Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

Traseul expeditiei HELLO SIBERIA

sâmbătă, 9 octombrie 2010

K 67 - Tărâmul cauciucurilor explodate

Portiunea de vreo 30 de kilometri de drum asfaltat de dupa Chita mi-a dat false sperante. Speram prosteste ca drumul rau sa nu fie asa de rau, macar nu pe lungimea celor 1800 de kilometri pana la Habarovsk. 1800 de kilometri inseamna de doua ori traversarea Romaniei pe cea mai lunga distanta, adica in diagonala de la vest, dispre Ungaria, pana la Marea Neagra sau Bulgaria. Dar asfaltul s-a terminat si suntem intr-o intersectie prin care vantul imprastie praful alburiu starnit de masinile care in marea majoritate vin dinspre est, adica dinspre Vladivostok. Incolo merg aproape numai camioane, in timp ce dinspre est vin masini japoneze, prafuite, cu partea din fata invelita in fasii de banda adeziva, care sa le protejeze tabla si farurile de pietrisul marunt care sare in toate partile, proiectat de rotile celorlalte automobile din trafic. Sunt masini la mana adoua, pe care dealerii rusii le aduc din Japonia cu bacul si le revand in general in partea europeana a Rusiei. Cei mai bine organizati aduc cate doua sau chiar trei masini pe camionete cu platforme, in timp ce dealerii incepatori sau mai saraci, le aduc «pe roti». Cand am proiectat calatoria, aceasta era singura infromatie despre drumul rau pe care o stiam – ca pe el circula masini japoneze «de oras», adica nu de teren, care vin de la Vladivostok. In concluzie, drumul neasfaltat este practicabil sezonier. Caci imediat ce incep ploile, noroaiele fac aproape imposibila circulatia, iar zapezile intrerup orice activitate pana primavara.
La rascruce sunt cateva dughene de tabla, care servesc de statie de benzina, ateliere de schimbat cauciucuri si magazine alimentare. Oprim si noi, ca sa mai cumpar niste provizii si sa intreb de starea drumului. Un barbat corpolent, carunt, care transpira abundent mesterind langa masina desi este doar in maieu si pantaloni scurti, imi arata doua cauciucuri sfasiate, aruncate intr-un morman. Imi spune ca i-au explodat pe drum. Un alt sofer, al unei Mazda rosii, intra si el in vorba, spunadu-mi ca drumul este foarte rau si in nici un caz sa nu plecam mai departe fara macar doua cauciucuri de rezerva. N-am decat unul, si acela destul de uzat. Cauciucurile noi pe care le-am pus la plecarea din Romania n-au avut pana cum nici o problema, in afara de unul, care la un moment dat s-a dezumflat. Privirile neincrezatoare ale celor doi, atunci cand vad masina noastra, nu ma incurajeaza prea mult.
Ne inscriem in coloana catre est, inghesuiti intre tiruri. Un nou post de control cu bariera subliniaza inceputul greului. Controlul decurge fara probleme si scapam fara nici o intrebare despre reghistratia pe care n-am mai facut-o. Politistul care ne-a verificat actele parea chiar impresionat ca am reusit sa parcurgem atat amar de drum cu rabla si ca mai mergem si spre Vladivostok. A fost prima data, dupa experienta de la Voronej, cand ne-am permis sa spunem adevarata destinatie la un control de politie. Acum chiar nu mai exista nimic semnificativ pana la Pacific si este evident ca noi, in calitate turisti straini, nu putem merge decat catre faimosul oras.
Pornim si ajungem din urma cateva tiruri din coloana, pe care drumul prost nu-mi permite sa le depasesc pentru catava vreme. Cand prind o portiune mai dreapta, accelerez puternic si ma bucur sa simt ca motorul trage fara poticnelile de ieri, acum ca are uleiul proaspat schimbat. In vreo zece minute reusesc sa ajung in fruntea coloanei si s-o las in urma. Viteza masinii oscileaza intre 60 si 80 de kilometri pe ora, caci mai mult nu-mi permite drumul. Chiar si asa este riscant, din cauza pietrelor si gropilor care se succed neuniform. Ma stradui, ca la raliu, sa ghicesc traseul optim, care sa-mi permita sa raman cuplat in viteza a patra. Drumul prafuit pana acum a devenit rosiatic, umezit de o ploaie recenta, care a lasat chiar mici balti.
Aerul s-a racorit odata cu apropierea serii si pe varfurile padurii, in care predomina pinii, sta agatata o ceata subtire, in fasii semi-opace. Un elicopter trece pe deasupra noastra, facandu-ma sa ridic instinctiv privirea catre cerul violaceu. Acesta este un lucru deosbit in Siberia, culoarea cerului la rasarit si la apus, pe care aerul foarte curat il face sa capete nuante foarte pure, care trec de la bleul transparent al amiezii la violetul crepuscului.
Oricat ma straduiesc sa merg mai repede, drumul urca si ma forteaza sa incetinesc simtitor si sa jonglez intre treapta a doua si a treia, pentru ca nu pot merge mai repede de 40 de kilometri pe ora. Foarte putin si asta ne ingrijoreaza. Facem un calcul sumar ca la o medie de 200 de kilometri pe zi, mult sub cei aproape 500 in care ne-am incadrat pana acum si pe care i-am depasit de multe ori, am mai avea nevoie de 10 zile ca sa ajungem la Vladivostok. Exact la o zi dupa zborul catre casa. Situatia nu poate fi asa de pesimista insa, pentru ca soferii care veneau dintr-acolo ne-au spus ca in medie se fac trei zile de la Vladivostok la Chita, daca se conduce non-stop. Deci in mare parte drumul trebuie sa fie mult mai bun, ca sa permita o medie orara de 80 sau 90 de kilometri. Totusi, starea foarte rea a drumului in momentul de fata ne sperie, pe mine si pe Traian. Cand ajung sa merg doar cu viteza a doua mai bine de jumatate de ora, Traian imi cere sa-l las la volan, caci se vede ca mi-am pierdut rabdarea si fortez masina printre bolovanii tot mai mari si mai desi. Se teme, pe buna dreptate, ca o sa pateasca ceva masina tocmai acum, cand mai avem un sfert din calatorie si suntem pe zona cea mai grea.
Schimbam locurile si imi las scaunul pe spate, incercand sa atipesc si sa nu mai vad drumul, care ma exaspereaza. Masina se zgaltaie prea des ca sa pot sa dorm si la ficare miscare violenta nu ma pot abtine sa nu deschid ochii sa sa ma holbez la drum. Dupa inca doua ore chin, ajungem odata cu inserarea la un popas plin de masini bandajate cu fasiile de panza alba adeziva si de eternele camioane grele. Este vremea sa mancam ceva mai consitent, pentru ca suntem rupti de foame.
Inauntrul cladirii simple, cu pereti cenusii si acoperis de tabla zincata, este o singur masa libera, pe care o ocupam cu mare satisfactie. Desi este aglomeratie, comanda soseste rapid si incepem sa infulecam in tacere, inconjurati de aburii de mancare gatita in care se amesteca zumzetul monoton al discutiilor si zgomotul de fond al unui radio nevazut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu