De cand am iesit din traficul bulevardului, Toyota Landcruiser cu geamuri fumurii care m-a escortat de la intrarea in oras a disparut. Am crezut ca face parte din echipa nevazuta si ma asteptam sa urmeze clasica scena in care mi se va comunica oficial ca fost o farsa. Dar nu s-a intamplat nimic. Am ajuns intamplator langa gara, am cascat gura prin zona, ne-am luat cate un sandwich si apoi am pornit in cautarea oceanului, gandindu-ma ca poate evenimentul va avea loc in conditii mai oficiale. Sau poate mai urmeaza ceva, pentru un final mai spectaculos.
Chiar si dupa atat de mult drum prin pustie, orasul de la capatul Pamantului, spre care am calatorit de o luna de zile, este dezamagitor. Mai ales dupa ce am intrat pe niste strazi mai mici, in care blocuri comuniste isi inghesuie fatadele scorojite de aerul sarat si de vanturile umede si inghetate din timpul iernii. Vladivostokul sta imprastiat printre coline si arterele principale colcaie de masini japoneze la mana a doua. Imediat ce ajungi pe stradutele laturalnice, parcarile dintre blocurile neingrijite gem de masini. Aceleasi masini japoneze si gunoaie. Ma stradui fara succes sa gasesc o iesire catre ocean. Am vorbit cu Tania si ne intalnim abia la ora cinci, deci peste vreo trei ore. Intre timp putem face baia in Pacific la care visez de luni de zile.
Aleea pe care am intrat merge in paralel cu panta, pe care sunt siruri de blocuri printre care creste o vegetatie dezordonata. Sau poate doar mi se pare, dupa atata padure. Oricum, deocamdata sunt dezamagit de oras.
Gasesc un drum neasfaltat care duce catre un promontoriu inalt. O panta abrupta coboara catre ocean, intr-un golf ingust, cu malul intarit cu tripozi de beton. Pe partea celalta sunt ancorate vapoare de marfa. Jos, intre apa si baza pantei pline de gunoaie, trec niste linii de tren si este garata o garnitura de vagoane de marfa, verzi si maro. Dincolo de linii, spre apa, pe pamantul golas pe care smocuri de iarba rara cresc ca tepii unei barbi, printre urme de focuri si gunoaie provenite din picnicuri constante, oamenii stau la plaja. Atmosfera de periferie trista si mizera este accentuata de alte doua mormane uriase de gunoaie care ard mocnit pe la jumatatea pantei iar in fundal de petele uriase de rugina de pe carena vaselor. Ceea ce era in mintea mea un romantic si misterios capat al lumii se prezinta frust ca o uriasa rampa de gunoi. Sigur n-am nimerit in cel mai reprezentativ loc, dar totusi senzatia generala de mizerie si derizoriu capata o tusa groasa din cauza primului loc din care vedem Pacificul. In loc de o plaja cu nisip fierbinte, de pe care sa eventual sa se zareasca Japonia, o rampa de gunoi pe care localnicii prepara gratare si se bronzeaza proletar.
Panta este foarte abrupta si mi-e tema ca masina n-ar putea s-o mai urce fiind atat de dereglat motorul, asa ca o parchez cum pot langa drum. Coboram prin praful gros catre apa. Traversam liniile de cale ferata si zaresc niste pusti care fumeaza ascunsi intr-un vagon. Ne gasim un loc intre patura unui cuplu alcatuit dintr-o doamna corpolenta in costum de baie in toate nuanatele curcubeului si un barbat cu o burta imensa si un slip minuscul, de un albastru strident si doua femei intre doua varste, care fumeaza si discuta ceva cu voce joasa. Barbatul pazeste cateva tepuse cu saslik, incercand sa se eschiveze de fumul nestatornic. Sotia-curcubeu studiaza o revista, cu un pahar de bere in mana. Celelalte doua femei ne studiaza pe noi pe furis, din spatele ochelarilor de soare, pentru ca evident suntem straini.
Cobor printre tripozii intre care valurile leagana ambalaje de plastic si bucati de lemn pana la o piatra plata, pe care imi las lucrurile. Pandesc un moment in care imi pot scoate toate hainele si ma arunc in apa. Nu este foarte rece, in shimb este adanca. Ma stradui sa fac abstractie de mizerie si ma indeparatez de mal dand cu putere din maini si din picoare. Sunt dezamagit si nu-mi face nici o placere sa inot, desi in mod normal as fi incantat. Traian inoata in apropiere. Peisajul ne taie cheful de vorba.
Ma spal ascuns printre tripozi, sapunindu-ma de doua ori. Apoi astept sa ma usuc, fumand pe piatra de langa apa.
Urcam din nou catre masina, purtand ultimele haine relativ curate pe care le mai avem. Niste copii coboara in fuga in urmarirea unei mingi de cauciuc decolorat care se rostogoleste la vale, umplandu-ne de praf. Ajung langa masina si cand dau sa descui usa, raman blocat. Capota motorului si plafonul sunt indoite foarte tare. Cineva ne-a sarit pur si simplu cu picioarele pe masina. Dupa adancimea indoiturilor, trebuie sa fi fost o persoana foarte grea, de cel putin 80 de kilograme. Cu siguranta n-a fost un copil. Traian priveste si el imaginea neverosimila, la fel de stupefiat.
-Cine crezi ca a facut asa ceva?
-De unde sa stiu… Cu siguranta un tampit! A vazut ca este o masina straina si cine stie ce i-o fi trecut prin cap…
Ma uit in jur si dezamagirea grea pe care o resimt fata de orasul supranumit de rusi Stapanul Estului imi lasa un gust teribil de amar. Scuip in praf, injurandu-l in gand pe cel care mi-a indoit masina. Daca cumva si asta este o chestie pusa la cale de echipa de la camera ascunsa, au atins apogeul cretinismului. Sau poate ca nu… Totusi, daca erau in zona, de ce n-au intervenit? Sau poate oricum era prea tarziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu