De pe strada principala gasim la o intersectie cu un alt drum de pamant o casa in care functioneaza un mic magazin. Inautru sunt doua femei. Una este vanzatorea, in spatele tejghelei, iar celalta este o clienta insotita de doi copii mici. Dupa trasaturile asiatice, trebuie sa fie de origine buryata, caci regiunea de langa Baikal se numeste Buryatia. Dupa ce copii capata niste acadele pe care se apuca sa le roada cu mare entuziasm, cer si eu o paine, tigari si sase cutii de bere. Ne intoarcem la masina si banuind ca drumul de pamant o sa iasa inapoi, pe langa case, catre cel care duce dincolo de sat, spre capatul insulei, pornesc pe el. Dupa vreo douazeci de metri simt ca rotile se afunda tot mai adanc in nisip si apoi, oricat accelerez, raman impotmolit. Nu inteleg cum este posibil, caci am mers aproape de niste urme proaspete de roti. Nu are sens sa incerc sa misc masina, caci mai tare m-as impotmoli.
-De ce te-ai bagat pe acolo? face Traian nervos. O faci dinadins!
Replica lui mi se pare total deplasata. Cum sa vreau sa ma impotmolesc? Iar incepem teatrul absurd? Nu zic nimic si cobor din masina, in timp ce el porneste spre sat. Rotile sunt infundate in nisip pana la jumatate. Daca as reusi sa ies la suprafata, este posibil sa prind putina viteza si sa parcurg cei trei metri spre dreapta, unde din nisip ies fire de iarba. Acolo este probabil ca solul sa fie mai stabil. Nu ma asteptam sa dau de nisipuri miscatoare pe ulita unui sat din Siberia…
Scot din portbagaj o bucata de carton, ramasa de la o cutie mai mare si dupa ce scobesc cat pot cu mainile goale in nisipul de sub roata din dreapta, incerc s-o potrivesc sub caucic. Nisipul este atat de fin incat este aproape fluid. Nici la o adancime de douzeci de centimetri nu se simte mai tasat. Desfac un izolir si incep sa sap sub cealalta roata. Situatia pare si mai grava aici. Stau in genunchi si trag fara rezultat cu ambele palme facute caus nispul spre mine. Ca si cum ar fi apa, se scurge la loc. Dupa zece minute, cred ca am reusit sa mut putin cativa pumni de nisip. Indes cum pot izolirul sub caucic si dupa ce fac manevra cu electromotorul, ma sui la volan. Accelerez si simt ca masina este cat pe ce sa se smulga din nsip, ca mai apoi sa se scufunde mai tare. Daca si fi reusit sa pun izolirul cum trebuie, cred ca s fi reusit sa ies. Cobor si reiau operatia. A trecut mai bine de jumatate de ora de cand ma chinui ingenuncheat langa masina si incep sa cred ca n-am nici o sansa.
Traian apare topaind cu pasi mari pe langa o duba maro.
-Scoate cablul de remorcare! imi striga. O sa ne traga cu duba.
Duba, un GAZ de vreo 20 de ani, se opreste in dreapta, unde solul este mai stabil. Din ea coboara intai o femeie maruntica, trecuta de patruzeci de ani, cu un pantalon si o bluza de culoare inchisa. Buryata, cu siguranta. Femeia inconjoara masina si deschide portiera soferului, de unde se pravaleste pe jos un buryat mai mic decat ea de statura. Este atat de beat incat femeia reuseste cu greu sa-l tina pe picoare. Omuletul ma priveste in ochi, mi se repede in brate, apoi se sforteaza sa se sprijine de mine ca sa ma mai priveasca o data, in timp ce ingaima ceva. Apoi, in timp ce se agata cu o mana de mine ca si cum ar fi pe puntea unui vas in plina furtuna, cu celalta descrie un arc de cerc care inteleg ca este traseul pe care trebuie sa-l urmez. Sunt cam la doi metri in afara directei pe care mi-o arata. Acolo pamantul trebuie sa fie mai ferm. Ii spun ca am inteles si ne apucam sa legam cablul de unul dintre lonjeroane. Bara din fata risca sa se rupa din tabla veche si ruginita.
Dupa ce pornim din nou motorul Daciei, duba maro, care are tractiune pe toate rotile, se opinteste caraind puternic pana cand soferul reuseste sa o cupleze in viteza si simt cum smulge masina noastra din nisip. Incerc sa ma tin dupa ea si cand simt ca am iesit complet la suprafata, claxonez. Duba se opreste si dupa ce desfacem cablul. Soferul se agata in ultima clipa de manerul portierei, cat sa sa nu aterizeze cu capul in nisip, dupa care vine catre masina noastra. Inteleg ca asteapta o recompensa si ii dau doua sticle de bere. Omul da din cap aprobator, iar din mana imi arata sa continui. Ii mai dau inca doua beri. Mana mai cere. Ii dau si ultimele doua beri si trebuie sa explic proprietarului mainii ca asta este tot si nu are sens sa-si mai obosesca mana cu miscarea de solicitare. Omul isi priveste fix mana care se roteste independent de vointa lui si in cele din urma reuseste, printr-un efort hipnotic, s-o opreasca din rotatie.
Ma sui din nou la volan si dau sa ocolesc duba, ca sa ajung la capatul portiunii de nisip, care este la mai putin de cincisprezece metri. Nu-mi vine sa cred ca dupa cateva secunde ma afund din nou in nispul miscator, de data asta mult mai puternic. Femeia si Traian striga dupa buryatul din duba, care aude cu greu si se opreste. Cade din nou din masina in bratele sotiei si apoi vine catre mine si imi mai arata o data traiectoria pe care trebuie s-o pastrez. Rasufla greu si ochii i se rotesc in cap in toate directiile. Cred ca daca mi-ar mai respira in fata, m-as putea imbata si eu.
Sotia buryata isi frange ingrijorata mainile.Traian este extrem de furios, convins ca fac chestia asta dinadins. N-are sens sa-i mai explic nimic. Eforturile noastre deconcertate sunt cu siguranta hilare privite dinafara si dramatice pentru noi. Legam din nou Dacia de duba si o tragem legata pana la portiunea sigura. Buryatul mai cere bere si este aproape nervos ca nu mai am ce sa-si ofer. Un alt barbat sosit intre timp si sotia reusesc sa-l suie in masina, care porneste dupa ce cutia de viteza caraie din cauza incercarilor nereusite ale soferului de a cupla treapta corecta.
Cand ne intoarcem pe drumul principal, Traian devine palid.
-Mi-am pierdut portmoneul! Din cauza ta! M-am dus dupa ala sa ne traga si cred ca mi-a cazut cand legam masina.
-Pai sa ne intoarcem sa-l cautam, zic eu.
-Din cauza ta, continua el si simt ca incep sa ma enervez din nou. Cum poate sa fie atat de prost incat sa creada ca am facut-o intentionat? Cand faceam opturi cu masina pe drum era altceva… Acum de unde sa stiu ca acolo sunt nisipuri miscatoare?
Las masina in fata magazinului care acum este inchis si ne ducem pe jos in zina unde s-a impotmolit masina. Nu cred sa avem vreo sansa, in nsipul rascolit de urme de pasi. La cat este de fluid, daca portofelul ala o fi cazut pe acolo, demult trebuie sa fie ingropat. Cautam totusi, in lumina care devine din ce in ce mai slaba din cauza serii. A trecut si ziua de azi. Dupa vreo zeceminute, Traian se hotaraste sa se intorca si sa se uite pe langa magazin, unde crede ca si-a umblat prin bzunare cand am platit cumparaturile. Raman sa ma uit in continuare fara speranta prin nisip.
De dupa colt apar un barbat, o femeie si un baiat de vreo 14 ani. Par sa fie o familie de rusi de prin sat. Intreaba ce caut si cand le raspund, imi dau sema ca au asistat la episodul cu tractarea masinii. Imi spun cu vehementa ca buryatii sunt niste hoti si este posibil sa fi furat ei portofeul. Nu stiu ce sa le raspund. Ii las sa se indeparteze, dupa ce dau din cap ca sa le arat ca am inteles ce mi-au spus. Sunt destul de surpins de vehementa cu care ii critica pe buryati. Ma rog , problema lor.
Ma intorc la masina si il astept pe Traian. Zaresc o miscare in magazin si ma duc sa bat in geam. Ii fac semn femeii dinautru care vine sa-mi deschida. Mai am o hartie de o suta de ruble, gasita in buzunarul jachetei. Cumpar patru beri, dupa care femeia incuie magazinul si pleaca. Mi-e foarte sete asa ca termin prima bere in vreo zece minute si simt ca incepe sa ma ameteasca. N-am idee unde o fi disparut Traian, dar mi-e mai bine singur, pentru moment. Pacat ca n-a avut cine sa filmeze remorcarea masinii, ar fi fost interesant. Din nou, din cauza ca trebuie sa ne rezolvam singuri problemele si nu exista un cameraman care sa aiba doar de filmat, pierdem detalii spectaculoase. Sau cine stie, o sa la vedem la camera ascunsa…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu