Bolovanii de pe drum sunt aproape cat bostanii. Slalomul printre ei a devenit un chin si fiecare suta de metri parcursa ne face sa ne intrebam daca nu cumva am gresit drumul. Totusi, in fata noastra mai sunt cateva masini care merg in aceeasi directie. S-a intunecat de ceva vreme si din sens opus n-au mai venit decat doua camioane, din cele care lucreaza la drum.
La un moment dat, coloana din fata se opreste si trebuei sa stam si noi pe loc. Soferii celor patru masini se aduna la sfat. Cobor si eu sa verific nivelul apei din radioatior. A scazut din nou, din cauza supra-incalzirii motorului.
Un barbat vine dinspre ultima masina sa ne intrebe ce stim despre drum. Dam din umeri. Ne spune ca au aflat ca este tot mai rau si ca ar mai fi o varianta, dar ar trebui mers inapoi vreo 40 de kilometri. Vad ca cei din grup, in care sunt si copii, se urca din nou in masini. S-au hotarat sa se intoarca pentru ca masinile pline de bagaje sunt prea grele pentru drumul rau. In mai putin de un minut dispar in intuneric dupa prima curba si ne trezim singuri pe drum.
-Ce facem ? intreaba Traian. Ne intoarcem si noi?
-Pai ei ziceau ca au masinile prea joase… A noastra are garda ceva mai sus. Poate ar trebui sa continuam. Daca asta este drumul, n-are sens sa ne intoarcem. Pierdem vremea.
-Dar daca mai incolo este si mai rau?
Ce-as putea raspunde? Evident ca nu am nici o informatie in plus fata de Traian. Pur si simplu trebuie sa ne hotaram. Eu unul as merge inainte.
-Hai inainte. Asa ne-au zis si la popas, ca inca vreo suta de kilometri este foarte rau. Cat am mers pana acum. Vreo treizeci-patruzeci?
-Da, ma, da daca pateste ceva masina? ezita Traian.
-Daca ne intoarcem inapoi inca patruzeci de kilometri pe de o parte pierdem vremea, chinuim masina din nou si nici nu stim cu cat mai buna este ocolirea. Oricum trebuie sa mergem patruzeci de kilometri inapoi pe un drum foarte prost. Mai bine mergem astia patruzeci de kilometri inainte, si dupa aia mai avem un pic si scapam. Ce zici?
Traian pare convins de rationament, dar nu pe de-antregul. Isi trage din nou de cozorocul sepcii, cum face el cand este stresat sau incurcat.
-Bine, hai sa mergem inainte. Dar conduc eu pana se face drumul mai bun, ca tu n-ai rabdare si poate patim ceva cu masina.
Sunt de acord si dupa ce mai arunc o privire pe drumul pustiu, pornim motorul si urc in dreapta. O lumina care oscileaza in ritm cu gropile se apropie din fata. Este un autoturism japonez. Deci vine dinspre Vladivostok. Lucrul asta ne da curaj sa pornim inainte. Ar fi fost bine sa putem intreba soferul despre drum, ca sa avem o informatie concreta, dar pana sa ne hotaram masina a trecut deja pe langa noi.
Luna se vede cu intermitente printre norii scamosati. Farurile noastre slabe fac ca pustiul din jur sa para si mai neprimitor. Ma aplec spre casetofon, sa pun niste muzica. Tacerea noastra este prea apasatoare. A inceput sa fie frig. Nu este prea confortabil pentru noi, fiindca suntem obositi si frigul ne accentueaza disconfortul, dar este mai bine pentru motor, care se raceste mai bine. La viteza asta de melc, in arsita din timpul zilei apa ar incepe sa fiarba in mai putin de o ora.
Pentru ca nu am nimic de facut decat sa privesc neputincios succesiunea de bolovani si sa ascult pocnetele suspensiilor, inchid ochii. Parca este si mai rau, sa simt doar zgaltaiturile, fara nici un reper vizual. Cand deschid ochii, vad in oglinda o luminita care se misca undeva in spatele nostru. Poate ar trebui sa ma bucur ca nu suntem singuri pe drum, dar in acelasi timp intunericul face ca orice alta prezenta sa fie si o potentiala amenintare.
Ma uit la Traian si vad ca are toti muschiifetei cazuti de oboseala. Sunt sigur ca la fel de descompus trebuie sa arat si eu. Starea de relaxare de la popasul in care ne-am scaldat este deja o amintire indepartata.
-Mai bine ne-am opri, zic eu fara convingere.
-Sa ne oprim in pustiul asta? Unde sa ne oprim?! imi raspunde Traian cu un ton care oscileaza intre iritare si deznadejde.
- Pai decat sa mergem asa, ca chiorii…
Renunt sa imi continui fraza. Lumina din spatele nostru se misca in ritmul gropilor, fara insa sa se apropie la o distanta la care sa pot distinge de la ce fel de masina este.
Mai trece o jumatate de ora si iata-ne ca am ajuns sa conducem pana la miezul noptii. Drumul incepe sa coboare in serpetine stranse si dupa o curba ajungem langa o ingramadire de remorci-rulota, inconjurate de un gard din panouri metalice. Un bec agatat in varful unui stalp de lemn lumineaza o bariera. Nu se zareste nici o lumina. Nici o miscare. Pe dreapta, niste stalpi de beton sunt intinsi in lungul drumului. Ceva mai in spate, siluetele intunecate ale unor utilaje aduc cu niste animale uriase adormite.
-Gata, hai sa ne oprim aici! Am mersul destul pentru astazi, spun eu mai relaxat ca simt o prezenta umana in mijlocul padurilor.
Traian opreste motorul si masina ramane parcata in lumina becului de langa bariera, langa gramada de stalpi de beton. Cobor sa ma usurez si simt imediat umezeala patrunzatoare a noptii. Undeva in dreapta se aude zgomotul unui rau. Pe cand ma urc din nou in masina, luminile care veneau in spatele nostru se apropie printre copaci. Este o duba de culoare inchisa, care se opreste la vreo zece metri in spate. Farurile se sting fara ca cineva sa coboare. Inchid ochii si ma las pe spate, cu sacul de dormit tras peste cap. In linistea deplina se mai aude doar susurul apei nevazute.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu