aminteste Traian.
-Da, am vazut-o si eu, dar nu stiu daca se manca.Hai sa vedem, oricum avem timp. Am filmat ceva pe ziua de azi si maine daca mai filmam si cu Ivan, ne ajunge materialul cu Novosibirsk-ul.
Pornim agale napoi, in directia pe care am venit. Gasim terasa si ne asezam la o masa mai retrasa. Cativa clienti ocupa cam jumatate din mesele cu banci de lemn lacuit. Coamnadam cate o ciorba. Din difuzoare se aude o melodie vesela din care inteleg cateva cuvinte, ceva despre o studenta care nu se hotaraste ce prieten sa-si aleaga.
Pe cand terminam de mancat incepe sa se insereze si se aprin luminile de pe bulevard. Amurgul este usor inrosit, batand in departare spre violet. Totul pare foarte calm si vantul care a inceput sa adie usor creaza o atmosfera placut. In sfarsit, ne simtim relaxati.
-Hai sa ne intoarcem putin spre intersectie, sa iau cateva cadres si cu atmosfera de seara. Traversez si ma uit prin vitrine, cata vreme Traian filmeaza. De undeva a aparut un muzicat ambulat, cu o chitara electrica. Traian, care s-a apropiat, il filmeaza si omul nu pare sa ne bage in seama. Ma duc si-i pun o hartie de 10 ruble in cutia din fata lui. Omul imi multumeste pritr-un semn din cap si continua sa zdranagne, in timp ce melodia rasuna cu un ecou metalic intr-un difuzor legat de o mica statie de amplificare.
-Canta total aiurea, spune Traian, care se ocupa cu muzica si canta la clape intr-un trio. Habar n-are de acorduri!
Dau din umeri. Pentru mine da bine la filmare, o mai anima un pic, muzica ma intereseaza mai putin.
-Filmeaza-mi te rog vreo doua cadre cu panoul ala cu cirese, ii spun eu aratand spre o reclama de pe peretele cladirii de pe celalata parte a strazii. Vreau sa-l leg de o poezie pe care mi-a trimis-o Neil, tipul ala cu care trebuie sa ne vedem la Krasnoyarsk.
-Ti-a trimis o poezie? intreaba nedumerit Traian
-De fapt era o poezie de pe site-ul lui. O poezie de Keats, despre un copil care fuge din Anglia sa vada lumea si descopera ca lucrurile sunt la fel ca acasa, inclusiv ciresele sunt la fel de rosii. Se potriveste si cu filmul nostru, cand vorbim despre ceea ce seamana cu viata de pe la noi.
Dupa vreo cateva minute, Traian imi zice ca putem pleca.
-Nu mai e lumina pentru filmari. Vrei sa mai stam in oras ?
-Eu unul, nu. Tu mai ai chef?
-Putem foarte bine si sa mergem la hotel. Mai stam in pat, ne mai odihnim oasele.
Pornim catre hotel si dupa ce trecem de terasa unde am mancat, vad ca Traian incepe sa-si pipaie agitat buzunarele.
-Ce-i? Ce s-a-ntamplat? il intreb nelistit de privirea lui.
-Telefonul. Cred ca mi-am pierdut telefonul mobil.
-Ti-a cazut din buzunar?
Traian si-a rascolit deja toate buzunarele, borseta si walk-pack-ul in care cara camera video.
-L-am uitat cand ti-am filmat tie ciresele alea nenorocite! imi spune cu naduf in cele din urma. Acolo unde canta ala din chitara, mi-am pus camera pe trotuar si ca sa am unghi bun si am sprijinit camera pe telefon ca sa pot sa fac un zoom-in. Baga-mi-as picioarele in ele de cirese! Ti-au trebuit tie cirese!
Ma cam nedumereste vehementa lui, dar raman calm. Imi pare rau ca si-a pierdut telefonul, dar nu e vina mea. In plus, Traian se lauda ca nu pierde niciodata lucruri, de aia l-am si rugat sa tina la el pasapoartele si talonul masinii.
-Hai sa ne intoarcem. Poate nu l-a vazut inca nimeni, sau poate l-a vazut tipul ala care canta si l-o fi luat. Poate ti-l da inapoi. Ai vazut ca oamenii sunt destul de de treaba, incerc eu sa-l calmez un pic.
-Ce sa-ti dea, ma, cine sa-ti dea mobilul inapoi? Daca l-au gasit niste pustani, crezi ca nu l-au luat?
-Hai totusi sa mergem, ajungem in cinci minute!
Pornim cat putem de repede inapoi. Obosela isi spune cuvantul din ce in ce mai apasat. Eu am sters din greseal la Ekaterinburg cea mai buna fotografie cu copii din Harkov, Traian si-a pierdut telefonul, sper sa nu urmeze ceva mai grav.
Strada este aprope pustie. Tipul cu chitara tocmai si-a strans catrafusele si da sa intre in pasajul subteran. Ma grabesc spre el si-l intreb gafaind daca n-a gasit un telefon mobil in fata luipe trotuar. Mormaie ceva din care inteleg ca nu. Nu sunt foarte convins, dar nici nu-l pot cauta in buzunare. Si sansele sunt de cincizeci la suta sa-l fi luat altcineva. Trebuie sa ma dau batut.
-Nu-i, asa-i ? intreaba Traian incruntat.
-Nu-i. Lasa ca iti dau telefonul meu cand ajungem in Romania, asta in care tin cartela de Rusia. Eu il am oricum pe celalalt si telefonul tau era si cam uzat.
-Da, ma, era vechi dar aveam in el o gramada de numere pe care nu stiu de unde le mai iau. De unde sa le iau? continua el acru.
-Pai din aproape in aproape, sunt cativa cu care te intalnesti si le iei numerele si poate ei stiu o parte din numerele care iti trebuie si asa iti completezi agenda, incerc eu sa aplanez starea de tensiune. Asa am patit si eu si n-a fost asa de greu cum credeam. In trei zile aveam cam toate numerele vechi.
-Crezi? face el pe jumatate convins.
-Da, ma, lasa ca se rezolva, spun eu cat mai incurajator posibil. Acuma trebuie numai sa gasim pe cineva din Romania sa anuleze de urgenta abonamentul, ca se apuca astia si vorbesc si te costa o groaza de bani daca se joaca o ora-doua cu el, ca iti intra roaming-ul. Pe cine vrei sa sunam ? Stii vreun numar pe de rost ?
-Pai il sunam pe Cristi, ca abonamentul e pe numele lui. Se refera la prietenul nostru comun din Bucuresti.
-Aaa, fac eu, pai stai ca-l sun, am numarul lui in telefonul meu.
Formez si-i dau telefonul. In scurta vreme are legatura si ii explica pe scurt lui Cristi care este situatia. Il vad ca se calmeaza vizibil. Imi aprind o tigara si ascult cum ii da pe scurt detalii despre calatorie.
-Ne transmite felicitari, imi spune el intinzandu-mi telefonul dupa ce termina conversatia. Zice ca s-a uita pe harta si ne-am miscat super-bine. Nu se astepta sa ajungem asa departe.
-Pai am avut noroc ca am reusit sa ne potrivim si sa conducem cu randul cat am putut. Ti-am zis ca ma bucur ca esti asa rezistent la drum lung si ca poti dormi in masina. Eu ma cam resimt.
-Ei, sunt obisnuit, ti-am zis ca am mers asa o groaza, face Traian si simt mandria din vocea lui.
Intr-adevar, nu-i usor de loc sa conduci o rabla ca a noastra si sa dormi in scaun, aproape sezand, nopti in sir. Si sa fii stresat de drum si de problemele mecanice. La mama zborii, stiind ca te mai asteapta inca niste mii de kilometri si bucata de drum in constructie de dupa Baikal.
-Vrei sa mai stam la o bere, sau mergem la hotel pna la urma? il intreb dupa ce trecem strada inapoi.
-Nu stiu. Hai la hotel, ne intindem si noi, ne mai odihnim. Poate luam o bere in camera.
Ne continuam drumul in pas rapid spre hotel. Vad un chiosc de unde as putea lua bere la cutie, dar e inchis.
Ajungem si la hotel si constat ca masina noastra este singura din parcare. Chiar sa nu fie clienti la hotel? Si la receptie este la fel de pustiu ca peste zi. De data asta este o alta receptionera, care citeste ceva la lumina unei lampi de birou. Salutam si urcam in camera.
Sunt foarte obosit totusi, desi am dormit la amiaza. Ma gandesc sa-mi notez rezumatul zilei pe caietul bej. Imi caut in rucsac si nu-l gasesc. Sigur nu l-am lasat in masina, l-am luat cu mine cand am fost acasa la Ivan. Eram convins ca l-am luat cu mine la plecare. Probabil l-am uitat acolo.
N-am parca chef de dus, dar imi spal picioarele cu apa rece. E o smecherie care functioneaza, de obicei ma ajuta sa adorm mai usor. Dupa ce ma spal si pe dinti, operatiune peste care am tot sarit serile, cand adormeam in masina, ma dezbrac si ma intind in pat. E foarte placut sa ai un pat sub tine si asternuturi curate, dupa atata incordare, caldura, transpiratie si praf. Buna treaba si somnul asta, apuc sa ma mai gandesc in timp ce in fata ochilor incep sa se intinda paduri si crampeie de drum. In curand, padurile incep sa se intunece si apuc sa ma aud sforaind usurel, dupa care se face liniste.
Iesim din camera in holul la fel de pustiu. Intram in lift si cand sa se inchida usa apare o femeie carunta cu o galeata rosie de plastic si un mop in mana. Probabil femeia de serviciu. Ne saluta, ii raspund si apoi se intoarce cu spatele la noi, asteptand sa coboare liftul. La un momentdat un ghiortait neasteptat se face auzit din burta mea si femeia isi intoarce capul peste umar si-mi face strengareste din ochi, cu o grimasa exagerata de film mut. Raman nedumerit si cand iesim din lift constat ca receptia este la fel de pustie ca al sosire.
Receptionera ne vede si ne face semn. Ma apropii de tejgheua ei si imi spune ca daca suntem cu masina s-o parcam in parcarea din curtea interioara. Ii multumesc si ies afara, unde soarele straluceste orbitor. Dupa racoarea din hotel, afara pare tot foarte cald. Parchez masina in spate si pornim pe jos fara o tinta precisa, spre stanga strazii care da in bulevard. Pe tablitele indicatoare citesc numele bulevardului: Krasniy Prospekt.
Orasul se arata foarte linistit. Parcurgem o zona fara cladiri prea multe si dam de o o intersectie langa care este o piateta inconjurata de doua terase. Peste drum sunt cladiri cu magazine la parter iar intersectia are un pasaj subteran pentru pietoni.
De langa piateta, pare sa inceapa un parculet cu alei acoperite cu pietris. Un fel de poarta de lemn are pe barna transversala un ren stilizat, cioplit in lemn. Traian isi scoate camera si incepe sa filmeze.
La una dintre terase cativa tineri pregatesc ceva ce aduce a scena. In scurta vreme incepe sa se adune lume, majoritatea tineri. Pe jos este un covor de cauciuc albastru de vreo 5 metri patrati, pe care incep sa faca figuri de dans, rand pe rind, niste adolescenti cu pantaloni largi si sepci ca ale rapper-ilor americani. Inca o data ba bucur ca putem sa filmam ceva mai animat decat simpli trecatori. Se pare ca avem un pic de noroc. Cat timp Traian filmeaza, ma asez la terasa si cer doua beri. Cand face o pauza, Traian vine sa se aseze si el si isi ia sticla de bere inca aburita.
-Nu-i rea, imi spune dupa ce soarbe prelung. Merge pe caldura asta. Bine ca i-am filmat pe pustanii astia, la tanc am ajuns! constata cu satisfactie.
Il aprob la fel de multumit. Am facut cateva fotografii si ne studiem reciproc «marfa».
Traian se intrerupe si se grabeste sa filmeze o trasura cu cai impodobiti cu panas, condusa de o femeie zambitoare, care poarta o palarie neagra cu boruri rosii. Un fel de replica modesta a birjelor de prin Central Park. Cativa copii chiraie fericiti din birja trasa agale de un cal alb, de pe hamurile caruia clincaie clopotei rotunzi de arama.
Timpul trece parca mai repede decat ne asteptam. Ne hotaram sa ne mai miscam un pic si sa cautam un loc unde sa mancam ceva.
-Parca era o terasa cu mancare pe dreapta, cum veneam incoace, isi aminteste Traian.
-Da, am vazut-o si eu, dar nu stiu daca se manca.Hai sa vedem, oricum avem timp. Am filmat ceva pe ziua de azi si maine daca mai filmam si cu Ivan, ne ajunge materialul cu Novosibirsk-ul.
Pornim agale napoi, in directia pe care am venit. Gasim terasa si ne asezam la o masa mai retrasa. Cativa clienti ocupa cam jumatate din mesele cu banci de lemn lacuit. Coamnadam cate o ciorba. Din difuzoare se aude o melodie vesela din care inteleg cateva cuvinte, ceva despre o studenta care nu se hotaraste ce prieten sa-si aleaga.
Pe cand terminam de mancat incepe sa se insereze si se aprin luminile de pe bulevard. Amurgul este usor inrosit, batand in departare spre violet. Totul pare foarte calm si vantul care a inceput sa adie usor creaza o atmosfera placut. In sfarsit, ne simtim relaxati.
-Hai sa ne intoarcem putin spre intersectie, sa iau cateva cadres si cu atmosfera de seara. Traversez si ma uit prin vitrine, cata vreme Traian filmeaza. De undeva a aparut un muzicat ambulat, cu o chitara electrica. Traian, care s-a apropiat, il filmeaza si omul nu pare sa ne bage in seama. Ma duc si-i pun o hartie de 10 ruble in cutia din fata lui. Omul imi multumeste pritr-un semn din cap si continua sa zdranagne, in timp ce melodia rasuna cu un ecou metalic intr-un difuzor legat de o mica statie de amplificare.
-Canta total aiurea, spune Traian, care se ocupa cu muzica si canta la clape intr-un trio. Habar n-are de acorduri!
Dau din umeri. Pentru mine da bine la filmare, o mai anima un pic, muzica ma intereseaza mai putin.
-Filmeaza-mi te rog vreo doua cadre cu panoul ala cu cirese, ii spun eu aratand spre o reclama de pe peretele cladirii de pe celalata parte a strazii. Vreau sa-l leg de o poezie pe care mi-a trimis-o Neil, tipul ala cu care trebuie sa ne vedem la Krasnoyarsk.
-Ti-a trimis o poezie? intreaba nedumerit Traian
-De fapt era o poezie de pe site-ul lui. O poezie de Keats, despre un copil care fuge din Anglia sa vada lumea si descopera ca lucrurile sunt la fel ca acasa, inclusiv ciresele sunt la fel de rosii. Se potriveste si cu filmul nostru, cand vorbim despre ceea ce seamana cu viata de pe la noi.
Dupa vreo cateva minute, Traian imi zice ca putem pleca.
-Nu mai e lumina pentru filmari. Vrei sa mai stam in oras ?
-Eu unul, nu. Tu mai ai chef?
-Putem foarte bine si sa mergem la hotel. Mai stam in pat, ne mai odihnim oasele.
Pornim catre hotel si dupa ce trecem de terasa unde am mancat, vad ca Traian incepe sa-si pipaie agitat buzunarele.
-Ce-i? Ce s-a-ntamplat? il intreb nelistit de privirea lui.
-Telefonul. Cred ca mi-am pierdut telefonul mobil.
-Ti-a cazut din buzunar?
Traian si-a rascolit deja toate buzunarele, borseta si walk-pack-ul in care cara camera video.
-L-am uitat cand ti-am filmat tie ciresele alea nenorocite! imi spune cu naduf in cele din urma. Acolo unde canta ala din chitara, mi-am pus camera pe trotuar si ca sa am unghi bun si am sprijinit camera pe telefon ca sa pot sa fac un zoom-in. Baga-mi-as picioarele in ele de cirese! Ti-au trebuit tie cirese!
Ma cam nedumereste vehementa lui, dar raman calm. Imi pare rau ca si-a pierdut telefonul, dar nu e vina mea. In plus, Traian se lauda ca nu pierde niciodata lucruri, de aia l-am si rugat sa tina la el pasapoartele si talonul masinii.
-Hai sa ne intoarcem. Poate nu l-a vazut inca nimeni, sau poate l-a vazut tipul ala care canta si l-o fi luat. Poate ti-l da inapoi. Ai vazut ca oamenii sunt destul de de treaba, incerc eu sa-l calmez un pic.
-Ce sa-ti dea, ma, cine sa-ti dea mobilul inapoi? Daca l-au gasit niste pustani, crezi ca nu l-au luat?
-Hai totusi sa mergem, ajungem in cinci minute!
Pornim cat putem de repede inapoi. Obosela isi spune cuvantul din ce in ce mai apasat. Eu am sters din greseal la Ekaterinburg cea mai buna fotografie cu copii din Harkov, Traian si-a pierdut telefonul, sper sa nu urmeze ceva mai grav.
Strada este aprope pustie. Tipul cu chitara tocmai si-a strans catrafusele si da sa intre in pasajul subteran. Ma grabesc spre el si-l intreb gafaind daca n-a gasit un telefon mobil in fata luipe trotuar. Mormaie ceva din care inteleg ca nu. Nu sunt foarte convins, dar nici nu-l pot cauta in buzunare. Si sansele sunt de cincizeci la suta sa-l fi luat altcineva. Trebuie sa ma dau batut.
-Nu-i, asa-i ? intreaba Traian incruntat.
-Nu-i. Lasa ca iti dau telefonul meu cand ajungem in Romania, asta in care tin cartela de Rusia. Eu il am oricum pe celalalt si telefonul tau era si cam uzat.
-Da, ma, era vechi dar aveam in el o gramada de numere pe care nu stiu de unde le mai iau. De unde sa le iau? continua el acru.
-Pai din aproape in aproape, sunt cativa cu care te intalnesti si le iei numerele si poate ei stiu o parte din numerele care iti trebuie si asa iti completezi agenda, incerc eu sa aplanez starea de tensiune. Asa am patit si eu si n-a fost asa de greu cum credeam. In trei zile aveam cam toate numerele vechi.
-Crezi? face el pe jumatate convins.
-Da, ma, lasa ca se rezolva, spun eu cat mai incurajator posibil. Acuma trebuie numai sa gasim pe cineva din Romania sa anuleze de urgenta abonamentul, ca se apuca astia si vorbesc si te costa o groaza de bani daca se joaca o ora-doua cu el, ca iti intra roaming-ul. Pe cine vrei sa sunam ? Stii vreun numar pe de rost ?
-Pai il sunam pe Cristi, ca abonamentul e pe numele lui. Se refera la prietenul nostru comun din Bucuresti.
-Aaa, fac eu, pai stai ca-l sun, am numarul lui in telefonul meu.
Formez si-i dau telefonul. In scurta vreme are legatura si ii explica pe scurt lui Cristi care este situatia. Il vad ca se calmeaza vizibil. Imi aprind o tigara si ascult cum ii da pe scurt detalii despre calatorie.
-Ne transmite felicitari, imi spune el intinzandu-mi telefonul dupa ce termina conversatia. Zice ca s-a uita pe harta si ne-am miscat super-bine. Nu se astepta sa ajungem asa departe.
-Pai am avut noroc ca am reusit sa ne potrivim si sa conducem cu randul cat am putut. Ti-am zis ca ma bucur ca esti asa rezistent la drum lung si ca poti dormi in masina. Eu ma cam resimt.
-Ei, sunt obisnuit, ti-am zis ca am mers asa o groaza, face Traian si simt mandria din vocea lui.
Intr-adevar, nu-i usor de loc sa conduci o rabla ca a noastra si sa dormi in scaun, aproape sezand, nopti in sir. Si sa fii stresat de drum si de problemele mecanice. La mama zborii, stiind ca te mai asteapta inca niste mii de kilometri si bucata de drum in constructie de dupa Baikal.
-Vrei sa mai stam la o bere, sau mergem la hotel pna la urma? il intreb dupa ce trecem strada inapoi.
-Nu stiu. Hai la hotel, ne intindem si noi, ne mai odihnim. Poate luam o bere in camera.
Ne continuam drumul in pas rapid spre hotel. Vad un chiosc de unde as putea lua bere la cutie, dar e inchis.
Ajungem si la hotel si constat ca masina noastra este singura din parcare. Chiar sa nu fie clienti la hotel? Si la receptie este la fel de pustiu ca peste zi. De data asta este o alta receptionera, care citeste ceva la lumina unei lampi de birou. Salutam si urcam in camera.
Sunt foarte obosit totusi, desi am dormit la amiaza. Ma gandesc sa-mi notez rezumatul zilei pe caietul bej. Imi caut in rucsac si nu-l gasesc. Sigur nu l-am lasat in masina, l-am luat cu mine cand am fost acasa la Ivan. Eram convins ca l-am luat cu mine la plecare. Probabil l-am uitat acolo.
N-am parca chef de dus, dar imi spal picioarele cu apa rece. E o smecherie care functioneaza, de obicei ma ajuta sa adorm mai usor. Dupa ce ma spal si pe dinti, operatiune peste care am tot sarit serile, cand adormeam in masina, ma dezbrac si ma intind in pat. E foarte placut sa ai un pat sub tine si asternuturi curate, dupa atata incordare, caldura, transpiratie si praf. Buna treaba si somnul asta, apuc sa ma mai gandesc in timp ce in fata ochilor incep sa se intinda paduri si crampeie de drum. In curand, padurile incep sa se intunece si apuc sa ma aud sforaind usurel, dupa care se face liniste.
K 27 - Ivan cel misterios şi apa rece
Noaptea a trecut ca de obicei, Traian a condus pana cand l-a luat si pe el somnul, in timp ce eu am adormit mai devreme. Suntem aprope de Novosbirsk, dupa cum arata indicatorul, si il sun pe Ivan. Confirm intalnirea de la Hotel Sibir pentru ora 11, adica peste ora jumatate de acum incolo.
Intram in oras, care pare cumva mai stres decat ma steptam. Cladiri nu foarte inalte, blocuri gri sau maronii amestecate cu contructii mai vechi. Aflam in cele din urma directia catre hotel si ajungem putin inainte de ora stabilita cu Ivan.
Hotel Sibir este o constructie greoaie, cu o fatada care probabil ar fi fost moderna prin anii ’70. O tencuiala zgrunturoasa, gri-inchis, acopera fatata rectangulara, pe care ferestrele pataratoase creeaza o vaga asemanare cu un fagure. Asteptam in parcarea plina de masini sa apara Ivan. Dupa ce fumez o tigara, intru la receptie si mi se spune ca nu au locuri. Cand ies, imi suna telefonul. Este Ivan, care ma intreba unde suntem. Is spun ca in paracrea din fata, sa se uite dupa o masina gri-albastrui sau dupa mine, care port hanoracul rosu, cel usor de vazut si chiar in acel moment imi spune ca ma vede. Il zaresc si eu, cum imi face semn din mana.
Ma apropii si ne strangem mainile. Imi ureaza bun venit in timp ce eu sunt extrem de surpins de asemanarea dintre Ivan si un fost coleg de banca din liceu. Ii si spun chestia asta, ca seamana foarte bine cu fostul meu coleg si Ivan zambeste amabil, dupa care ne intreaba daca ramanem la hotel. Ii raspund ca nu pentru ca nu mai sunt locuri si-l intreb daca nu ne poate indruma el spre al hotel, in timp ce simt cum ma cumprinde o nelisniste incontrolabila, din cauza asemanarii stupefiante cu fostul meu coleg de banca. Acelasi chip, aceeasi ochi, aceeasi statura si acelasi fel de a zamabi constant. Numai ca zambetul lui Ivan, care poarta pantaloni de stofa, o camasa alba si tine in mana o servieta, are un ceva nedefinit, ca si cum ar fi gol de sens. Ca si cum ar fi lipit pe fata lui – gura zambeste in timp ce ochii observa rece si calculat.
- Sa stii ca semeni foarte bine cu fostul meu coleg de banca din liceu. Catalin in chema, ii repet neputandu-mi stapani stupefactia.
- Poftim? ma intreaba Ivan in engleza lui greoaie, cu celasi zambet sec si larg.
- Semeni foarte bine cu un fost coleg de liceu, repet eu mai rar.
Ivan nu raspunde, ca si cum ar fi foarte normal. Sau ca si cum ar sti deja lucrul asta. Pentru ca de ce ma uit mai atent la chipul lui, cu atat mai mult vad asemanarea cu cu fostul meu coleg de banca. Nu numai forma fetei, culoarea ochilor, inaltimea, dar si trupul mai mic, cu umerii care coboara usor in jos, felul cum tine mainile, toate seamana izbitor cu cele ale lui Catalin, cu care am fost coleg doi ani. In schimb, as zice ca nu seamana deloc cu fotografia pe care mi-a trimis-o in momentul in care am luat legatura cu el, acum o luna.
- Sa mergem atunci. Mergem la mine si apoi caut eu hotel.
Poate am ajuns deja la un nivel de stres in care percep realitatea deformat. Poate lipsa de somn, sau somnul foarte chinuit si stresul permanent din ultima vreme ma fac s-o iau razna. Cert este ca din cauza diferentei dintre chipul din fotografie mintea mea il asociaza pe Ivan cu urmaritorii misteriosi. Ca si cum cineva ar fi schimbat personajele si mai mult, ca sa-mi creze o stare psihica confuza, a ales ce noul personaj sa semene socant cu cineva din trecutul meu, pe care l-am cunoscut cu multi ani in urma si care locuieste la cateva mii de kilometri distanta. Si a ales pe cineva de care la vremea aceea ma lega o prietenie foarte stransa, ca sa creeze artificial o senzatie de prietenie cu noul personaj. Toate aceste ganduri mi se inlantuie in rationamentul care se dezvolta instantaneu si care ma face sa ma crispez, cuprins de panica. Cum trebuie sa procedez? Din ce gasca face parte Ivan? Care este planul lor?
- Masina mea, imi arat Ivan cu mana intinsa o Lada mov. Vii dupa mine, OK ?
N-am mai vazut culoarea asta la o masina. Mov, purpuriu, o culoare extrem de rara la masini. Mai ales pentru o Lada, mi se pare neobisnuit. Cam totul incepe sa para neobisnuit, de fapt in ultimele douazeci de minute. Trebuie sa fiu calm, imi spun, plecand din parcare dupa Lada mov a lui Ivan care pare sa nu fie Ivan.
Dupa mai putin de zece minute intru pe niste stradute intre blocuri vechi, printre care creste multa vegetatie, copaci si boscheti. Parchez si cobor lanaga un bloc de trei etaje, vopsit in ocru, cu tencuiala imbatranita. Trei trepte de ciment cu o balustrada de fier cu vopseua scorojita duc la o usa de tabla, care trebuie sa fie o intrare din spate.
Ivan vine catre noi cu servieta intr-o mana si telefonul mobil in celalata.
- Am vorbit la un hotel, imi spune. Ma suna acum.
Il ascult cu incordare pentru ca felul in care vrobeste engleza ma deruteaza complet.
- Ceva nu e in regula, continua Ivan in engleza de robot.
Da, Ivane, si eu am fix aceeasi senzatie. Ceva nu e in regula. Oare ce? Ivan zambeste ca si cum mi-ar auzi gandurile.
- Ei spun ca le trebuie apa. Apa rece. Cauta apa rece. Voua va trebuie apa. Apa rece, poate?
Apa rece, ne trebuie apa rece. Apa rece ne trebuia pe drum, acolo tot ziceam sa cautam apa rece, sa ne racorim! Ceea ce spune Ivan n-are sens. Sau cumva se refera fix la conversatia noastra, la tot ce repetam noi de vreo doua zile, ca ne-ar prinde bine apa rece sa ne spalam? Sa fie oare posbil asa ceva? Mai am un pic si-mi pocneste capul.
- Scuze, adauga Ivan uitandu-se senin la privirea mea tampa. Hotelul n-are apa rece. Puteti sta fara apa rece?
Cred ca am nevoie de o pauza oricum ar fi ea, am urgent nevoie de o pauza, cu sau fara apa rece!
- Da, spun sfarsit. Putem sta fara apa rece.
- Putem? ma intreaba Ivan. Ei pot.
Doamne, ce zice baiatul asta? La ce se refera? Cine sa stam fara apa rece? Noi cu el ? Ei, adica oamenii de la hotel?
Traian pare la fel de bulversat si ma intreaba si el :
- Ce zice asta? Ce-i cu apa rece?
- Cred ca la hotel nu este apa rece si ma intreaba daca ne convine asa, ii spun eu fara convingere.
- Pai sa stam oricum, numai sa sta, ca suntem rupti.
- E scump hotelul? il intreb eu pe Ivan.
- Nu, adica nu stiu. Nu cred ca e scump.
- Daca nu e scump, stam oricum. Ne trebuie un loc unde sa dormim si sa ne punem bagajele. Am tot dormit in masina si suntem foarte obositi. Numai ca daca nu ne putem spala acolo, ne putem spala la tine? Te deranjeaza?
- Nu, nici o problema. Scrie-mi te rog pe hartia asta numele complet si anul nasterii, imi spune intinzandu-mi o hartie si un pix. Scuze, mai adauga si raspunde la telefonul mobil.
Dupa o scurta conversatie in rusa, Ivan mi se adreseaza din nou :
- O camera dubla sau una simpla?
- Cu doua paturi, ii spun. Altceva nu conteaza.
Ivan reia dialogul in rusa si dupa cateva fraze incheie convorbirea, intimp ce Traian isi trece si el datele pe hartie. Cand termina i-o intinde lui Ivan, care o cerceteaza satisfacut, dupa care o baga in buzunarul camasii.
- Putem merge la hotel peste o ora. Intram? face el aratand spre usa metalica.
- Aici stai? intreb eu.
- Da. Adica nu. E apartamentul parintilor mei. Nu sunt acasa. Sunt plecati din oras.
- Bine, imi iau lucrurile din masina si vin.
Ma intorc cu rucsacul si intram in scara intunecoasa si racoroasa, cu mirosuri familiare de mancare impregnate in pereti. Intram intr-un aparatemnt modest si Ivan se duce sa inchida ferestra pe care curentul de aer o umfla pana spre mijlocul camerei.
-Luati loc, zice Ivan aratand spre scaunele din camera.
Imi sprijin rucsascul de perete si imi scot hanoracul rosu. Incep sa simt din nou cum transpiratia imi lipeste hainele de piele.
- Pot sa ma spal? intreb.
- Desigur, imi raspunde Ivan si-mi arata incotro e baia. Ai nevoie de ceva?
- Nu, multumesc, am de toate. Imi trebuie doar apa, adaug amintindu-mi dialogul absurd de acum zece minute.
Intru in camera de baie si dau drumul la apa calda. In gesturile marunte ale pregatitului pentru spalat regasesc putina intimitate, lucru de care n-am mai avut parte de la plecare si care incepe sa-mi lipseasca. Atmosfera de vechi, ca a unei locuinte obisnuite ce apartine unor oameni modesti se vede in detalii ca robinetele uzate sau cada de baie, curata dar cu o usoara urma de rugina pe emailul ingalbenit de apa scursa de-al lungul anilor in acelasi loc. Ma spal in viteza, sapuninidu-ma energic si ma simt stingher sa ma vad gol in oglinda fixata pe peretele din fata. In timp ce ma barbieresc prin comparatie imi dau sema ca de cand am plecat de casa ma vad foarte rar intr-o oglinda, caci suntem pe drum sau in masina tot timpul.
Ma schimb la repezeala cu haine curate si ma grabesc sa eliberez baia pentru Traian. Intru in camera unde Traian studiaza impreuna cu ivan ceva pe Internet. Ma sez pe un scaun si-l studiez discret pe Ivan, care ma surprinde cu doua lucruri: asemanarea cu fostul meu coleg si felul ciudat in care vorbeste engleza. Uneori spune propozitii foarte corecte, iar altele, deloc mai dificile din punct de vedere gramatical sunt total anapoda. Nu pot sa-mi explic fenomenul si continui sa ma gandesc ca poate o face intentionat, ca si cum prin ceea ce spune stalcit ar face aluzii la cu totul alte lucruri decat cele despre care este vorba in aparenta.
Cand Traian intra in baie varnd-nevrand trebuie sa reiau conversatia cu Ivan. Il intreb despre firma lui, pentru ca stiu din mesajele lui de pe Internet ca are o firma de automatizari. Imi raspunde extrem de vag, cum ca este o firma mica.
- Am putea sa filmam la tine la birou? Adica sa ne dai un scurt intreviu si sa-ti prezinti firma acolo? il intreb. Ar fi intresanta prezentarea unui tanar om de faceri siberian, care se ocupa de roboti. Lumea se gandeste la cu torul altceva cand aude de Siberia.
- Nu e nimic de vazut acolo. Biroul inca nu e gata. Abia ne-am mutat.
Nu mai insist. Ca sa scap de stanjenela unei conversatii stranii, sau pur si simplu greoaie, intreb daca pot sa fumez. Inteleg din tacerea cu care Ivan imi intinde o scrumiera ca nu prea este de acord, dar nu ma formalizez si imi aprind o tigara.
- Tu nu fumezi?
- Nu. Fumatul e un lucru rau. Noi nu fumam, imi raspunde Ivan. Suntem crestini pravoslavnici, pentru noi fumatul este un pacat, imi explica vazand nedumerirea de fata mea la auzul felului raspicat in care condamana fumatul.
Deci daca ma framata intrebarea in ce echipa evolueaza Ivan, acum am un raspuns oficial: Ivan Panov joaca la Pravoslavnici. Asta nu exclude posbilitatea ca Ivan Bondov sa joace la Spartak KGB. Cel putin asa ii place paranoiei din mine sa creada, daca senzatiile de maxima suspiciune care imi fac creierul sa zbarnaie si ma tin intr-o tensiune continua se datoreaza doar imaginatiei mele. Desi continui sa cred ca ceva ciudat tot se petrece. Dau un raspuns de bun simt remarcii lui Ivan :
- Da, aprob eu, fumatul nu este un lucru bun. Sper sa ma las si eu.
Ca sa schim subiectul il intreb arantand verigheta de pe mana stanga:
- Esti casatorit ?
- Da.
- Dar cati ani ai?
- 24. Sunt casatorit de patru ani.
Sunt foarte uimit.
- Te-ai casatorit foarte devreme, observ eu. Si sotia ta ce face? Unde este?
- Aaaa, nu este aici, raspunde Ivan ezitant.
Asta observ si eu, Ivane draga: nu-i aici. O tacere stanjenitoare se lasa pentru moment. Ivan imi face semn sa astept si revine cu un borcanel de dulceata.
- Dulceata de capsuni? Capsuni, asa se zice? mai intreaba nesigur pe cuvantul din limba engleza.
- Da, capsuni.
Nu stiu daca am chef de dulceata, cred ca sunt pe de o parte cu nervii prea intinsi si pe de alta parte lesinat de foame si nu am chef de nimic dulce. Dar ca sa nu fiu nepolitcos, accept si-mi pun putina dulceata pe o farfurioara de sticla. Este chiar foarte buna, se vede ca este de casa, e altfel decat cale din comert, mai legata si mai parfumata. E buna, dar cred ca mai bine mi-ar prinde o bere si niste somn. Sau cel putin somnul.
- Si voi cum ati calatorit? Probleme?
Ezit daca sa-i povestesc necazurile de pe drum. Daca joaca la Spartak KGB, deja le stie. Simt o sfarseala lenta si patrunzatoare care imi inmoaie muschii, in timp ce incep sa transpir din nou. Oboseala extrema isi spune cuvantul. Dar daca n-ar fi senzatia asta ca Ivan nu este ceea ce pare a fi totul ar fi in regula.
- Nimic deosebit, spun eu fara sa-mi dau seama de ce evit episodul cu politistii din Voronej.
- Si pana la urma ce vreti sa faceti? ma intreaba cu o privire de om care se pregateste sa descopere ceva dincolo de spusele interlocutorului. Da, o privire de politist care interogheaza un suspect si vrea sa-i decopere punctele slabe ale povestii de acoperire. Pur si simplu nu pot scapa de senzatia asta ca sunt verificat, ca si cum as avea ceva de ascuns.
- Pai vrem sa facem un film documentar independent despre o calatorie neobisnuita prin locuri putin cunoscute. Adica daca poti ajunge in 30 de zile din Romania la Vladivostok, traversand Siberia cu o rabla care ar putea sa crape in orice moment si sa filmezi toata povestea asta. In plus, toata lumea cand aude de Siberia se gandeste numai la frig si la deportari. Vreau sa fimez cum arata pur si simplu orasele siberiene si cum traiesc oamenii de pe aici.
- Si cu cine lucrati? Aveti un contract?
- Am un contract de colaborare cu Televiziunea Romana. Initial trebuia sa plecam impreun cu o echipa de la Televiziunea Romana, dar lucrurile s-au taraganat atata de mult incat am ratat toate sponsorizarile si am ramas singur. Dar am zis ca fac proiectul asta asa ca am plecat pe banii mei. Masina cu care am venit este prima masina a tatalui meu, care a murit acum un an si jumatate si intr-un fel calatoria asta este dedicata lui. De la el mi-au ramas niste bani si masina, care altfel nu mai e buna de nimic, adica e prea veche ca s-o folosesc, mai ales ca eu am alta masina, mai noua... Dar face calatoria mai interesanta. Practic suntem trei: eu, Traian si masina.
Ivan da din cap cu intelegere.
-Mai vrei dulceata? isi reia el indatorriile de gazda.
-Nu, multumesc. E foarte buna, dar nu mai vreau. As vrea sa dorm. Am dormit numai in masina de la Ekaterinburg incoace si suntem rupti de obosela. Ai rezolvat ceva cu hotelul?
-Trebuie sa ma sune. Deci stati numai o noapte?
-Da, as vrea sa ajungem la Krasnoyarsk pe 21 iulie, trebuie sa ma intalnesc cu cineva acolo care merge la o nunta si as vrea sa filmez nunta. Ar fi bine sa avem in film o nunta ruseasca.
-Nunta ruseasca? face Ivan. Am eu o filmare cu nunta mea. Am facut o nunta traditionala. Nu vrei s-o vezi?
-Ba da, dar conteaza foarte mult cum a fost filmata. Adica ce fel de camera s-a folosit. Stii, pentru un documentar de televiziune e nevoie de un anumit standarad. Standard tehnic vreau sa zic.
-E o filmare buna, ai sa vezi, face Ivan cu foarte multa convingere.
Reflexele de producator de film ies la iveala si aproape ca era sa uit politetea si sa-i spun din start ca sunt convins ca filmarea este slaba. Dar ma abtin si astept in timp ce Ivan cauta prin dulap si imi arata o caseta VHS. Si daca ar fi filmata corect, calitatea imaginii e prea slaba pentru ce-mi trebuie mie. Astept totusi sa vad ce-mi arata.
Imaginea este purecoasa, tremurata, cu miscari bruste de pe un personaj pe altul si cadrele care ar trebui sa fie statice sunt miscate. Alaiul de nuntasi e plin de seriozitate. Mai degraba o atmosfera de solemnitate mortuara, as zice eu. In schimb Ivan si mireasa sunt foarte interesanti in costumele traditionale rusesti, el cu rubasca si brau rosu si ea cu coronita cu panglici colorate si rochie cu poale largi. Ma uit vreo 10 minute in care actiunea se concentreaza in jurul mirilor si a preotului cu odajdii sclipitoare, bogat ornamentate, tipice ortdoxiei pravoslavnice, cum imi atrage si Ivan atentia. Imi stapanesc cu greu plictiseala si incerc sa gasesc cateva cuvinte de complezenta, in timp ce imi aduc aminte ca tata, dupa ce intrase de cativa ani intr-o faza religioasa extrem de puternica, chiar habotnica as zice, tot pomenea de ortodocsii pravoslavnci si cum ca ar fi mai religiosi decat ceilati. Pe langa Galati, unde locuia el, mai sunt lipoveni, care se trag dinspre Rusia sau Ukraina si care tin de ritul pravoslavnic. Ce stiu eu despre pravoslavnci este doar ca tin de vechiul calendar iulian si sarbatoresc Craciunul si Anul nou la aproape o luna diferenta de ortodcsii «obisnuiti».
- Este interesanta filmarea, zic eu in cele din urma. Costumele sunt foarte interesanta. Dar nu e filmat prea corect si nu se accepta standard VHS pentru televiziune.
- Vrei sa-ti fac o copie? ma intreaba Ivan ca si cum n-ar fi priceput ce i-am zis.
Sunt destul de incurcat.
- Nu, spun in cele din urma. Nu e buna filmarea, ma hotarasc sa sa-i spun pe sleau. Nu ma ajuta. Oricum, iti multumesc. Poti sa vezi de camera la hotel? Il intreb ca sa schimb subiectul.
Ivan ia telefonul si vorbeste vreme de vreo doua minute.
- E in regula, putem merge. Va fac si reghistratia.
Ah, da, reghistratia! Asta este o veste buna, cel putin o problema rezolvata. Traian iese si el din baie si ii spun ca putem pleca.
Ne strangem la repezeala bagajele si iesim din casa. Caldura se simte chiar si in zonele umbrite. Trebuie sa fie aproape 30 de grade. Nu ma steptam sa fie tat de cald la Novosibirsk.
-Cam cat de frig este iarna pe aici, il intreb pe Ivan.
-Iarna ? Minus 20. Dar vara poate sa fie foarte cald, adauga zambind. Anula asta este foarte cald. Veniti dupa mine, mai spune.
Ma sui in masina si astept ca Traian sa decupleze borna de la baterie, dupa care ii fac semn lui Ivan ca suntem gata. Ma tin dupa Lada lui purpurie pe starzile largi si cu destul de putin trafic.
Ajungem la hotel in vreo 10 minute. Este o cladire din caramida rosie, de pe coltul unei strazi cu doua sensuri care da intr-un bulevard larg. Cobor din masina si-l urmez pe Ivan, care intra in receptia pustie. E racoare. O femeie intre doua varste ne ia pasapoartele si ne da cheia, dupa ce Ivan ne ajuta completandu-ne el fisel de inregistrare in ruseste. Camera 402, deci etajul patru. Ivan ne astepta cu servieta in mana si zambetul de pe chip la jumatate. Pare preocupat de ceva.
-Pai daca vrei ne vedem mai tarziu, ii spun. Sau maine. Acum trebuie sa ne odihnim, oricum.
-Va descurcati singuri ? intreaba el.
-Sigur, nici o problema, ii raspund gandind-ma in sinea mea ca as vrea chiar sa scap o vreme de zambetul lui straniu. Te sun sau ma suni tu cand vrei sa ne intalnim.
-Poate pe la cinci dupa-amiaza ne vedem, daca termin treaba. O sa-ti dau telefon.
-Bine, bine, ne auzim la telefon. Iti multumim.
Ne despartim cu o strangere de mana. Sunt atat de obosit incat ma uit cu o privire sfarsita in jur, asa ca receptionista imi arata incotro este liftul si repeta ca avem camera la etajul patru. Ii multumesc si intram in lift. Ciudata lipsa de clienti. Celalat hotel era plin. O fi din cauza lipsei de apa calda? Liftul urca cu un huruit usor si la un moment dat am senzatia ca lumina care intra prin fanta usii se opreste pentru o clipa din miscarea verticala si apoi incepe sa se miste orizontal. Cred ca am halucinatii, sau e ceva cu liftul asta! Nu cred ca ne miscam pe verticala, este o constructie mult prea mica pentru asa ceva. De fapt nici nu sunt sigur daca exista lifturi care se misca si pe orizontala. Dar lumina s-a miscat orizontal si simt cum ma cuprinde nelinistea. Imi vine sa-l intreb pe Traian daca n-a avut aceeasi senzatie, dar tocmai am ajuns si usile se deschid, dar in spatele nostru. Aha, deci lumina s-a miscat ciudat din alte motive. N-am halucinatiii, dar sunt epuizat si asta imi creeaza o stare de tensiune nervoasa, ceva intre frica si iritare.
Coridorul este pustiu si nu se aude nici un sunet, ca si cum hotelul sau cel putin palierul nostru n-ar avea clienti. Descui usa camerei si ma bucur ca este umbroasa iar ferestrele dau spre o curte interioara, asa ca lumina soarelui nu bate direct in fereastra. Sigur n-as putea adormi daca lumina ar fi prea puternica. Camera este modesta, dar curata si parca mai ingrijita decat cea de la Ekaterinburg.
-Hai sa mancam ceva, ii spun lui Traian, care a intrat la baie.
-Dar este apa calda, chiar fierbinte! imi spune el prin usa deschisa. Si apa rece! Ce zicea Ivan ca nu e in regula cu apa?
-Nu stiu, habar n-am, raspund eu.
N-am chef sa ma mai gandesc la discutia anapoda pe tema apei calde sau reci si cine are nevoie pana la urma de apa rece, cum zicea Ivan. Scot din cutia galbena mancarea si ma duc la baie sa ma spal pe maini. Am niste cearcane pronuntate si obrajii cazuti de oboseala.
Mancam in tacere si dupa ce inghesui la repezeala ce ne ramane prin frigider, ma trantesc pe pat.
-Somn usor, mormaie Traian.
-Somn usor, ii raspund si ma intorc cu fata spre perete.
Somn, am nevoie de somn si ma gandesc iar creierul meu preia ascultator comanda si din nou adorm aprope instantaneu.
Intram in oras, care pare cumva mai stres decat ma steptam. Cladiri nu foarte inalte, blocuri gri sau maronii amestecate cu contructii mai vechi. Aflam in cele din urma directia catre hotel si ajungem putin inainte de ora stabilita cu Ivan.
Hotel Sibir este o constructie greoaie, cu o fatada care probabil ar fi fost moderna prin anii ’70. O tencuiala zgrunturoasa, gri-inchis, acopera fatata rectangulara, pe care ferestrele pataratoase creeaza o vaga asemanare cu un fagure. Asteptam in parcarea plina de masini sa apara Ivan. Dupa ce fumez o tigara, intru la receptie si mi se spune ca nu au locuri. Cand ies, imi suna telefonul. Este Ivan, care ma intreba unde suntem. Is spun ca in paracrea din fata, sa se uite dupa o masina gri-albastrui sau dupa mine, care port hanoracul rosu, cel usor de vazut si chiar in acel moment imi spune ca ma vede. Il zaresc si eu, cum imi face semn din mana.
Ma apropii si ne strangem mainile. Imi ureaza bun venit in timp ce eu sunt extrem de surpins de asemanarea dintre Ivan si un fost coleg de banca din liceu. Ii si spun chestia asta, ca seamana foarte bine cu fostul meu coleg si Ivan zambeste amabil, dupa care ne intreaba daca ramanem la hotel. Ii raspund ca nu pentru ca nu mai sunt locuri si-l intreb daca nu ne poate indruma el spre al hotel, in timp ce simt cum ma cumprinde o nelisniste incontrolabila, din cauza asemanarii stupefiante cu fostul meu coleg de banca. Acelasi chip, aceeasi ochi, aceeasi statura si acelasi fel de a zamabi constant. Numai ca zambetul lui Ivan, care poarta pantaloni de stofa, o camasa alba si tine in mana o servieta, are un ceva nedefinit, ca si cum ar fi gol de sens. Ca si cum ar fi lipit pe fata lui – gura zambeste in timp ce ochii observa rece si calculat.
- Sa stii ca semeni foarte bine cu fostul meu coleg de banca din liceu. Catalin in chema, ii repet neputandu-mi stapani stupefactia.
- Poftim? ma intreaba Ivan in engleza lui greoaie, cu celasi zambet sec si larg.
- Semeni foarte bine cu un fost coleg de liceu, repet eu mai rar.
Ivan nu raspunde, ca si cum ar fi foarte normal. Sau ca si cum ar sti deja lucrul asta. Pentru ca de ce ma uit mai atent la chipul lui, cu atat mai mult vad asemanarea cu cu fostul meu coleg de banca. Nu numai forma fetei, culoarea ochilor, inaltimea, dar si trupul mai mic, cu umerii care coboara usor in jos, felul cum tine mainile, toate seamana izbitor cu cele ale lui Catalin, cu care am fost coleg doi ani. In schimb, as zice ca nu seamana deloc cu fotografia pe care mi-a trimis-o in momentul in care am luat legatura cu el, acum o luna.
- Sa mergem atunci. Mergem la mine si apoi caut eu hotel.
Poate am ajuns deja la un nivel de stres in care percep realitatea deformat. Poate lipsa de somn, sau somnul foarte chinuit si stresul permanent din ultima vreme ma fac s-o iau razna. Cert este ca din cauza diferentei dintre chipul din fotografie mintea mea il asociaza pe Ivan cu urmaritorii misteriosi. Ca si cum cineva ar fi schimbat personajele si mai mult, ca sa-mi creze o stare psihica confuza, a ales ce noul personaj sa semene socant cu cineva din trecutul meu, pe care l-am cunoscut cu multi ani in urma si care locuieste la cateva mii de kilometri distanta. Si a ales pe cineva de care la vremea aceea ma lega o prietenie foarte stransa, ca sa creeze artificial o senzatie de prietenie cu noul personaj. Toate aceste ganduri mi se inlantuie in rationamentul care se dezvolta instantaneu si care ma face sa ma crispez, cuprins de panica. Cum trebuie sa procedez? Din ce gasca face parte Ivan? Care este planul lor?
- Masina mea, imi arat Ivan cu mana intinsa o Lada mov. Vii dupa mine, OK ?
N-am mai vazut culoarea asta la o masina. Mov, purpuriu, o culoare extrem de rara la masini. Mai ales pentru o Lada, mi se pare neobisnuit. Cam totul incepe sa para neobisnuit, de fapt in ultimele douazeci de minute. Trebuie sa fiu calm, imi spun, plecand din parcare dupa Lada mov a lui Ivan care pare sa nu fie Ivan.
Dupa mai putin de zece minute intru pe niste stradute intre blocuri vechi, printre care creste multa vegetatie, copaci si boscheti. Parchez si cobor lanaga un bloc de trei etaje, vopsit in ocru, cu tencuiala imbatranita. Trei trepte de ciment cu o balustrada de fier cu vopseua scorojita duc la o usa de tabla, care trebuie sa fie o intrare din spate.
Ivan vine catre noi cu servieta intr-o mana si telefonul mobil in celalata.
- Am vorbit la un hotel, imi spune. Ma suna acum.
Il ascult cu incordare pentru ca felul in care vrobeste engleza ma deruteaza complet.
- Ceva nu e in regula, continua Ivan in engleza de robot.
Da, Ivane, si eu am fix aceeasi senzatie. Ceva nu e in regula. Oare ce? Ivan zambeste ca si cum mi-ar auzi gandurile.
- Ei spun ca le trebuie apa. Apa rece. Cauta apa rece. Voua va trebuie apa. Apa rece, poate?
Apa rece, ne trebuie apa rece. Apa rece ne trebuia pe drum, acolo tot ziceam sa cautam apa rece, sa ne racorim! Ceea ce spune Ivan n-are sens. Sau cumva se refera fix la conversatia noastra, la tot ce repetam noi de vreo doua zile, ca ne-ar prinde bine apa rece sa ne spalam? Sa fie oare posbil asa ceva? Mai am un pic si-mi pocneste capul.
- Scuze, adauga Ivan uitandu-se senin la privirea mea tampa. Hotelul n-are apa rece. Puteti sta fara apa rece?
Cred ca am nevoie de o pauza oricum ar fi ea, am urgent nevoie de o pauza, cu sau fara apa rece!
- Da, spun sfarsit. Putem sta fara apa rece.
- Putem? ma intreaba Ivan. Ei pot.
Doamne, ce zice baiatul asta? La ce se refera? Cine sa stam fara apa rece? Noi cu el ? Ei, adica oamenii de la hotel?
Traian pare la fel de bulversat si ma intreaba si el :
- Ce zice asta? Ce-i cu apa rece?
- Cred ca la hotel nu este apa rece si ma intreaba daca ne convine asa, ii spun eu fara convingere.
- Pai sa stam oricum, numai sa sta, ca suntem rupti.
- E scump hotelul? il intreb eu pe Ivan.
- Nu, adica nu stiu. Nu cred ca e scump.
- Daca nu e scump, stam oricum. Ne trebuie un loc unde sa dormim si sa ne punem bagajele. Am tot dormit in masina si suntem foarte obositi. Numai ca daca nu ne putem spala acolo, ne putem spala la tine? Te deranjeaza?
- Nu, nici o problema. Scrie-mi te rog pe hartia asta numele complet si anul nasterii, imi spune intinzandu-mi o hartie si un pix. Scuze, mai adauga si raspunde la telefonul mobil.
Dupa o scurta conversatie in rusa, Ivan mi se adreseaza din nou :
- O camera dubla sau una simpla?
- Cu doua paturi, ii spun. Altceva nu conteaza.
Ivan reia dialogul in rusa si dupa cateva fraze incheie convorbirea, intimp ce Traian isi trece si el datele pe hartie. Cand termina i-o intinde lui Ivan, care o cerceteaza satisfacut, dupa care o baga in buzunarul camasii.
- Putem merge la hotel peste o ora. Intram? face el aratand spre usa metalica.
- Aici stai? intreb eu.
- Da. Adica nu. E apartamentul parintilor mei. Nu sunt acasa. Sunt plecati din oras.
- Bine, imi iau lucrurile din masina si vin.
Ma intorc cu rucsacul si intram in scara intunecoasa si racoroasa, cu mirosuri familiare de mancare impregnate in pereti. Intram intr-un aparatemnt modest si Ivan se duce sa inchida ferestra pe care curentul de aer o umfla pana spre mijlocul camerei.
-Luati loc, zice Ivan aratand spre scaunele din camera.
Imi sprijin rucsascul de perete si imi scot hanoracul rosu. Incep sa simt din nou cum transpiratia imi lipeste hainele de piele.
- Pot sa ma spal? intreb.
- Desigur, imi raspunde Ivan si-mi arata incotro e baia. Ai nevoie de ceva?
- Nu, multumesc, am de toate. Imi trebuie doar apa, adaug amintindu-mi dialogul absurd de acum zece minute.
Intru in camera de baie si dau drumul la apa calda. In gesturile marunte ale pregatitului pentru spalat regasesc putina intimitate, lucru de care n-am mai avut parte de la plecare si care incepe sa-mi lipseasca. Atmosfera de vechi, ca a unei locuinte obisnuite ce apartine unor oameni modesti se vede in detalii ca robinetele uzate sau cada de baie, curata dar cu o usoara urma de rugina pe emailul ingalbenit de apa scursa de-al lungul anilor in acelasi loc. Ma spal in viteza, sapuninidu-ma energic si ma simt stingher sa ma vad gol in oglinda fixata pe peretele din fata. In timp ce ma barbieresc prin comparatie imi dau sema ca de cand am plecat de casa ma vad foarte rar intr-o oglinda, caci suntem pe drum sau in masina tot timpul.
Ma schimb la repezeala cu haine curate si ma grabesc sa eliberez baia pentru Traian. Intru in camera unde Traian studiaza impreuna cu ivan ceva pe Internet. Ma sez pe un scaun si-l studiez discret pe Ivan, care ma surprinde cu doua lucruri: asemanarea cu fostul meu coleg si felul ciudat in care vorbeste engleza. Uneori spune propozitii foarte corecte, iar altele, deloc mai dificile din punct de vedere gramatical sunt total anapoda. Nu pot sa-mi explic fenomenul si continui sa ma gandesc ca poate o face intentionat, ca si cum prin ceea ce spune stalcit ar face aluzii la cu totul alte lucruri decat cele despre care este vorba in aparenta.
Cand Traian intra in baie varnd-nevrand trebuie sa reiau conversatia cu Ivan. Il intreb despre firma lui, pentru ca stiu din mesajele lui de pe Internet ca are o firma de automatizari. Imi raspunde extrem de vag, cum ca este o firma mica.
- Am putea sa filmam la tine la birou? Adica sa ne dai un scurt intreviu si sa-ti prezinti firma acolo? il intreb. Ar fi intresanta prezentarea unui tanar om de faceri siberian, care se ocupa de roboti. Lumea se gandeste la cu torul altceva cand aude de Siberia.
- Nu e nimic de vazut acolo. Biroul inca nu e gata. Abia ne-am mutat.
Nu mai insist. Ca sa scap de stanjenela unei conversatii stranii, sau pur si simplu greoaie, intreb daca pot sa fumez. Inteleg din tacerea cu care Ivan imi intinde o scrumiera ca nu prea este de acord, dar nu ma formalizez si imi aprind o tigara.
- Tu nu fumezi?
- Nu. Fumatul e un lucru rau. Noi nu fumam, imi raspunde Ivan. Suntem crestini pravoslavnici, pentru noi fumatul este un pacat, imi explica vazand nedumerirea de fata mea la auzul felului raspicat in care condamana fumatul.
Deci daca ma framata intrebarea in ce echipa evolueaza Ivan, acum am un raspuns oficial: Ivan Panov joaca la Pravoslavnici. Asta nu exclude posbilitatea ca Ivan Bondov sa joace la Spartak KGB. Cel putin asa ii place paranoiei din mine sa creada, daca senzatiile de maxima suspiciune care imi fac creierul sa zbarnaie si ma tin intr-o tensiune continua se datoreaza doar imaginatiei mele. Desi continui sa cred ca ceva ciudat tot se petrece. Dau un raspuns de bun simt remarcii lui Ivan :
- Da, aprob eu, fumatul nu este un lucru bun. Sper sa ma las si eu.
Ca sa schim subiectul il intreb arantand verigheta de pe mana stanga:
- Esti casatorit ?
- Da.
- Dar cati ani ai?
- 24. Sunt casatorit de patru ani.
Sunt foarte uimit.
- Te-ai casatorit foarte devreme, observ eu. Si sotia ta ce face? Unde este?
- Aaaa, nu este aici, raspunde Ivan ezitant.
Asta observ si eu, Ivane draga: nu-i aici. O tacere stanjenitoare se lasa pentru moment. Ivan imi face semn sa astept si revine cu un borcanel de dulceata.
- Dulceata de capsuni? Capsuni, asa se zice? mai intreaba nesigur pe cuvantul din limba engleza.
- Da, capsuni.
Nu stiu daca am chef de dulceata, cred ca sunt pe de o parte cu nervii prea intinsi si pe de alta parte lesinat de foame si nu am chef de nimic dulce. Dar ca sa nu fiu nepolitcos, accept si-mi pun putina dulceata pe o farfurioara de sticla. Este chiar foarte buna, se vede ca este de casa, e altfel decat cale din comert, mai legata si mai parfumata. E buna, dar cred ca mai bine mi-ar prinde o bere si niste somn. Sau cel putin somnul.
- Si voi cum ati calatorit? Probleme?
Ezit daca sa-i povestesc necazurile de pe drum. Daca joaca la Spartak KGB, deja le stie. Simt o sfarseala lenta si patrunzatoare care imi inmoaie muschii, in timp ce incep sa transpir din nou. Oboseala extrema isi spune cuvantul. Dar daca n-ar fi senzatia asta ca Ivan nu este ceea ce pare a fi totul ar fi in regula.
- Nimic deosebit, spun eu fara sa-mi dau seama de ce evit episodul cu politistii din Voronej.
- Si pana la urma ce vreti sa faceti? ma intreaba cu o privire de om care se pregateste sa descopere ceva dincolo de spusele interlocutorului. Da, o privire de politist care interogheaza un suspect si vrea sa-i decopere punctele slabe ale povestii de acoperire. Pur si simplu nu pot scapa de senzatia asta ca sunt verificat, ca si cum as avea ceva de ascuns.
- Pai vrem sa facem un film documentar independent despre o calatorie neobisnuita prin locuri putin cunoscute. Adica daca poti ajunge in 30 de zile din Romania la Vladivostok, traversand Siberia cu o rabla care ar putea sa crape in orice moment si sa filmezi toata povestea asta. In plus, toata lumea cand aude de Siberia se gandeste numai la frig si la deportari. Vreau sa fimez cum arata pur si simplu orasele siberiene si cum traiesc oamenii de pe aici.
- Si cu cine lucrati? Aveti un contract?
- Am un contract de colaborare cu Televiziunea Romana. Initial trebuia sa plecam impreun cu o echipa de la Televiziunea Romana, dar lucrurile s-au taraganat atata de mult incat am ratat toate sponsorizarile si am ramas singur. Dar am zis ca fac proiectul asta asa ca am plecat pe banii mei. Masina cu care am venit este prima masina a tatalui meu, care a murit acum un an si jumatate si intr-un fel calatoria asta este dedicata lui. De la el mi-au ramas niste bani si masina, care altfel nu mai e buna de nimic, adica e prea veche ca s-o folosesc, mai ales ca eu am alta masina, mai noua... Dar face calatoria mai interesanta. Practic suntem trei: eu, Traian si masina.
Ivan da din cap cu intelegere.
-Mai vrei dulceata? isi reia el indatorriile de gazda.
-Nu, multumesc. E foarte buna, dar nu mai vreau. As vrea sa dorm. Am dormit numai in masina de la Ekaterinburg incoace si suntem rupti de obosela. Ai rezolvat ceva cu hotelul?
-Trebuie sa ma sune. Deci stati numai o noapte?
-Da, as vrea sa ajungem la Krasnoyarsk pe 21 iulie, trebuie sa ma intalnesc cu cineva acolo care merge la o nunta si as vrea sa filmez nunta. Ar fi bine sa avem in film o nunta ruseasca.
-Nunta ruseasca? face Ivan. Am eu o filmare cu nunta mea. Am facut o nunta traditionala. Nu vrei s-o vezi?
-Ba da, dar conteaza foarte mult cum a fost filmata. Adica ce fel de camera s-a folosit. Stii, pentru un documentar de televiziune e nevoie de un anumit standarad. Standard tehnic vreau sa zic.
-E o filmare buna, ai sa vezi, face Ivan cu foarte multa convingere.
Reflexele de producator de film ies la iveala si aproape ca era sa uit politetea si sa-i spun din start ca sunt convins ca filmarea este slaba. Dar ma abtin si astept in timp ce Ivan cauta prin dulap si imi arata o caseta VHS. Si daca ar fi filmata corect, calitatea imaginii e prea slaba pentru ce-mi trebuie mie. Astept totusi sa vad ce-mi arata.
Imaginea este purecoasa, tremurata, cu miscari bruste de pe un personaj pe altul si cadrele care ar trebui sa fie statice sunt miscate. Alaiul de nuntasi e plin de seriozitate. Mai degraba o atmosfera de solemnitate mortuara, as zice eu. In schimb Ivan si mireasa sunt foarte interesanti in costumele traditionale rusesti, el cu rubasca si brau rosu si ea cu coronita cu panglici colorate si rochie cu poale largi. Ma uit vreo 10 minute in care actiunea se concentreaza in jurul mirilor si a preotului cu odajdii sclipitoare, bogat ornamentate, tipice ortdoxiei pravoslavnice, cum imi atrage si Ivan atentia. Imi stapanesc cu greu plictiseala si incerc sa gasesc cateva cuvinte de complezenta, in timp ce imi aduc aminte ca tata, dupa ce intrase de cativa ani intr-o faza religioasa extrem de puternica, chiar habotnica as zice, tot pomenea de ortodocsii pravoslavnci si cum ca ar fi mai religiosi decat ceilati. Pe langa Galati, unde locuia el, mai sunt lipoveni, care se trag dinspre Rusia sau Ukraina si care tin de ritul pravoslavnic. Ce stiu eu despre pravoslavnci este doar ca tin de vechiul calendar iulian si sarbatoresc Craciunul si Anul nou la aproape o luna diferenta de ortodcsii «obisnuiti».
- Este interesanta filmarea, zic eu in cele din urma. Costumele sunt foarte interesanta. Dar nu e filmat prea corect si nu se accepta standard VHS pentru televiziune.
- Vrei sa-ti fac o copie? ma intreaba Ivan ca si cum n-ar fi priceput ce i-am zis.
Sunt destul de incurcat.
- Nu, spun in cele din urma. Nu e buna filmarea, ma hotarasc sa sa-i spun pe sleau. Nu ma ajuta. Oricum, iti multumesc. Poti sa vezi de camera la hotel? Il intreb ca sa schimb subiectul.
Ivan ia telefonul si vorbeste vreme de vreo doua minute.
- E in regula, putem merge. Va fac si reghistratia.
Ah, da, reghistratia! Asta este o veste buna, cel putin o problema rezolvata. Traian iese si el din baie si ii spun ca putem pleca.
Ne strangem la repezeala bagajele si iesim din casa. Caldura se simte chiar si in zonele umbrite. Trebuie sa fie aproape 30 de grade. Nu ma steptam sa fie tat de cald la Novosibirsk.
-Cam cat de frig este iarna pe aici, il intreb pe Ivan.
-Iarna ? Minus 20. Dar vara poate sa fie foarte cald, adauga zambind. Anula asta este foarte cald. Veniti dupa mine, mai spune.
Ma sui in masina si astept ca Traian sa decupleze borna de la baterie, dupa care ii fac semn lui Ivan ca suntem gata. Ma tin dupa Lada lui purpurie pe starzile largi si cu destul de putin trafic.
Ajungem la hotel in vreo 10 minute. Este o cladire din caramida rosie, de pe coltul unei strazi cu doua sensuri care da intr-un bulevard larg. Cobor din masina si-l urmez pe Ivan, care intra in receptia pustie. E racoare. O femeie intre doua varste ne ia pasapoartele si ne da cheia, dupa ce Ivan ne ajuta completandu-ne el fisel de inregistrare in ruseste. Camera 402, deci etajul patru. Ivan ne astepta cu servieta in mana si zambetul de pe chip la jumatate. Pare preocupat de ceva.
-Pai daca vrei ne vedem mai tarziu, ii spun. Sau maine. Acum trebuie sa ne odihnim, oricum.
-Va descurcati singuri ? intreaba el.
-Sigur, nici o problema, ii raspund gandind-ma in sinea mea ca as vrea chiar sa scap o vreme de zambetul lui straniu. Te sun sau ma suni tu cand vrei sa ne intalnim.
-Poate pe la cinci dupa-amiaza ne vedem, daca termin treaba. O sa-ti dau telefon.
-Bine, bine, ne auzim la telefon. Iti multumim.
Ne despartim cu o strangere de mana. Sunt atat de obosit incat ma uit cu o privire sfarsita in jur, asa ca receptionista imi arata incotro este liftul si repeta ca avem camera la etajul patru. Ii multumesc si intram in lift. Ciudata lipsa de clienti. Celalat hotel era plin. O fi din cauza lipsei de apa calda? Liftul urca cu un huruit usor si la un moment dat am senzatia ca lumina care intra prin fanta usii se opreste pentru o clipa din miscarea verticala si apoi incepe sa se miste orizontal. Cred ca am halucinatii, sau e ceva cu liftul asta! Nu cred ca ne miscam pe verticala, este o constructie mult prea mica pentru asa ceva. De fapt nici nu sunt sigur daca exista lifturi care se misca si pe orizontala. Dar lumina s-a miscat orizontal si simt cum ma cuprinde nelinistea. Imi vine sa-l intreb pe Traian daca n-a avut aceeasi senzatie, dar tocmai am ajuns si usile se deschid, dar in spatele nostru. Aha, deci lumina s-a miscat ciudat din alte motive. N-am halucinatiii, dar sunt epuizat si asta imi creeaza o stare de tensiune nervoasa, ceva intre frica si iritare.
Coridorul este pustiu si nu se aude nici un sunet, ca si cum hotelul sau cel putin palierul nostru n-ar avea clienti. Descui usa camerei si ma bucur ca este umbroasa iar ferestrele dau spre o curte interioara, asa ca lumina soarelui nu bate direct in fereastra. Sigur n-as putea adormi daca lumina ar fi prea puternica. Camera este modesta, dar curata si parca mai ingrijita decat cea de la Ekaterinburg.
-Hai sa mancam ceva, ii spun lui Traian, care a intrat la baie.
-Dar este apa calda, chiar fierbinte! imi spune el prin usa deschisa. Si apa rece! Ce zicea Ivan ca nu e in regula cu apa?
-Nu stiu, habar n-am, raspund eu.
N-am chef sa ma mai gandesc la discutia anapoda pe tema apei calde sau reci si cine are nevoie pana la urma de apa rece, cum zicea Ivan. Scot din cutia galbena mancarea si ma duc la baie sa ma spal pe maini. Am niste cearcane pronuntate si obrajii cazuti de oboseala.
Mancam in tacere si dupa ce inghesui la repezeala ce ne ramane prin frigider, ma trantesc pe pat.
-Somn usor, mormaie Traian.
-Somn usor, ii raspund si ma intorc cu fata spre perete.
Somn, am nevoie de somn si ma gandesc iar creierul meu preia ascultator comanda si din nou adorm aprope instantaneu.
K 25 - Cine ne urmăreşte?
Este trei dupa-amiaza si abia am iesit din Omsk. De fapt n-am intrat in oras, am venit pe drumul de centura si am oprit la un centru comercial de la perifierie, de unde am cumparat un pipetene si un ceas. Ceasul i l-am luat lui Traian, care nu are, ca sa stie si el ce ora este, caci de obicei nu poarta ceas. M-am gandit ca ar fi un fel de cadou, amintire din excursia asta ciudata in care ne-am pornit amandoi fara sa ne fie foarte clar cum va decurge si cu ce-o sa ne alegem de pe urma ei. Si poate si ca un accesoriu vag sportiv, care sa creeze cumva senzatia ca suntem mai bine echipati. Sigur ca ceasul n-are prea mult de face cu echipamentul nostru expeditionar, extrem de sarac. Poate doar cu ideea de calatorie contra-timp, desi nu cred ca ma este nevoie in vreun fel. Grija de a nu pierde timpul a devenit un reflex aproape neconditionat. Iar pieptenele l-am luat ca sa mai scarman puful artificial de aripa de pui, o jucarie de plus de-a Laurei, pe care am taiat-o ca sa fac din ea un manson anti-vant pentru microfonul de pe camera de filmare. Microfoanele speciale, pentru sunet captat in aer liber, sun invelite intr-o blana foarte pufoasa si de aceea se chema dead-dog, caine mort. Si sunt foarte scumpe, asa ca nici nu ne-am mai batut capul sa facem rost de unul.
Rambleul soselei este putin inaltat si pe campia din jur, care abia undeva in departare este intrerupa de niste inaltimi, sunt cativa copaci stingheri. O masina alba parcata in afara drumului, langa o balta mai mare, din care ies doi barbati care pare sa se fi scaldat sau cel putin spalat acolo, imi atrage brusc atentia.
- Uite apa ! Apa de spalat, ii spun lui Traian si trag pe dreapta, coborand de pe sosea.
Opresc masina in marginea baltii din care ies cateva manunchiuri de stuf. Ma dezbrac in viteza sin intru in apa maloasa, plina de matasea-broastei. Nu este deloc curata, iar sub talpi simt malul rece si asprimea plantelor acvatice, cu tulpini lungi si frunze mici ca niste ace, pe care calc. Dar este apa si la doi-trei metri de mal este adanca cam pana la brau, asa ca pot sa fac cateva miscari de innot. Ma steptam sa fie mai calda apa din balta. Oricum ar fi, e bine ca ma pot spala. Ies din nou la mal, afundandu-ma in malul negru pana la jumatatea pulpelor si ma sapunesc indelung. Traian, care a stat pe mal, se dezbraca si intra si el in apa.
Ne spalam si ne clatim si tricourile transpirate, in timp ce deasupra se aude bazaitul unor fire de inalta tensiune, care traverseaza campia pe deasupra baltii. Oamenii cu masina alba pleaca pe cand noi inca ne mai sapunim a doua oara si nu ma pot opri sa nu ma gandesc la urmarirea ciudata din seara trecuta si celalta masina alba, care ba statea in spatele nostru, ba ne depasea, in ciudatul joc de-a calatoria in tandem.
Pauza dureaza vreo 40 de minute si plecam, cu hainele ude agatate prin masina, pe bancheta din spate. Mancam din nou din mers, paine, cascaval si salam. Ca desert avem cate o piersica, am cumparat cateva de la un popas de pe drum.
Peisajul a inceput sa prinda ceva mai multa viata. Palcuri de mesteceni cu coaja alba apar de o parte si de lata a soselui, iar delarile rup monotonia de la orizont. Soseaua, destul de buna, serpuieste din ce in ce mai des. La un moment dat, Traian ma intreaba pe neasteptate :
- Tie nu ti se pare ca ne urmareste cineva ?
Intrebarea nu ma mai surprinde deloc. De ceva vreme aceeasi masina se tine in spatele nostru, desi ne-ar putea depasi, ca toate celelalte. Fara sa-mi pot explica logica, dau din capa ca da, si cand Traian ma priveste nedumerit, dau inca o data din capa ca da, dar nu zic nimic. Duc numai un deget la gura, cerandu-i tacere, si ii fac semn sa fie atent la drum.
Dupa vreo 20 de minute de stat ca pe ghimpi, din cauza masinii care nu ne depaseste, ii spun lui Traian:
- Traiane, hai sa te mai schimb si eu. Adica lasa-ma sa conduc eu, te rog !
Traian ma priveste cu o expresie inexpreisa. Sau ceva de genul asta. Maraie ceva, in sensul ca e de acord. Poate l-am bagat si pe el intr-un labirint de ganduri neplacute, din cauza urmaririi. De fapt, n-am nici o dovada concreta ca suntem urmariti. Dar probabil ca suntem, Si daca suntem, nu cred ca e un lucru bun.
Traian semnalizeaza ca trage pe dreapta si opreste. Masina din spate opreste cuminte in urma noastra. Sa fiu al naibii !!! Oamenii astia n-au invatat nimic despre filaj ?!??
Cobor si schimbam locurile. Pornesc si la la fel porneste si masina din spate. Sunt cu nervii atat de intinsi incat nici n-am rabdare s-o studiez. Nici nu pot spune culoarea este. E ceva deschis, nimic tipator, e pur si simplu o prezenta in spatele nostru. Traian s-a inchis intr-o tacere in care n-am chef sa patrund. Adica nu vreau sa-l deranjez.
Ma simt responsabil pentru povestea in care ne-am trezit deodata amandoi, fara sa vrem. Cuvintele Laurei imi vin in minte, foarte clare, parca scrise pe un panou undeva deasupra capului meu : «Walter, adu-ti aminte ca tu ai vrut chestia asta! Tu ai vrut sa pleci! Nu te-a obligat nimeni!». Da, eu am vrut sa plec, da’ de unde sa imi inchipui eu ca o sa am KGB-ul in ceafa? Eu am vrut sa plec. Eu am vrut sa plec cand toata lumea imi zice sa n-o fac. Uite ca fricosii au avut dreptate. M-am bagat intr-o problema care habar n-am cum se rezolva. Adica daca aia ma urmaresc, cum se termina povestea sta? O sa ma lase in pace? O sa-mi caute nod in papura? O sa le convina sa ma lase sa plec si sa spun ca au stat pe capul meu? Da’ de ce mama naibii nu pot fi mai discreti, ca sa nu-i observ? Daca nu i-as observa, nici nu ne-ar durea capul!
Rambleul soselei este putin inaltat si pe campia din jur, care abia undeva in departare este intrerupa de niste inaltimi, sunt cativa copaci stingheri. O masina alba parcata in afara drumului, langa o balta mai mare, din care ies doi barbati care pare sa se fi scaldat sau cel putin spalat acolo, imi atrage brusc atentia.
- Uite apa ! Apa de spalat, ii spun lui Traian si trag pe dreapta, coborand de pe sosea.
Opresc masina in marginea baltii din care ies cateva manunchiuri de stuf. Ma dezbrac in viteza sin intru in apa maloasa, plina de matasea-broastei. Nu este deloc curata, iar sub talpi simt malul rece si asprimea plantelor acvatice, cu tulpini lungi si frunze mici ca niste ace, pe care calc. Dar este apa si la doi-trei metri de mal este adanca cam pana la brau, asa ca pot sa fac cateva miscari de innot. Ma steptam sa fie mai calda apa din balta. Oricum ar fi, e bine ca ma pot spala. Ies din nou la mal, afundandu-ma in malul negru pana la jumatatea pulpelor si ma sapunesc indelung. Traian, care a stat pe mal, se dezbraca si intra si el in apa.
Ne spalam si ne clatim si tricourile transpirate, in timp ce deasupra se aude bazaitul unor fire de inalta tensiune, care traverseaza campia pe deasupra baltii. Oamenii cu masina alba pleaca pe cand noi inca ne mai sapunim a doua oara si nu ma pot opri sa nu ma gandesc la urmarirea ciudata din seara trecuta si celalta masina alba, care ba statea in spatele nostru, ba ne depasea, in ciudatul joc de-a calatoria in tandem.
Pauza dureaza vreo 40 de minute si plecam, cu hainele ude agatate prin masina, pe bancheta din spate. Mancam din nou din mers, paine, cascaval si salam. Ca desert avem cate o piersica, am cumparat cateva de la un popas de pe drum.
Peisajul a inceput sa prinda ceva mai multa viata. Palcuri de mesteceni cu coaja alba apar de o parte si de lata a soselui, iar delarile rup monotonia de la orizont. Soseaua, destul de buna, serpuieste din ce in ce mai des. La un moment dat, Traian ma intreaba pe neasteptate :
- Tie nu ti se pare ca ne urmareste cineva ?
Intrebarea nu ma mai surprinde deloc. De ceva vreme aceeasi masina se tine in spatele nostru, desi ne-ar putea depasi, ca toate celelalte. Fara sa-mi pot explica logica, dau din capa ca da, si cand Traian ma priveste nedumerit, dau inca o data din capa ca da, dar nu zic nimic. Duc numai un deget la gura, cerandu-i tacere, si ii fac semn sa fie atent la drum.
Dupa vreo 20 de minute de stat ca pe ghimpi, din cauza masinii care nu ne depaseste, ii spun lui Traian:
- Traiane, hai sa te mai schimb si eu. Adica lasa-ma sa conduc eu, te rog !
Traian ma priveste cu o expresie inexpreisa. Sau ceva de genul asta. Maraie ceva, in sensul ca e de acord. Poate l-am bagat si pe el intr-un labirint de ganduri neplacute, din cauza urmaririi. De fapt, n-am nici o dovada concreta ca suntem urmariti. Dar probabil ca suntem, Si daca suntem, nu cred ca e un lucru bun.
Traian semnalizeaza ca trage pe dreapta si opreste. Masina din spate opreste cuminte in urma noastra. Sa fiu al naibii !!! Oamenii astia n-au invatat nimic despre filaj ?!??
Cobor si schimbam locurile. Pornesc si la la fel porneste si masina din spate. Sunt cu nervii atat de intinsi incat nici n-am rabdare s-o studiez. Nici nu pot spune culoarea este. E ceva deschis, nimic tipator, e pur si simplu o prezenta in spatele nostru. Traian s-a inchis intr-o tacere in care n-am chef sa patrund. Adica nu vreau sa-l deranjez.
Ma simt responsabil pentru povestea in care ne-am trezit deodata amandoi, fara sa vrem. Cuvintele Laurei imi vin in minte, foarte clare, parca scrise pe un panou undeva deasupra capului meu : «Walter, adu-ti aminte ca tu ai vrut chestia asta! Tu ai vrut sa pleci! Nu te-a obligat nimeni!». Da, eu am vrut sa plec, da’ de unde sa imi inchipui eu ca o sa am KGB-ul in ceafa? Eu am vrut sa plec. Eu am vrut sa plec cand toata lumea imi zice sa n-o fac. Uite ca fricosii au avut dreptate. M-am bagat intr-o problema care habar n-am cum se rezolva. Adica daca aia ma urmaresc, cum se termina povestea sta? O sa ma lase in pace? O sa-mi caute nod in papura? O sa le convina sa ma lase sa plec si sa spun ca au stat pe capul meu? Da’ de ce mama naibii nu pot fi mai discreti, ca sa nu-i observ? Daca nu i-as observa, nici nu ne-ar durea capul!
K 24 - Pana prostului
Inaintez pe drumul pustiu. Este devreme si traficul n-a inceput inca. Depasesc un biciclist razlet si ma intreb cata distanta o avea de mers, pentru ca eu n-am vazut nici o localitate. Posibil sa fie ceva in apropiere, poate deoparte de drumul principal. Asta este principala deosebire de soselele din Romania, care traverseaza o multime de stae intre localitatile importante. Rusii si-au construit drumurile de legatura in afara localitatilor, pe care de cele mai multe ori nici nu le vezi, mascate de padure, daca nu esti foarte atent.
Indicatorul de benzina este deja pe rosu. Inseamna ca de la Ekaterinburg am mers in jur de 400 de kilometri. Trebuie sa alimentez cat mai repede. Ajungem in marginea unui sat in care nu se zareste nici o miscare. Urme de ceata semnaleaza prezenta unui rau in apropiere. Un cal paste stingher, iar dintr-o gramajoara de uscaturi din apropiere se ridica un fir de fum. Peisajul mi se pare interesant si opresc si ca sa ma usurez si sa fac si niste fotografii cu ocazia asta. Calul se indeparteaza agale cand ma simte. Fumul se face din ce in ce mai subtire, imprastiat de o adiere usoara. Rasaritul este inca violet, prevestind vant.
Ma sui din nou in masina si cumva focul stins si calul care paste capata in mintea mea semnificatia unei previziuni legata de benzina pe terminate. Nu pot sa-mi explic de ce, dar calul devine un simbol pentru masina, iar focul care s-a stins – lipsa de putere, de energie. Nu trec nici cinci minute si motorul da rateurile specifice lipsei de carburant. Aproape ca nu-mi vine sa cred. Si totusi am ramas in pana de benzina. Pana prostului, cum ii zic soferii.
- Am ramas fara benzina? intreaba Traian, trezit acum de-a binelea.
- Am ramas fara benzina, repet eu ca un ecou lugubru.
- Si cat mai avem pana la urmatoarea localitate?
- Nu stiu, vreo 60 de kilometri. Vezi pe harta, ii spun si cobor din masina.
O masina singuratica vine de undeva din spate, dar nu se opreste cand ii fac semn.
- Daca nu se opreste nimeni? ma intreba Traian, venind langa mine.
- Se opreste, se opreste, mormai eu, inciudat ca nu mi-am luat o canistra de rezerva.
- Ai furtun?
- Am, ii raspund lui Traian, simtindu-ma cumva vinovat ca n-am alimentat la timp. Las’ ca opreste cineva, ai sa vezi.
Iau unul din bidoanele goale, ramase de la apa minerala si privesc din nou soseaua goala. O noua masina apare din spate. Fac semn cu bidonul gol si cand opreste undeva in fata masinii noastre, ma duc in fuga spre soferul binevoitor. Este un barbat trecut de cincizeci de ani, cu dintii din fata de aur, mascati pe jumate de o mustata carunta. O femeie cam de aceeasi varsta, probabil sotia, sta pe locul din dreapta.
Ii explic cum pot, in rusa mea stalcita, ca suntem din Romania si am ramas fara benzina. Omul imi spune ca nici el nu are prea multa benzina. Disperarea de pe chipul meu, care ma vad deja pierzand ore bune pana sa fac rost de benzina si privirile sotiei il fac sa coboare si sa-mi spuna ca poate sa-mi dea 2 litri. Nu s-ar putea 5, insist sperand eu sa ajunga pentru cei aproximativ 60 de kilometri pana la prima benzinarie sigura. Barbatul repeta ca si el are foarte putina benzina. Il cred si il rog atunci sa-mi de a 4 litri.
Trag benzina cu furtunul din rezervorul masinii, o Lada bej cu portbagaj metalic prins deasupra cabinei, in care sunt agatate niste bagaje pestrite, innecandu-ma un pic cand sug aerul in furtun ca sa creez vacuum. N-am mai facut de ani de zile operatia asta. Benzina maronie cu plumb si cu siguranta din cea mai ieftina, urca usor in cele doua bidoane de plastic. Dupa ce le umplu, ii intind omului o hartie de 5 euro. Ii explic ca inseamna cam 200 de ruble, mai mult decat dublu pretul celor 4 litri. Cred ca n-a mai vazut euro, rusii schimba mai mult dolari, asa ca ezita inainte de a lua in cele din urma bancnota.
Tranzactia fiind incheiata, ma intorc la Dacia noastra si torn benzina capatata in rezervor, dupa ce tai la repzeala o palnie dintr-un bidon de plastic de jumatate de litru in care a fost Pepsi. Dupa cateva rateuri, motorul porneste din nou si o luam din loc. Dupa nici doua sute de metri, un tractor care intra de pe un drum de pamant pe sosea ne taie calea, si strig oamenilor inghesuiti in remorca intrebarea cat mai este pana la urmatoarea statie de benzina. Tractorul se opreste pentru acteva clipe si unul din barbatii cocotati in remorca imi spune ca ar mai fi vreo 40 de kilometri. Multumesc si pornesc mai departe dupa ce tractorul, care merge in sens invers ne elibereaza calea. Patruzeci de kilometri ar fi cam la limita, pentru benzina pe care am primit-o.
Dupa mai putin de un sfert de ora vad in drepta o pompa de benzina al carei rezervor este o cisterna de camion vopsita in lab, asezata pe niste butuci. Din fericire au si salearka -motorina si benzina de 92. Fac plinul si vad ca in rezervor intra exact 38 de litri, ceea ce inseamna ca nu mai aveam decat vreo doi ramasi. Pe de o parte sunt fericit ca am reozlvat problema alimentarii, pe de alta un pic ingrijorat de consumul mai mare decat ma asteptam al masinii. Nu este semnificativ mai mare, probabil de maxim 10 litri la suta de kilometri, dar ar trebui sa consume cam 8 si cu siguranta consumul marit se datoreaza faptului ca ceva nu merge tocmai bine la motor. Nu-mi ramane decat sa sper ca va rezista cei inca aproximativ 8000 de kilometri ramasi pana la destinatia finala.
Zapuseala de la amiaza ma face sa-mi doresc un popas unde am putea sa ne spalam, ideal langa un lac sau un rau, dar nu pare sa avem parte de asa ceva. Transpiram din nou abundent.
- Daca dam de un rau sa o apa langa care ne-am putea opri, sa stii ca o sa facem un popas. Vreau neparat sa ma spal, ii spaun lui Traian, incepe sa ma manance pielea din cauza jegului.
- In regula, face Traian, toropit si el de caldura. Care-i urmatoarea localitate ?
- Nu mai tin minte, vezi pe harta. Oricum, ar fi bine sa trecem azi de Omsk si sa ne apropiem cat mai mult de Novosibirsk, sa apucam sa ne cazam inainte de 12 si sa ne ramana dupa-amiaza pentru filmari.
- Ne vedem cu cineva acolo ?
- Da, am vorbit cu un tip care are o firma de automatizari sau asa ceva, Ivan Panov. Vorbeste engleza si poate sa ne arate el orasul.
- Atunci e bine, raspunde Traian. Dca stam numai o zi, nu poti sa stii dca mai avem norcul de la Ekaterinburg unde am dat de baietii aia care vorbeau engleza. Aia a fost o filmare buna, cu baietii, mai adauga, referindu-se la trupa din parc.
- Da, a fost in regula. Ce bine ar fi daca am da de niste apa, sa ma spal ! Nu te deranjeaza ca nu te poti spala in fiecare zi?
- Nu, eu rezist. Tu nu?
- Pai rezist, dar ma cam ustura pielea, daca ar fi dupa mine as face doua dusuri pe zi cu praful asta.
Continui sa conduc, scarpinandu-ma aprope fara sa-mi dau sema, pe ceafa si pe picoare, acolo unde hainele mi se lipesc pe trup din cauza transpiratiei.
-Ce fain ar fi daca am putea innota in fiecare zi, ma scoate din minti jegul si transpiratia, ma trezec eu ca ma lamentez din nou, dupa care nu mai zic nimic, caci Traian si-a inchis ochii si incearca sa mai motaie.
Timpul si scurge si avnsam incet, in tim de ce de pe tample mi se prelinge din cand in cand cate un strop de sudoare. Ce prostie, ma mai gandesc, expresia aia comunista despre intelectuali care isi castiga painea cu sudoarea fruntii. Nu pot sa-mi amintesc de nici o ocazie in care sa ma fi apucat transpiratiile de atata gandit. Daca intelectualul e caracterizat de sudoarea fruntii, atunci cu siguranta in momentul asta ar trebui sa ma simt foarte intelectual. Deocamdata, transpir. Transpir intelectualiceste si conduc spre Omsk-ul ala de care ne apropiem al naibii de incet.
Indicatorul de benzina este deja pe rosu. Inseamna ca de la Ekaterinburg am mers in jur de 400 de kilometri. Trebuie sa alimentez cat mai repede. Ajungem in marginea unui sat in care nu se zareste nici o miscare. Urme de ceata semnaleaza prezenta unui rau in apropiere. Un cal paste stingher, iar dintr-o gramajoara de uscaturi din apropiere se ridica un fir de fum. Peisajul mi se pare interesant si opresc si ca sa ma usurez si sa fac si niste fotografii cu ocazia asta. Calul se indeparteaza agale cand ma simte. Fumul se face din ce in ce mai subtire, imprastiat de o adiere usoara. Rasaritul este inca violet, prevestind vant.
Ma sui din nou in masina si cumva focul stins si calul care paste capata in mintea mea semnificatia unei previziuni legata de benzina pe terminate. Nu pot sa-mi explic de ce, dar calul devine un simbol pentru masina, iar focul care s-a stins – lipsa de putere, de energie. Nu trec nici cinci minute si motorul da rateurile specifice lipsei de carburant. Aproape ca nu-mi vine sa cred. Si totusi am ramas in pana de benzina. Pana prostului, cum ii zic soferii.
- Am ramas fara benzina? intreaba Traian, trezit acum de-a binelea.
- Am ramas fara benzina, repet eu ca un ecou lugubru.
- Si cat mai avem pana la urmatoarea localitate?
- Nu stiu, vreo 60 de kilometri. Vezi pe harta, ii spun si cobor din masina.
O masina singuratica vine de undeva din spate, dar nu se opreste cand ii fac semn.
- Daca nu se opreste nimeni? ma intreba Traian, venind langa mine.
- Se opreste, se opreste, mormai eu, inciudat ca nu mi-am luat o canistra de rezerva.
- Ai furtun?
- Am, ii raspund lui Traian, simtindu-ma cumva vinovat ca n-am alimentat la timp. Las’ ca opreste cineva, ai sa vezi.
Iau unul din bidoanele goale, ramase de la apa minerala si privesc din nou soseaua goala. O noua masina apare din spate. Fac semn cu bidonul gol si cand opreste undeva in fata masinii noastre, ma duc in fuga spre soferul binevoitor. Este un barbat trecut de cincizeci de ani, cu dintii din fata de aur, mascati pe jumate de o mustata carunta. O femeie cam de aceeasi varsta, probabil sotia, sta pe locul din dreapta.
Ii explic cum pot, in rusa mea stalcita, ca suntem din Romania si am ramas fara benzina. Omul imi spune ca nici el nu are prea multa benzina. Disperarea de pe chipul meu, care ma vad deja pierzand ore bune pana sa fac rost de benzina si privirile sotiei il fac sa coboare si sa-mi spuna ca poate sa-mi dea 2 litri. Nu s-ar putea 5, insist sperand eu sa ajunga pentru cei aproximativ 60 de kilometri pana la prima benzinarie sigura. Barbatul repeta ca si el are foarte putina benzina. Il cred si il rog atunci sa-mi de a 4 litri.
Trag benzina cu furtunul din rezervorul masinii, o Lada bej cu portbagaj metalic prins deasupra cabinei, in care sunt agatate niste bagaje pestrite, innecandu-ma un pic cand sug aerul in furtun ca sa creez vacuum. N-am mai facut de ani de zile operatia asta. Benzina maronie cu plumb si cu siguranta din cea mai ieftina, urca usor in cele doua bidoane de plastic. Dupa ce le umplu, ii intind omului o hartie de 5 euro. Ii explic ca inseamna cam 200 de ruble, mai mult decat dublu pretul celor 4 litri. Cred ca n-a mai vazut euro, rusii schimba mai mult dolari, asa ca ezita inainte de a lua in cele din urma bancnota.
Tranzactia fiind incheiata, ma intorc la Dacia noastra si torn benzina capatata in rezervor, dupa ce tai la repzeala o palnie dintr-un bidon de plastic de jumatate de litru in care a fost Pepsi. Dupa cateva rateuri, motorul porneste din nou si o luam din loc. Dupa nici doua sute de metri, un tractor care intra de pe un drum de pamant pe sosea ne taie calea, si strig oamenilor inghesuiti in remorca intrebarea cat mai este pana la urmatoarea statie de benzina. Tractorul se opreste pentru acteva clipe si unul din barbatii cocotati in remorca imi spune ca ar mai fi vreo 40 de kilometri. Multumesc si pornesc mai departe dupa ce tractorul, care merge in sens invers ne elibereaza calea. Patruzeci de kilometri ar fi cam la limita, pentru benzina pe care am primit-o.
Dupa mai putin de un sfert de ora vad in drepta o pompa de benzina al carei rezervor este o cisterna de camion vopsita in lab, asezata pe niste butuci. Din fericire au si salearka -motorina si benzina de 92. Fac plinul si vad ca in rezervor intra exact 38 de litri, ceea ce inseamna ca nu mai aveam decat vreo doi ramasi. Pe de o parte sunt fericit ca am reozlvat problema alimentarii, pe de alta un pic ingrijorat de consumul mai mare decat ma asteptam al masinii. Nu este semnificativ mai mare, probabil de maxim 10 litri la suta de kilometri, dar ar trebui sa consume cam 8 si cu siguranta consumul marit se datoreaza faptului ca ceva nu merge tocmai bine la motor. Nu-mi ramane decat sa sper ca va rezista cei inca aproximativ 8000 de kilometri ramasi pana la destinatia finala.
Zapuseala de la amiaza ma face sa-mi doresc un popas unde am putea sa ne spalam, ideal langa un lac sau un rau, dar nu pare sa avem parte de asa ceva. Transpiram din nou abundent.
- Daca dam de un rau sa o apa langa care ne-am putea opri, sa stii ca o sa facem un popas. Vreau neparat sa ma spal, ii spaun lui Traian, incepe sa ma manance pielea din cauza jegului.
- In regula, face Traian, toropit si el de caldura. Care-i urmatoarea localitate ?
- Nu mai tin minte, vezi pe harta. Oricum, ar fi bine sa trecem azi de Omsk si sa ne apropiem cat mai mult de Novosibirsk, sa apucam sa ne cazam inainte de 12 si sa ne ramana dupa-amiaza pentru filmari.
- Ne vedem cu cineva acolo ?
- Da, am vorbit cu un tip care are o firma de automatizari sau asa ceva, Ivan Panov. Vorbeste engleza si poate sa ne arate el orasul.
- Atunci e bine, raspunde Traian. Dca stam numai o zi, nu poti sa stii dca mai avem norcul de la Ekaterinburg unde am dat de baietii aia care vorbeau engleza. Aia a fost o filmare buna, cu baietii, mai adauga, referindu-se la trupa din parc.
- Da, a fost in regula. Ce bine ar fi daca am da de niste apa, sa ma spal ! Nu te deranjeaza ca nu te poti spala in fiecare zi?
- Nu, eu rezist. Tu nu?
- Pai rezist, dar ma cam ustura pielea, daca ar fi dupa mine as face doua dusuri pe zi cu praful asta.
Continui sa conduc, scarpinandu-ma aprope fara sa-mi dau sema, pe ceafa si pe picoare, acolo unde hainele mi se lipesc pe trup din cauza transpiratiei.
-Ce fain ar fi daca am putea innota in fiecare zi, ma scoate din minti jegul si transpiratia, ma trezec eu ca ma lamentez din nou, dupa care nu mai zic nimic, caci Traian si-a inchis ochii si incearca sa mai motaie.
Timpul si scurge si avnsam incet, in tim de ce de pe tample mi se prelinge din cand in cand cate un strop de sudoare. Ce prostie, ma mai gandesc, expresia aia comunista despre intelectuali care isi castiga painea cu sudoarea fruntii. Nu pot sa-mi amintesc de nici o ocazie in care sa ma fi apucat transpiratiile de atata gandit. Daca intelectualul e caracterizat de sudoarea fruntii, atunci cu siguranta in momentul asta ar trebui sa ma simt foarte intelectual. Deocamdata, transpir. Transpir intelectualiceste si conduc spre Omsk-ul ala de care ne apropiem al naibii de incet.
K 23 - Dimineaţă siberiană
Cand ma trezesc amortit de frig si intepenit din cauza pozitiei incomode tocmai se lumineaza de ziua. Este aproape sase dimineata. Nici o miscare in jur. Traian doarme cu tampla lipita de portiera, acoperit vag cu o haina de ploaie.
Cobor cu grija din masina. Ma tin destul de greu pe picioarele amortite si frigul diminetii ma trezeste brusc. Usa cladirii in fata careia am parcat este tot inchisa. In parcare aceleasi doua remorci pe care le-am vazut aseara stau intepenite pe asfatul crapat, pe care se vad o multime de pete de ulei. Un morman de pietris din care ies fiare ruginite si pe care au crescut burieni face ca locul sa para abandonat. De o parte si de alta a drumului, aceleasi palcuri de padure care au devenit deja obisnuita pentru privire.
Imi aprind o tigara si imi amintesc cum la un moment dat m-am trezit auzind-mi, ca si cum as fi avut un stetoscop in urechi, haraitul propriilor mei plamani si mi-am spus ca trebuie sa ma las de fumat inainte sa adorm din nou. Sunetul mi-a fost foarte clar si mi-l aduc aminte cu acuratete, iar ceea ce s-a intamplat aseara, cu masinile care care ba stateau in urma mea fara sa ma depaseasca, ba ma depaseaua ca sa se intoarca din drum creeaza o stare ciudata in mintea mea, ca si cum as fi intr-un episod din Zona crepusculara. Siberia incepe sa devina ciudata.
Un firicel de fum se iteste pe un horn stramb si ruginit, in capatul remorcii mai indepartate, care este un fel de rulota de genul celei in care stau muncitorii in zonele in care nu exista cazare. Ma apropii incet de ea, nehotarat. Daca iese fum, ar trebui sa fie cineva pe acolo. Cand ajung in dreptul usii, care este intredeschisa, vad ca interiorul este amenajat cu mese si scaune prinse in podeaua acoperita cu linoleum verde, uzat, ca si cum ar fi o cantina pe roti. Intru si nu vad pe nimeni, dar aud ceva care aduce a radio de undeva din fundul remorcii, unde mai este un fel de tejghea cu o usa in spate. Ma apropii incetisor si ma opresc la cativa pasi de usa prin care se aude radioul. Ezit putin, apoi ciocanesc intr-una din mesele prinse in podea, pe care stau stinghere niste seturi de plastic alb cu rosu, pentru sare si piper. Cu siguranta este un loc unde se poate manca pe marginea drumului, ori pentru soferii care calatoresc prin zona, ori pentru oameni care lucreaza pe acolo. Nu se simte nici o miscare asa ca mai ciocanesc o data. Imi dau sema ca nu stiu cum as putea intreba daca este cineva acolo, dar nu mai este nevoie, caci o femeie cu un halat alb, peste care are o vesta albastra, matlasata, ca cele purtate de muncitori pe santiere, se arata pe usa intredeschisa. Salut si femeia imi raspunde usor nedumerita, probabil pentru faptul ca sunt un strain ajuns in zona la o ora atata de matinala. Intreb daca este cafea si femeia imi raspunde, dupa o scurta ezitare ca da. Ii cer doua cafele si astept in timp ce femeia dispare dupa usa. In scurta vreme se intoarce cu doua pahare de plastic, ii platesc si plec, urmarit de privirea ei lunga. Cu siguranta n-a mai vazut straini de multa vreme prin zona. Cred ca cel mai mult atrage atentia hanoracul meu rosu. De obicei oamenii de prin zona poarta haine de culori inchise sau de camuflaj militar.
Nici pe sosea nu se vede inca miscare. Ma duc langa masina si vad ca Traian doarme in continuare. Geamul se abureste usor acolo unde intalneste respiratia lui. Este deja mai frig ca de obicei, poate pentru ca incetul cu incetul am urcat mai spre nord. Suntem undeva intre pararalela 55 si 60, cu cel putin 1000 de kilometri mai la nord decat Romania. Imi beau cafeua, foarte dulce dupa obiceiul rusesc, caci rusii nu prea beau cafea si apoi o beau si pe a doua, caci Traian nu da semne ca s-ar trezi si stiu ca oricum nu prea bea cafea. Ma mai invart vreo zece minute in jurul masinii si pana la urma ma hotarasc ca ar fi mai bine, daca tot m-am trezit, s-o luam din loc.
Ciocanesc usor cu degetul in geam si Traian deschide ochii. Aud un geamat infundat, de om obosit, inca buimac de somn.
- Traiane, iarta-ma ca te-am trezit ! Ajuta-ma te rog sa pornim masina, s-o luam din loc ca eu unul nu mai pot dormi.
- Ce sa fac? intreaba Traian inca adormit, dar straduindu-se sa priceapa ce-i spun cat poate el de vigil in momentul asta. Sa trec la volan?
- Nu, hai numai sa iei borna de pe baterie cand porneste si dupa aia poate mai reusesti sa dormi. O sa conduc eu.
Imi pare rau ca trebuie sa-l trezesc, somnul a devenit foarte pretios pentru amandoi, dar din cauza defectiunii de la electomotor, pornitul masinii se face acum in doi. Traian coboara cu greutate si il vad ca se indeparteaza spre niste tufisuri.
- Cheia, unde e cheia? intreaba cand se intoarce. Se refera la cheia de 10 cu care trebuie stransa borna pe baterie.
- Vezi ca e acolo, pe marginea de sub capota.
- Gata, zice Traian dupa ce slabeste surubul.
Parca am porni un avion, ar mai trebui sa ma intrebe de presiunea la ulei.
- Gata, zic si eu dupa ce moroul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Hai sus! Sa inchizi capota de tot!
In timpul zilei, cand e foarte cald, las de obicei capota mortorului intredeschisa, sprijinita de cu un tricou murdar impaturit, ca sa se raceasca mai bine. Aerul care trece prin radiator pe langa motor iese mai usor si racirea este mult mai eficienta. Cosmin m-a invatat smecheria asta inainte de plecare. Avantajul la Dacie este ca se poate face chestia asta, pentru ca fata de masinile de model mai nou, capota se deschide spre in fata si nu spre parbriz. Daca ar fi invers, manevra ar fi foarte riscanta, pentru ca orice pala de vant ar putea da capota peste cap, blocand vederea prin parbriz, sau putand chiar sa-l rupa din balamale.
Cobor cu grija din masina. Ma tin destul de greu pe picioarele amortite si frigul diminetii ma trezeste brusc. Usa cladirii in fata careia am parcat este tot inchisa. In parcare aceleasi doua remorci pe care le-am vazut aseara stau intepenite pe asfatul crapat, pe care se vad o multime de pete de ulei. Un morman de pietris din care ies fiare ruginite si pe care au crescut burieni face ca locul sa para abandonat. De o parte si de alta a drumului, aceleasi palcuri de padure care au devenit deja obisnuita pentru privire.
Imi aprind o tigara si imi amintesc cum la un moment dat m-am trezit auzind-mi, ca si cum as fi avut un stetoscop in urechi, haraitul propriilor mei plamani si mi-am spus ca trebuie sa ma las de fumat inainte sa adorm din nou. Sunetul mi-a fost foarte clar si mi-l aduc aminte cu acuratete, iar ceea ce s-a intamplat aseara, cu masinile care care ba stateau in urma mea fara sa ma depaseasca, ba ma depaseaua ca sa se intoarca din drum creeaza o stare ciudata in mintea mea, ca si cum as fi intr-un episod din Zona crepusculara. Siberia incepe sa devina ciudata.
Un firicel de fum se iteste pe un horn stramb si ruginit, in capatul remorcii mai indepartate, care este un fel de rulota de genul celei in care stau muncitorii in zonele in care nu exista cazare. Ma apropii incet de ea, nehotarat. Daca iese fum, ar trebui sa fie cineva pe acolo. Cand ajung in dreptul usii, care este intredeschisa, vad ca interiorul este amenajat cu mese si scaune prinse in podeaua acoperita cu linoleum verde, uzat, ca si cum ar fi o cantina pe roti. Intru si nu vad pe nimeni, dar aud ceva care aduce a radio de undeva din fundul remorcii, unde mai este un fel de tejghea cu o usa in spate. Ma apropii incetisor si ma opresc la cativa pasi de usa prin care se aude radioul. Ezit putin, apoi ciocanesc intr-una din mesele prinse in podea, pe care stau stinghere niste seturi de plastic alb cu rosu, pentru sare si piper. Cu siguranta este un loc unde se poate manca pe marginea drumului, ori pentru soferii care calatoresc prin zona, ori pentru oameni care lucreaza pe acolo. Nu se simte nici o miscare asa ca mai ciocanesc o data. Imi dau sema ca nu stiu cum as putea intreba daca este cineva acolo, dar nu mai este nevoie, caci o femeie cu un halat alb, peste care are o vesta albastra, matlasata, ca cele purtate de muncitori pe santiere, se arata pe usa intredeschisa. Salut si femeia imi raspunde usor nedumerita, probabil pentru faptul ca sunt un strain ajuns in zona la o ora atata de matinala. Intreb daca este cafea si femeia imi raspunde, dupa o scurta ezitare ca da. Ii cer doua cafele si astept in timp ce femeia dispare dupa usa. In scurta vreme se intoarce cu doua pahare de plastic, ii platesc si plec, urmarit de privirea ei lunga. Cu siguranta n-a mai vazut straini de multa vreme prin zona. Cred ca cel mai mult atrage atentia hanoracul meu rosu. De obicei oamenii de prin zona poarta haine de culori inchise sau de camuflaj militar.
Nici pe sosea nu se vede inca miscare. Ma duc langa masina si vad ca Traian doarme in continuare. Geamul se abureste usor acolo unde intalneste respiratia lui. Este deja mai frig ca de obicei, poate pentru ca incetul cu incetul am urcat mai spre nord. Suntem undeva intre pararalela 55 si 60, cu cel putin 1000 de kilometri mai la nord decat Romania. Imi beau cafeua, foarte dulce dupa obiceiul rusesc, caci rusii nu prea beau cafea si apoi o beau si pe a doua, caci Traian nu da semne ca s-ar trezi si stiu ca oricum nu prea bea cafea. Ma mai invart vreo zece minute in jurul masinii si pana la urma ma hotarasc ca ar fi mai bine, daca tot m-am trezit, s-o luam din loc.
Ciocanesc usor cu degetul in geam si Traian deschide ochii. Aud un geamat infundat, de om obosit, inca buimac de somn.
- Traiane, iarta-ma ca te-am trezit ! Ajuta-ma te rog sa pornim masina, s-o luam din loc ca eu unul nu mai pot dormi.
- Ce sa fac? intreaba Traian inca adormit, dar straduindu-se sa priceapa ce-i spun cat poate el de vigil in momentul asta. Sa trec la volan?
- Nu, hai numai sa iei borna de pe baterie cand porneste si dupa aia poate mai reusesti sa dormi. O sa conduc eu.
Imi pare rau ca trebuie sa-l trezesc, somnul a devenit foarte pretios pentru amandoi, dar din cauza defectiunii de la electomotor, pornitul masinii se face acum in doi. Traian coboara cu greutate si il vad ca se indeparteaza spre niste tufisuri.
- Cheia, unde e cheia? intreaba cand se intoarce. Se refera la cheia de 10 cu care trebuie stransa borna pe baterie.
- Vezi ca e acolo, pe marginea de sub capota.
- Gata, zice Traian dupa ce slabeste surubul.
Parca am porni un avion, ar mai trebui sa ma intrebe de presiunea la ulei.
- Gata, zic si eu dupa ce moroul porneste scuturandu-se din cauza frigului. Hai sus! Sa inchizi capota de tot!
In timpul zilei, cand e foarte cald, las de obicei capota mortorului intredeschisa, sprijinita de cu un tricou murdar impaturit, ca sa se raceasca mai bine. Aerul care trece prin radiator pe langa motor iese mai usor si racirea este mult mai eficienta. Cosmin m-a invatat smecheria asta inainte de plecare. Avantajul la Dacie este ca se poate face chestia asta, pentru ca fata de masinile de model mai nou, capota se deschide spre in fata si nu spre parbriz. Daca ar fi invers, manevra ar fi foarte riscanta, pentru ca orice pala de vant ar putea da capota peste cap, blocand vederea prin parbriz, sau putand chiar sa-l rupa din balamale.
K 22 - Tocana de ciuperci siberiene şi efectele ei
Reusim sa iesim din Ekaterinburg abia dupa doua dupa-amiaza. Sunt deja foarte transpirat si mainile imi sunt foarte negre, de la vaselina emastecata cu adeziv. Am despistat in ultima clipa ca era cat pe ce sa raman fara cablu de acceleratie, care s-a frecat de tabla caroseriei pana s-a ros. De la pedala de accelartie, cablul trece spre motor printr-un orificiu in care este fixat un mic guler de plastic, care a a sarit din loc. Am improvizat dintr-o bucata de sarma mai groasa un sistem de ghidaj pentru ca ce-a mai ramas din cablu sa nu frece din nou de tabla si am fixat toata chestia de caroserie cu mult adeziv. A trebuit sa mai astept vreo ora ca sa se intareasca lipitura si am pornit dupa ce am dat din gros cu vaselina pe cablu in zona orificului. Binenteles ca cel mai simplu era sa fi avut la mine un cablu de rezerva, piesa care costa cam doi dolari si jumatate. Si n-o am, pentru ca nu mi-am inchipuit ca s-ar putea rupe. Acum conduc cu emotii pentru ca daca se rupe in trafic, raman fara alimentare si practic fara controlul masinii. Daca se rupe, as putea controla accelaratia cu o sfoara pe care s-o leg de clapeta de admisie si so-o trece pe sub capota motorului si prin geamul deschis si s-o trag cu mana stanga ca sa accelerez. N-am facut totusi improvizatia asta pentru ca mi s-a parut ca reparatia cu sarma ar putea functiona. Acum o testez. Am patit-o odata cu o Dacie la fel de veche, sa mi se rupa arcul care aduce clapeta de admisie in pozitia de relanti, cand veneam dintr-o excursie cu fratele meu, cam la o luna dupa ce ma intorsesem de pe vapor. Accelerasem ca sa depasesc un camion si dupa ce am trecut de el am vazut ca pedala de acccelratie nu mai revenea la pozitia initiala, iar morul urla turat la maxim. Asa ca mi s-a rupt si cureaua de la ventilator si pompa de apa. Intamplator, mai aveam o curea de rezerva, pe care am schimbat-o pe marginea drumului, dar pentru cablul de accelatie n-am avut alta solutie decat sa leg un elastic, care era insa prea slab ca sa faca treaba, asa ca am condus vreo 300 de kilometri facand un adevarat balet cu masina. Adica dupa ce acceleram, cand vroiam sa decelerez bagam varful picorului sub pedala si o aduceam usor in pozitia in care aveam nevoie sa stea. Dupa ce s-a intunecat drumul a fost un adevarat cosmar, mai ales ca atunci aveam de trecut muntii si aveam de condus pe serpentine. Ca sa fie o calatorie de pomina, cand coboram pe serpentine am am trecut de pe faza lunga pe faza scurta pentru ca din sens invers venea o lata masina si am ramas in bezna, pentru ca aveam probleme si cu partea electrica. Am apucat sa franez chiar pe buza unei curbe. Problema s-a rezolvat dupa ce am dat de cateva ori cu pumnul in bord si cumva s-a restabilit contactul electric, dar n-am mai avut curajul sa folosesc faza lunga de tema sa nu raman iarasi fara faruri. Mi-aduc aminte ca eram atata de obosit incat era sa adorm la volan si nu m-am oprit pentru ca stiam ca mai sunt doar vreo 20 de kilometri pana acasa. Incepusem sa-l intreb pe fartele meu daca am sau nu bicilclisti sau stalpi inexistenti in fata. De obosela vedeam atat de rau incat drumul a durat dublu. De atunci, n-am mai condus pana sa ma ia somnul decat in calatoria asta.
Iesirea din Ekaterinburg este destul de simpla, dar drumul este foarte aglomerat. Cred ca multa lume calatoreste fiind in vacanta, caci suntem in plin sezon estival. Soseaua care duce spre Tiumen este ingusta, are doar doa benzi si se circula intens din ambele sensuri. Daca am fi lluat-o pe autostrada spre Novosibirsk, urmatoare oprire importanta, am fi avut de travesta un colt din republica Kazahstan, ceea ce insemna o viza in plus. Autostrada a fost construita pe vremea cand Kazahstanul facea parte din URSS. Acum fiind un stat independent, trecerea granitei se face cu viza. Evident, ni s-a parut mai simplu sa ocolim aproximativ 300 de kilometri decat sa stam dupa vize si sa mai avem de trecut prin patru controale de frontiera.
Conducem foarte lent, intr-o coloana care se taraie pe sosea ce serpuieste prin niste satuce prapadite. Cateva femei stau pe marginea drumului si ofera spere vanzare fructe de padure. Ma opresc sa cumpar si eu si sunt asaltat de oferet. Casele sunt ata de drapanate incat imi inchipui ca cele cateva ruble pe care le primesc pe ce-au cules din padure inseamna destul de mult, bani de paine sau alte lucrruri strict necesare, pentru ca in mod sigur nu e o mare afacere. Cand iesim din sat, pe marginea drumului sunt cativa oameni care au de vanzare ciuperci de padure.
- Ce zici, Traiane, luam niste ciperci? il intreb pe Traian.
- Da, am putea lua, ma pricepe sa le gatesc. Dar avem cu ce?
- Este si un gratar, am si cratita si cu ce le gati. Am putea face o pauza, ca inaca murim de cald cu zapuseala asta si iar s-a incins motorul.
- Pai hai sa luam.
Opresc si cumpar ciuperci de la femeie tanara, cu cizme de cauzic verzi si o pelerina de ploaie rosie, care sta ghemuita pe marginea soselei langa niste caldari cu ciuperci cu palarii mari, galbene. Par a fi « piciorul caprioarei » si mai are si ghebe, pe care le cunosc cu siguranta. Ii dau o suta de ruble pe vreo doua kilograme de ciuperci. Am luat cam multe, dar sunt ieftine si putem manca pe saturate amandoi.
Incerc sa opresc si sa intru pe un drumeag de paman, in padure, ca saa vem umbra si lemne de foc. Pamantul este insa foarte moale si musteste de apa, asa ca trebuie sa urc din nou pe sosea si sa cautam alt loc. In scurta vreme gasec un alt drumeag lateral care merge undeva spre padure si intru pe el, pana langa un palc de salcami. Suntem la vreo 30 de metri de sosea.
Strangem niste lemne si ma puc sa aprind focul, in timp ce Traian filmeaza. Nu e rea scena si mai prindem din atmosfera calatoriei. Dupa ce fac jarul, il las pe Traian sa se ocupe de gatit. Ciupercile mai mici le face tocana, si pe cele cu palarii mari le frigem pe gratar.
Ne apucam sa mancam cu pofta. Ciupercile sunt foarte gustoase si Traian le-a gatit chiar bine. Dupa masa, strangem instrumnetele de gatit si pornim din nou la drum. Tocana de ciuoperci care a mai ramas am las-o in cratita acoperita, in masina, printre bagajele din spate.
S-a facut aproape ora 5 dupa-amiaza si este ceva mai racoare. L-am lasat pe Traian sa conduca si eu imi mai fac cateva insemnari in caiet.
Cam la jumatate de ora dupa ce am mancat incep sa simt o greutate in stomac si o senzatie din ce in ce mai pronuntata de greta. Cu siguranata de la ciuperci. Mi-au cazut greu pentru ca am macat prea multe si prea repede. Ii spun lui Traian sa opreasca si imdeiat ce cobor din masina vomit din abundenta, in iarba inalta de pe marginea soselei. N-apuc sa termin si Traian mi se alatura. Dupa ce ne desertam stomacele, ramanem palizi, indoiti de mijloc si rasufland greu pana ne revenim cat de cat. Am patit-o deci cu ciupercile siberiene!
- Nu cred ca era vreo una otravitoare, apuc sa bolborosesc, bajbaind dupa sticla de apa minerala.
- Nu, dar am mancat noi prea multe. Eu am mancat cu pofta, ca mie imi plac foarte mult si ciupercile proaspete, mai ales astea de padure, sunt greu de digerat.
- Ihi, aprob eu cu gura plina de apa minerala cu care incerc sa scap de gustul amar din gura. Ne-am indopat ca fraierii. Bine ca le-am dat afara… Esti in regula? Putem pleca, ce zici? il intreb intinzandu-i sticla.
- Da, mergem, ma simt mai bine, imi raspunde Traian dupa o scurta gargara cu apa minerala.
O luam din nou din loc, cu fetele destul de trase si stomacele bine ravasite. La Ekaterinburg i-am trimis un mesaj lui Neil cu noul meu numar de telefon. Inainte de plecarea din Romania imi spusese ca va fi la Krasnoyarsk pe 21 iulie, pentru nuta unor prieteni. Initial aveam programat sa ajungem si noi pe 22, dar nu eram sigur cum o sa avansam. Mi-ar placea sa il intalnim si eventual sa filmam cateva scene de la nunta, ar da culoare filmului. Mi-a socotit acum ca am putea ajunge la Krasnoyarsk pe 21 iulie, dca mergem fara oprire pana la Novosibirsk si acolo ramanem o singura zi. Si la Novosibirsk am gasit pe cineva cu care am putea sa ne intalnim, un tanar om de afceri pe nume Ivan Panov, care vorbeste engleza si ar fi dispus sa ne arate orasul. Si mai am un numar de telefon al unui profesor universitar care a stat o vreme in Australia, deci este si el vorbitor de engleza. O sa-i sun pe amandoi maine, cand voi putea sa-mi dau seama daca ajungem poimaine la Novosibirsk. Deocamdata ii trimit doar un mesaj pe telefonul mobil lui Neil sa-i spun ca in principiu cred ca ajungem la Krasnoyarsk pe data de 21.
Dupa cateva minute primesc un mesaj de raspuns de la Neil ca daca ajung ne vedem la Krasnoyarsk. Asta este bine, as putea face un interviu mai amplu cu el, despre viata in Rusia in general, cel putin cum o vede el ca strain aclimatizat.
Iesirea din Ekaterinburg este destul de simpla, dar drumul este foarte aglomerat. Cred ca multa lume calatoreste fiind in vacanta, caci suntem in plin sezon estival. Soseaua care duce spre Tiumen este ingusta, are doar doa benzi si se circula intens din ambele sensuri. Daca am fi lluat-o pe autostrada spre Novosibirsk, urmatoare oprire importanta, am fi avut de travesta un colt din republica Kazahstan, ceea ce insemna o viza in plus. Autostrada a fost construita pe vremea cand Kazahstanul facea parte din URSS. Acum fiind un stat independent, trecerea granitei se face cu viza. Evident, ni s-a parut mai simplu sa ocolim aproximativ 300 de kilometri decat sa stam dupa vize si sa mai avem de trecut prin patru controale de frontiera.
Conducem foarte lent, intr-o coloana care se taraie pe sosea ce serpuieste prin niste satuce prapadite. Cateva femei stau pe marginea drumului si ofera spere vanzare fructe de padure. Ma opresc sa cumpar si eu si sunt asaltat de oferet. Casele sunt ata de drapanate incat imi inchipui ca cele cateva ruble pe care le primesc pe ce-au cules din padure inseamna destul de mult, bani de paine sau alte lucrruri strict necesare, pentru ca in mod sigur nu e o mare afacere. Cand iesim din sat, pe marginea drumului sunt cativa oameni care au de vanzare ciuperci de padure.
- Ce zici, Traiane, luam niste ciperci? il intreb pe Traian.
- Da, am putea lua, ma pricepe sa le gatesc. Dar avem cu ce?
- Este si un gratar, am si cratita si cu ce le gati. Am putea face o pauza, ca inaca murim de cald cu zapuseala asta si iar s-a incins motorul.
- Pai hai sa luam.
Opresc si cumpar ciuperci de la femeie tanara, cu cizme de cauzic verzi si o pelerina de ploaie rosie, care sta ghemuita pe marginea soselei langa niste caldari cu ciuperci cu palarii mari, galbene. Par a fi « piciorul caprioarei » si mai are si ghebe, pe care le cunosc cu siguranta. Ii dau o suta de ruble pe vreo doua kilograme de ciuperci. Am luat cam multe, dar sunt ieftine si putem manca pe saturate amandoi.
Incerc sa opresc si sa intru pe un drumeag de paman, in padure, ca saa vem umbra si lemne de foc. Pamantul este insa foarte moale si musteste de apa, asa ca trebuie sa urc din nou pe sosea si sa cautam alt loc. In scurta vreme gasec un alt drumeag lateral care merge undeva spre padure si intru pe el, pana langa un palc de salcami. Suntem la vreo 30 de metri de sosea.
Strangem niste lemne si ma puc sa aprind focul, in timp ce Traian filmeaza. Nu e rea scena si mai prindem din atmosfera calatoriei. Dupa ce fac jarul, il las pe Traian sa se ocupe de gatit. Ciupercile mai mici le face tocana, si pe cele cu palarii mari le frigem pe gratar.
Ne apucam sa mancam cu pofta. Ciupercile sunt foarte gustoase si Traian le-a gatit chiar bine. Dupa masa, strangem instrumnetele de gatit si pornim din nou la drum. Tocana de ciuoperci care a mai ramas am las-o in cratita acoperita, in masina, printre bagajele din spate.
S-a facut aproape ora 5 dupa-amiaza si este ceva mai racoare. L-am lasat pe Traian sa conduca si eu imi mai fac cateva insemnari in caiet.
Cam la jumatate de ora dupa ce am mancat incep sa simt o greutate in stomac si o senzatie din ce in ce mai pronuntata de greta. Cu siguranata de la ciuperci. Mi-au cazut greu pentru ca am macat prea multe si prea repede. Ii spun lui Traian sa opreasca si imdeiat ce cobor din masina vomit din abundenta, in iarba inalta de pe marginea soselei. N-apuc sa termin si Traian mi se alatura. Dupa ce ne desertam stomacele, ramanem palizi, indoiti de mijloc si rasufland greu pana ne revenim cat de cat. Am patit-o deci cu ciupercile siberiene!
- Nu cred ca era vreo una otravitoare, apuc sa bolborosesc, bajbaind dupa sticla de apa minerala.
- Nu, dar am mancat noi prea multe. Eu am mancat cu pofta, ca mie imi plac foarte mult si ciupercile proaspete, mai ales astea de padure, sunt greu de digerat.
- Ihi, aprob eu cu gura plina de apa minerala cu care incerc sa scap de gustul amar din gura. Ne-am indopat ca fraierii. Bine ca le-am dat afara… Esti in regula? Putem pleca, ce zici? il intreb intinzandu-i sticla.
- Da, mergem, ma simt mai bine, imi raspunde Traian dupa o scurta gargara cu apa minerala.
O luam din nou din loc, cu fetele destul de trase si stomacele bine ravasite. La Ekaterinburg i-am trimis un mesaj lui Neil cu noul meu numar de telefon. Inainte de plecarea din Romania imi spusese ca va fi la Krasnoyarsk pe 21 iulie, pentru nuta unor prieteni. Initial aveam programat sa ajungem si noi pe 22, dar nu eram sigur cum o sa avansam. Mi-ar placea sa il intalnim si eventual sa filmam cateva scene de la nunta, ar da culoare filmului. Mi-a socotit acum ca am putea ajunge la Krasnoyarsk pe 21 iulie, dca mergem fara oprire pana la Novosibirsk si acolo ramanem o singura zi. Si la Novosibirsk am gasit pe cineva cu care am putea sa ne intalnim, un tanar om de afceri pe nume Ivan Panov, care vorbeste engleza si ar fi dispus sa ne arate orasul. Si mai am un numar de telefon al unui profesor universitar care a stat o vreme in Australia, deci este si el vorbitor de engleza. O sa-i sun pe amandoi maine, cand voi putea sa-mi dau seama daca ajungem poimaine la Novosibirsk. Deocamdata ii trimit doar un mesaj pe telefonul mobil lui Neil sa-i spun ca in principiu cred ca ajungem la Krasnoyarsk pe data de 21.
Dupa cateva minute primesc un mesaj de raspuns de la Neil ca daca ajung ne vedem la Krasnoyarsk. Asta este bine, as putea face un interviu mai amplu cu el, despre viata in Rusia in general, cel putin cum o vede el ca strain aclimatizat.
K 21 - După-amiază la Ekaterinburg
Trebuie sa-mi cumpar o cartela pentru telefonul mobil cu un numar de retea din Rusia. E o varianta mult mai ieftina decat sa folosesc in roaming numarul de mobil din Romania. Neil zicea sa-mi iau un numar in reteaua MTS, care ar avea o acoperire mai buna pe traseul nostru. Neil este un tip pe care l-am gasit pe Internet, cand am cautat vorbitori de limba engleza in localitatile prin care vom trece care ar fi dispusi sa se intalneasca cu noi. Neil a fost singurul care mi-a scris si mi-a dat adresa unui tip din Ekaterinburg care avea chiar o scoala de ghizi. Respectivul nu mi-a raspuns, dar am mai tinut legatura cu Neil care mi-a last chiar un numar de telefon la care s-l sun daca am nevoie de informatii cand ajung in Rusia. Din ce mi-a spus despre el stiu ca este englez, ca este casatorit cu o rusoaica sau asa am inteles eu si s-a mutat recent din Moscova la Sankt Petersburg din cauza ca avut probleme cu « niste tipi periculosi ».
Vad un magazin de telefoane mobile de unde imi cumpar o cartela cu numar. Sunt destul de surprins sa constat ca trebuie sa-mi dau datele din pasaport. Urmele sistemului comunist se resimt inca in Rusia. Controalele de politie, reghistratia si inregistarea datelor celui posesorilor de cartele de telefon mobil. Sau poate chestia tine doar de poiltica interna a companiei de telefonie. Si mai stiu ca daca te opreste politia pe strada si nu ai acte la tine pot sa te retina in arest, cel putin pana la clarificarea situatei. Iar daca esti cetatean strain si nu ai viza, nu te expulzeaza, ci faci puscarie. Destul cat sa ne te simti prea in largul tau.
Ipe bulevardul pe care mergem spre centru atmosfera este insa foarte calma. Fac cateva fotografii si cel mai mult ma amuza un baietel de vreo cinci ani care umbla de mana cu mama lui si care l-a un moment dat a pus pe asflat balonul pe care il flutura cu mare importanta si-a sarit pe el. Incantat ca areusit sa-l sparga din prima incercare, n-a parut sa bage in sema mustarile mamicii, care a parut cumva jenata ca a devenit subiect de interes pentru un strain care face fotografii.
Dupa vreo jumatate de ora, rastimp in care am cumparat si un trepied pentru camera de filmat, ajugem intr-o zona care mi se pare mie destul de centrala, caci gasim cladirea unui teatru, o biserica mare, cu cupole aurite si un muzeu. Pe cand fotografiez o alta biserica,mai mmica din apropiere, suntem abordati de nun pensionar care statea la soare, singur pe o banca din parculetul din fata bisericii. Intrebarile obisnuite, de unde suntem si ce vrem sa vzitam, caci era evident ca suntem starini. Batranul imi spune pe scurt povestea lui, in timp ce Traian filmeaza interviul spontan. A fost inginer de drumuri, ca si tatal meu, asa ca avem un punct de unde sa devltam discutia. In plus, a facut si razboiul, ca marinar pe un vas din Marea Baltica, pe care si-a pierdut si doua degete de la mana stanga. Nu inteleg decat aproximativ jumate din ceea ce-mi spune, dar sunt multumit ca am gasit asa repede un interlocutor care accepta sa fie filmat. In plus, afalam ca suntem sin apropierea unui, parca si batranul se ofera sa ne si conduca sa arate o casa foarte veche,m in care a functionat posta inca de pe vream tarului. As aflu si ca in perioda comunista Ekaterinburgul s-a numit Sverdlovsk, de unde si numele hotelului la care stam.
Ne despartim la intrarerea in parc dupa ce schimbam numerele de telefon, in ideea ca poate ne mai intalnim maine. In parc este un lac pe care cateva barci cu vasle decriu curbe largi. O dupa amiaza foarte linistita, in care multe cupluri tinere stau la soare sau se plimba pe malul lacului. O trupa de cantareti ambulati imi atrage atentia si ne apropiem sperand sa-i putem filma. Se pare ca aparitia noastra le-a fost de folos celor trei muzicanti, caci i-am facut sa se indeparteze pe baietii beti dintr-o gasca care ii inconjurase, mai mult ca sigur in cautare de niscaiva « actiune ». Fac cunostinta cu baietii si sunt in continuare incantat , dupa filmarea cu inginerul pensionar, ca liderul trupei vorbeste bine engleza si este de acord sa-i filmam. Baietii canta destul de bine si nu stiu daca numai datorita muzicii sau si prezentei noastre, caci Traian filmeaza de zor, trecatorii sunt foarte generosi si lasa din abundenta maruntis in cutia din fata trupei, care este dintr-un oras despre care Serghei, vocalul trupei, mi-a spus ca se numeste Barnaul si ca prcatic de pe acolo se considera ca incepe Siberia.
Timp de inca vreo doua ore mai filmam prin centru, dupa care ne intoarcem la hotel. Am mers destul de mult pe jos si sunt din nou frant de oboseala. Dar de data asta o resimt alfel, satisfacut ca am resuit sa filmam ceva interesant inca de cand am ajuns in oras. Daca ajungeam la alta ora sau maine, n-am fi dat nici peste pensionarul vorbareti, nici peste baietii din Barnaul. Incep sa-mi recapat increderea in norc, care pana acum nu m-a parasit in situatiile de criza.
Traian, care a dormit mai mult la amiaza, are chef sa iasa, asa ca ii dau niste bani de buzunar si ma intind la somn. Am deschis televizorul, dar nu inteleg aprope nimic din ce vad la stiri. Pana la urma, dupa cum era si de asteptat, cele trei saptamani in care am luat lectii de rusa inainte de plecare mi-au folosit absolut pentru strictul necesar. Ma descurc cu o conversatie simpla, dar nu mai mult de atat. Dupa ce stirile se incheie cu un reportaj depre o masina care transporta oua si care s-a rasturnat spectaculos fara sa sparga toate ouale, inchid fereastra si ma intind in pat.
Inainte sa ma prinda de-a binelea somnul, aud prin perete zgomotul ritmic al unui pat exploatat muncitoreste in scop amoros, nu foarte indelung ce-i drept si ma intreb daca are vreo legatura cu cele doua fete blonde, frumusele si foarte vopsite, care au trecut la un moment dat pe coridor. Somnul greu care ma scoate brusc din circulatie lasa misterul neelucidat. Ultimul contact cu realitatea este huruitul tramvaiului care trece metodic si prelung pe sub geamuri.
Vad un magazin de telefoane mobile de unde imi cumpar o cartela cu numar. Sunt destul de surprins sa constat ca trebuie sa-mi dau datele din pasaport. Urmele sistemului comunist se resimt inca in Rusia. Controalele de politie, reghistratia si inregistarea datelor celui posesorilor de cartele de telefon mobil. Sau poate chestia tine doar de poiltica interna a companiei de telefonie. Si mai stiu ca daca te opreste politia pe strada si nu ai acte la tine pot sa te retina in arest, cel putin pana la clarificarea situatei. Iar daca esti cetatean strain si nu ai viza, nu te expulzeaza, ci faci puscarie. Destul cat sa ne te simti prea in largul tau.
Ipe bulevardul pe care mergem spre centru atmosfera este insa foarte calma. Fac cateva fotografii si cel mai mult ma amuza un baietel de vreo cinci ani care umbla de mana cu mama lui si care l-a un moment dat a pus pe asflat balonul pe care il flutura cu mare importanta si-a sarit pe el. Incantat ca areusit sa-l sparga din prima incercare, n-a parut sa bage in sema mustarile mamicii, care a parut cumva jenata ca a devenit subiect de interes pentru un strain care face fotografii.
Dupa vreo jumatate de ora, rastimp in care am cumparat si un trepied pentru camera de filmat, ajugem intr-o zona care mi se pare mie destul de centrala, caci gasim cladirea unui teatru, o biserica mare, cu cupole aurite si un muzeu. Pe cand fotografiez o alta biserica,mai mmica din apropiere, suntem abordati de nun pensionar care statea la soare, singur pe o banca din parculetul din fata bisericii. Intrebarile obisnuite, de unde suntem si ce vrem sa vzitam, caci era evident ca suntem starini. Batranul imi spune pe scurt povestea lui, in timp ce Traian filmeaza interviul spontan. A fost inginer de drumuri, ca si tatal meu, asa ca avem un punct de unde sa devltam discutia. In plus, a facut si razboiul, ca marinar pe un vas din Marea Baltica, pe care si-a pierdut si doua degete de la mana stanga. Nu inteleg decat aproximativ jumate din ceea ce-mi spune, dar sunt multumit ca am gasit asa repede un interlocutor care accepta sa fie filmat. In plus, afalam ca suntem sin apropierea unui, parca si batranul se ofera sa ne si conduca sa arate o casa foarte veche,m in care a functionat posta inca de pe vream tarului. As aflu si ca in perioda comunista Ekaterinburgul s-a numit Sverdlovsk, de unde si numele hotelului la care stam.
Ne despartim la intrarerea in parc dupa ce schimbam numerele de telefon, in ideea ca poate ne mai intalnim maine. In parc este un lac pe care cateva barci cu vasle decriu curbe largi. O dupa amiaza foarte linistita, in care multe cupluri tinere stau la soare sau se plimba pe malul lacului. O trupa de cantareti ambulati imi atrage atentia si ne apropiem sperand sa-i putem filma. Se pare ca aparitia noastra le-a fost de folos celor trei muzicanti, caci i-am facut sa se indeparteze pe baietii beti dintr-o gasca care ii inconjurase, mai mult ca sigur in cautare de niscaiva « actiune ». Fac cunostinta cu baietii si sunt in continuare incantat , dupa filmarea cu inginerul pensionar, ca liderul trupei vorbeste bine engleza si este de acord sa-i filmam. Baietii canta destul de bine si nu stiu daca numai datorita muzicii sau si prezentei noastre, caci Traian filmeaza de zor, trecatorii sunt foarte generosi si lasa din abundenta maruntis in cutia din fata trupei, care este dintr-un oras despre care Serghei, vocalul trupei, mi-a spus ca se numeste Barnaul si ca prcatic de pe acolo se considera ca incepe Siberia.
Timp de inca vreo doua ore mai filmam prin centru, dupa care ne intoarcem la hotel. Am mers destul de mult pe jos si sunt din nou frant de oboseala. Dar de data asta o resimt alfel, satisfacut ca am resuit sa filmam ceva interesant inca de cand am ajuns in oras. Daca ajungeam la alta ora sau maine, n-am fi dat nici peste pensionarul vorbareti, nici peste baietii din Barnaul. Incep sa-mi recapat increderea in norc, care pana acum nu m-a parasit in situatiile de criza.
Traian, care a dormit mai mult la amiaza, are chef sa iasa, asa ca ii dau niste bani de buzunar si ma intind la somn. Am deschis televizorul, dar nu inteleg aprope nimic din ce vad la stiri. Pana la urma, dupa cum era si de asteptat, cele trei saptamani in care am luat lectii de rusa inainte de plecare mi-au folosit absolut pentru strictul necesar. Ma descurc cu o conversatie simpla, dar nu mai mult de atat. Dupa ce stirile se incheie cu un reportaj depre o masina care transporta oua si care s-a rasturnat spectaculos fara sa sparga toate ouale, inchid fereastra si ma intind in pat.
Inainte sa ma prinda de-a binelea somnul, aud prin perete zgomotul ritmic al unui pat exploatat muncitoreste in scop amoros, nu foarte indelung ce-i drept si ma intreb daca are vreo legatura cu cele doua fete blonde, frumusele si foarte vopsite, care au trecut la un moment dat pe coridor. Somnul greu care ma scoate brusc din circulatie lasa misterul neelucidat. Ultimul contact cu realitatea este huruitul tramvaiului care trece metodic si prelung pe sub geamuri.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)