Soseaua cu patru benzi este deja foarte aglomerata, in ambele sensuri. Se circula cu aproximativ 100 de kilometri la ora si Dacia se se scutura din toate incheieturile, fiindca are probleme cu suspensiile, cu alimentarea si cu cutia de viteze. O minune de dimensiuni cosmice face ca motorul nu numai sa mai fie in interiorul caroseriei, dar si sa functioneze la o viteza care sa ne mentina in esalonul fruntas. E foarte cald si prin geamul deschis aerul incins are miros de mare. Daca in locul meu ar fi un cimpanzeu dresat, sunt sigur ca ar face o treba la fel de buna. Nu ar trebui decat sa calce accelaratia si sa tina de volan cu o singura mana, iar cu cealalta se poate scarpina sau scobi in nas. Sau sa se strambe rasfrangadu-si buzele la partenerii de trafic… Coloana mea vertebrala este singurul sprijin pentru sacul plin de calti care sunt acum. Sunt mai putin de 20 de kilometri pana la Vladivostok. Asta inseamna ca in jumatate de ora ajungem. O supa rasuflata imi tine loc de ganduri, care nu sunt decat niste taitei unsurosi. Unul dintre ei pluteste mai aproape de suprafata: inca jumatate de ora pana la destinatia finala! Al doilea ca dimensiune si consistenta se rasuceste lasciv, lasand sa se vada pe el o informatie mai putin dramatica: treizeci si una de zile de la plecarea din Cluj-Napoca. Un altul imi arata ca am parcurs 11.300 de kilometri. Un morcov vorbitor din supa de ganduri ciocane in capacul cratitei care imi tine loc de cutie craniana, in care creierul meu fierbe innabusit, cu o mica pancarta pe care scrie cu pixul: un sfert din circumferinta Pamantului. Sau altfel spus, terminam cel mai lung traseu rutier din lume si ceva pe deasupra, cu rabla care implineste anul acesta 22 de ani. Iar eu ma simt ca dracu’. Mi-e uscata gura, ma ustura pielea din cauza jegului, ma doare capul si am o senzatie de greata de toata frumusetea.
Am reusit aseara sa ma cert din nou cu Traian si acum sta pe locul din dreapta si tace.Ma intreb ce scrie pe taiteii din capul lui. Acum jumatate de ora mi-a spus sa conduc mai incet. Accelarasem pana la 130 la ora. Pentru o masina de 20 de ani, a carei viteza maxima din constructie este 146 de kilometri la ora, as putea spune ca este remarcabil. Este greu de spus despre o Dacia ca ar fi o masina buna. Eu as zice ca este un mijloc de locomotie care necesita o anumita indemanare. Ceea ce a fost cel mai important este ca si eu si Traian suntem obisnuiti sa conducem rable, si mai ales Dacii, care este normal sa functioneze anormal. Ar trebui sa fim foarte veseli. Mai avem putin si terminam o calatorie a dracului de grea, intregi, cu masina cu care am pornit si incadrandu-ne in timpul stabilit si in bugetul mai mult decat modest. De filmat, am reusit sa filmam, chiar daca nu pe cat as fi dorit. Totusi, cred ca poate iesi un film documentar interesant, pentru ca asta ne-am propus sa obtinem din aceasta calatorie. Suntem atat de epuizati fizic si psihic incat ne este greu sa mai savuram victoria. Cel putin asa mi se pare mie, din cauza taiteilor pe care scrie FARSA . Fiind mai multi decat trebuie, strica gustul.
Soseaua coboara intr-o panta lina si coteste usor spre dreapta. Un monument reprezentand un marinar cu un stindard se inalta la vreo 15 metri. La baza sta scris numele orasului. VLADIVOSTOK. Am ajuns. VLADIVOSTOK. Vederea insemnului oficial al orasului are efectul unei doze de adrenalina.
-Gata, am ajuns! ma intorc eu luminat catre Traian si-i trag un ghiont prietenesc in umar.
Traian se fereste ca un copil, dar vad ca-i infloreste si lui zambetul pe fata.
-Da, am ajuns! Bine c-am ajuns Hai sa filmam! raspunde el si pe masura ce vorbeste devine tot mai plin de viata. Hai sa filmam monumentul asta si sa ne fotografiem, ca de asta ne-am chinuit atata. Sa vada si aia de-acasa! Ca nu credeau…
Da, nimeni nu credea ca vom reusi. Cate emotii am avut si eu, de cateva luni incoace, de cand m-am hotarat sa incep proiectul !… Parchez masina chiar la baza monumentului, urcandu-ma cu rotile pe bordura. Coboram cu picoarele moi si inca indoiti de spate. Masinile trec in viteza in ambele sensuri si ma gandesc ca pasagerii nici nu-si inchipuie ca venim din partea celalta a lumii. Cerul este foarte albastru si fara urma de nori. Dacia ranjeste stramb, cu farurile crapate si tabla indoita, sprijinita intr-o rana pe bordura inalta. Pentru cateva clipe imi dau seama de mine, asa cum sunt, ca si cum m-as privi dinafara. Ars de soare pe fata, pe ceafa si pe brate, cu parul murdar si incalcit, cu ochii injectati si infundati in cap de oboseala, adus de spate, cu camasa kaki si pantalonii plini de vaselina si de praf, transpirat, putind pur si simplu si totusi dintr-odata vesel, desi acum cateva minute eram apatic si acru. Singurul motiv pentru care nu-mi desprind din umar bratul stang ca sa ma scarpin cu el pe tot spatele este ca nu cred ca as mai putea sa-l fixez la loc…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu