Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

sâmbătă, 9 octombrie 2010

K 74 - Furtună ca în filme

Perdeua neagra acoprea orizontul cu o viteza incredibila. Vine fix din fata noastra si se ridica vazand cu ochii. Drumul, drept cat vezi co ochii, se pierde in intuneric. Vantul bate cu putere, clatinand masina din lateral. N-am mai prins de mult o furtuna. Opresc ca sa fotografiez si picuri rari incep sa cada, lasand gauri ca de gloante in praful drumului. Un fulger bradeaza intunecimea perdelei de nori negri. Albul orbitor se bifurca inainte sa loveasca pamantul. Un altul ii urmeaza si apoi inca unul.
-Mama, ce fulgere! Parca sunt facute pe calculator! strig eu catre Traian. Ai prins ceva pe film?
-Da, il am pe ultimul! imi raspunde el excitat.
-Excelent! Hai in masina, ca se uda camera!
Abia avem timp sa inchidem portierele cand ploaia incepe sa se reverse intr-o aversa incredibila. Suvoaiele cad cu atat furie pe parbriz incat nu vad mai nimic. Rapaiala ploii pe masina aduce cu zgomotul pe care l-ar face mai degraba niste pietricele si nu stropii de apa. In cateva secunde, stratul gros de praf si jeg adunat in cei aprope 10.000 de kilometri este sters de suvoiul de apa. Pornesc stergatoarele pe viteza maxima si abia reusesc sa vad drumul. Noroc ca am de condus in linie dreapta si gropile nu sunt foarte adanci. Din sens invers vad lumina altor faruri si ma consoleaza ideea ca nu suntem singurii prinsi pe drum de furtuna violenta. Nici nu-mi dau sema daca ar fi mai bine sa stam pe loc sau sa ne miscam. N-am mai vazut astfel de fulgere de la ultima furtuna din largul Atlanticului, cand pornisem din New York spre Bahamas. Caroseria masinii are destul de multe sanse sa atraga o descarcare electrica in peisajul plat si lipsit de copaci. De cand am ajuns din nou la autostrada in constructie, drumul este mult mai drept si mai bun iar peisajul din jur schimbat. Din nou strabatem un fel de campie mlastinoasa, din care padurea s-a retras undeva in departare. A trecut mai bine de o ora de cand am depasit Mogocha, unde am facut plinul. Cand am iesit de pe drumul forestier, am dat la intersectie cu autostrada, sau mai bine spus cu ceea ce va fi peste cativa ani autostrada, de un indicator rutier, indoit de alice sau gloante de pistol, care anunta Mogocha la 7 kilomeri si Habarovsk la 1530. O mie cinci sute treizeci de kilometri pana la Habarovsk. Cifra mi s-a parut uriasa. Nu cred ca in Europa exista indicatoare cu astfel de distante. Iar indicatorul care servise de tinta m-a facut sa-mi inchipui fie o distractie de betivi, fie razbunarea copilareasca a cuiva exasperat de starea proasta a drumului. Sau ambele situatii la un loc.
Dupa jumatate de ora, ploaia scade in intensitate, dar mentine un ritm constat. Incepe sa se intunece, mai repede ca de obicei, din cauza norilor care inca formeaza un strat compact. Socotesc ca daca au mai ramas mai putin de 1500 de kilometri pana la Habarovsk, cu cei inca 700 pana la Vladivostok, mai avem cam 2000 si terminam calatoria. Teoretic, i-am putea parcurge in doua zile jumatate sau trei. Dupa atata oboseala, cele trei zile capata o ciudata ambivalenta. Pe de o parte, inseamna foarte putin. Pe de alta, atarna la fel de greu ca tot ceea prin ce am trecut pana acum. Ar parea ca nu avem mare lucru de facut, daca masina se tine bine. Trebuie sa tii de volan, sa apesi accelertia, sa franezi si sa schimbi vitezele. Monotonia unei autostrazi este intrerupta aici de grija de a gasi viteza cu care masina ruleaza cel mai bine, in functie de starea gropilor si dimesiunea pietrelor de pe drum. Cand pietrisul este mai marunt si mai bine compactat, Dacia noastra evolueaza bine la peste 100 de kilometri la ora. Pe alte portiuni trebuie mers ma incet, cam cu 70 sau 80.
Nu pot sa-mi imaginez cum arata Vladivostokul, ci doar ca va fi o imensa usurare sa ajungem acolo. Sa ajungem si sa dormim, sa ne spalam si sa mancam niste mancare gustoasa, care sa ne faca placere si nu doar sa ne potoleasca pur si simplu foamea. Imi inchipui in schimb starea de bine pe care ne-ar da-o cateva zile de plaja pe malul oceanului. Vom avea ocazia sa inotam in Pacific! Mi-as satisface un vis din copilarie. Stiu ca imaginatia este de multe ori mai grozava decat realitatea si ma astept sa nu fiu atat de excitat pe cat sunt acum. Dar cu siguranta voi fi fericit sau cel putin multumit. Si bineinteles, cea mai mare satisfactie va fi ca am reusit sa incheiem o calatorie unica. Sper ca ma voi putea abtine si nu voi fi prea acid cu cei care ne-au etichetat de nebuni si si-au camuflat lipsa propriului etichetand calatoria ca imposbila. Da, este foarte grea, dar nu imposibila. Din pacate, n-am reusit sa filmam momentele cele mai dramatice si asta ma roade. Aici intr-adevar am gresit. Trebuia sa existe cineva care sa fie doar cameraman si nu si sofer, asa cum este Traian. Ne-am asumat prea multe sarcini. Dar cine stie, poate va fi un film bun. Cu sprijinul colegilor rusi, sunt sanse.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu