Drumul se intinde in linie drepta cat vezi cu ochii. Traficul este din nou destul de sustinut, adica vreo patru-cinci masini pe ora. Pentru pustietatea asta, mi se pare destul. Zona este plata si copacii sunt imprastiati in palcuri rare, prin iarba inalta si foarte proaspata. Cerul aste de un albastru impecabil. Cei cativa nori albi trec rar prin dreptul soarelui orbitor.
Cand Traian ridica mana ca este pregatit, pornesc catre el, accelarand la maximum, pana cand trec de 100 la ora. Vreau sa filmeze masina trecand in viteza pe drumul drept ca o sfoara si starnind un nor de praf ca in desene animate. Dupa ce parcurg cam jumate de kilometru, ma intorc si repet manevra. Apoi ma opresc sa-l iau pe Traian, care isi freaca de zor pielea. Tantarii si alte gaze pisca in plina zi cu energia unor copii in vacanta, la aer curat. Lipsa poluarii le face sa prospere si sa incerce sa se infrupte din orice vietuitoare cu sange cald. Pe langa solul mlastinos in ce mai mare parte si iernile extrem de reci, un alt motiv care face Siberia atat de inospitaliera sunt roiurile de gaze care fac ravagii in scurta perioada cand clima este prietenoasa.
Masina alba "de control" asteapta sa ne continuam drumul, punandu-se in miscare dupa ce am ajus la distanta maxima de la care mai putem sa ne observam reciproc. A aparut in spatele nostru dupa ce-am plecat de la ultima stainaka.
Desi dereglat din nou, motorul functioneaza suficient de constant incat sa ne permita sa avansam cu o medie de 90 de kilometri la ora. Maine cel tarziu ajungem la Habarovsk si de acolo vom fi din nou pe asfalt.
Inca o ora de drum intins, in plin soare. Trebuie sa facem o pauza, sa las motorul sa se mai raceasca. Traversam un pod foarte inalt, in capatul caruia este oprit un autobuz. Undeva, in valea adanca, o parte din calatori au coborat la apa si se scalda. Opresc in celalt capat, apoi vad pe stanga o zona de ciment care ar putea fi o parcare si traversez drumul pana la ea.
Parca incepe sa se innoreze putin. Vreau sa ma intind, pentru ca statul in masina este prea obositor. Scot izolirele si le intind langa masina, pe ciment. Cativa copaci tin putina umbra. Ne acoperim cum putem orice bucata de piele, ca sa ne ferim de gazele ce roiesc in continuu.
Nu reusesc sa dorm, dar stand intins mi se mai relaxeaza cumva trupul, desi doar partial, pentru ca prin salteua subtire de spuma poliuretanica simt duritatea cimentului din plin. Ma ridic in capul oaselor si fumez. Fumul tigarii indeparteaza doar partial tantarii. Imediat ce iau tigara de la gura si fumul se risipeste, tantarii ataca fara mila si trebuie fie sa-mi dau palme, fie sa trag din nou din tigara.
Traian a adormit si cand trece o ora de la oprire, ma apuc sa strang lucrurile. Terminam de pus tot ce avem inapoi in masina si il las pe el sa conduca. Astept, cu ochii inchisi pe jumatate, sa ajungem la urmatoarea statie de benzina.
Suntem din nou pe langa linia de cale ferata si drumul se bifurca, ocolind o localitate mica. Ramanem pe langa calea ferata. O masina cu o multime de bagaje ne depaseste riscant. Traian nu spune nimic. Tuseste si isi scarpina absent muscaturile proaspete de pe maini.
Oprim langa o benzinaria mica, paraginita, doar cu doua pompe, la care dam peste masina care ne-a depasit mai devreme. Astept sa termine de alimentat ca sa pot plati si eu la ghiseul protejat cu gratii si plasa de sarma. Soferul, un barbat carunt, corpolent, ma priveste urat, ca si cum eu i-as fi facut ceva rau si nu el ar fi fost cel care a condus agresiv. Din buna-dispozitia de dimineata nu mi-a mai ramas nici o urma. Il privesc si eu tinta, pana cand isi muta privirea in alta parte. Ma duc sa iau pompa si il aud maraind ceva, pe cand se suie in masina. Cu siguranta o injuratura, la care ii raspund in gand.
Este trecut de cinci dupa-amiaza si un indicator anunta ca mai sunt 170 de kilometri pana la Birobidjan. Nu zice nimic de Habarovsk, dar cred ca nu sunt mai mult de 300. Dintr-o data, cei 1000 de kilometri pana la Vladivostok incep sa atarne tot mai greu. Par sa se mute odata cu noi. Si dimineata credeam ca mai sunt doar 1000 si m-am inselat. Ca in orice calatorie lunga, ultima parte devine tot mai apasatoare. Ca si cerul care s-a acoperit de nori cenusii, pe care un vant statornic ii aduce dinspre ocean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu